Traian Dorz, din CIREŞUL ÎNFLORIT
Credinţa este ca o candelă scumpă, dar încrederea este ca flacăra strălucitoare care arde aprinsă în această candelă.
Credinţa este ca pasărea măiastră cu pene de aur, dar încrederea este aripa cea puternică şi frumoasă cu care zboară această pasăre măiastră. Şi glasul dulce cu care cântă ea.
Credinţa este luntrea cu care trecem peste această mare agitată a vieţii către Patria Cerească, dar încrederea este lopata cu care împingem această luntre şi cârma cu care o îndrumăm puternic spre Ţărmul mântuirii. O luntre, oricât de bună ar fi ea, nu ne-ar putea fi de nici un folos dacă n-are lopata ce o poate împinge şi cârma cu care despică valurile pentru a ajunge la Ţintă. Că o pasăre, oricât de măiastră ar fi ea, dacă n-are aripi şi glas, – iar o candelă, oricât de scumpă ar fi, dacă nu arde puternic şi nu luminează, nu valorează nimic.
O credinţă fără încredinţare nu înseamnă şi nu valorează nimic. Pentru că însăşi credinţa, dacă este adevărată, aşa cum o cere Dumnezeu, este o puternică încredinţare, după cum este şi scris: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd (adică o puternică siguranţă), că acestea există. Şi o puternică încredinţare (adică o neclintită convingere) despre cele nevăzute (cf. Evrei 11, 1).
Ce definiţie clară şi măreaţă! Ce adeverire solemnă şi cutremurătoare! Ce condiţie divină şi mare este cerinţa aceasta ce se pretinde nouă, fiecăruia, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu şi pentru a putea nădăjdui mântuirea Lui şi Împărăţia lui Hristos.
Iată, aceasta este credinţa adevărată şi valabilă: credinţa care trebuie să devină încredere neclintită, siguranţă deplină, temelie de nezdruncinat, fiindcă altfel credinţa nu valorează nimic. Altfel, credinţa care nu este încredere puternică este ca un ban, ca o monedă, ca o bancnotă care poate avea înscrisă pe ea o cifră oricât de mare, dar care nu mai circulă în ţara ta şi pe care nimeni nu mai dă nimic.
Ca să vedem totuşi mai limpede care este deosebirea dintre credinţă şi încredere, vom spune trei povestiri, deoarece printr-o povestire potrivită cu gândul pe care îl spui se poate mai uşor înţelege adevărul pe care vrei să-l faci înţeles celor cărora le vorbeşti ori le scrii despre acest adevăr. Tocmai pentru aceasta a folosit şi Domnul Iisus, Mântuitorul nostru, în Sfânta Sa Evanghelie, mijlocul acesta al pildelor şi asemănărilor, ce întipăreau în mintea ascultătorilor Săi mult mai adânc şi mai puternic marele şi preţiosul Adevăr al cuvintelor lui Dumnezeu pe care El li le propovăduia.
Iată prima povestire din care se vede limpede cât de mare lucru este încrederea şi cât de greu o poate avea cineva:
În America de Nord există o mare cădere de apă – anume Niagara. Apele unui mare fluviu, străbătând nişte munţi şi curgând puternic, cad de la o înălţime de şaizeci de metri, făcând un zgomot asurzitor şi o învolburare înspăimântătoare. Mii de privitori se duc acolo zilnic, din toate colţurile ţării şi ale lumii, ca să vadă şi să se mire de această unică privelişte din lume. Acolo au loc multe petreceri şi reprezentaţii ale feluriţilor artişti ori scamatori, ori maeştri ai curajului, câştigând admiraţia şi banii privitorilor.
Un astfel de maestru al curajului era un umblător pe sârmă, unic în lume atunci, anume Strösnaider. Peste această uriaşă cădere de apă, la o înălţime de treizeci de metri, acest meşter a întins o sârmă groasă de fier între doi stâlpi înalţi şi puternici. Pe această coardă de sârmă întinsă, el se plimba umblând cu uşurinţă de la un capăt la altul peste grozăvia apelor. Pentru ca să-l poată vedea, oricine trebuia să plătească o taxă. Foarte mulţi oameni, curioşi să vadă această minune, se grămădeau acolo cu miile când se vestea că el dă o reprezentaţie de acest fel.
Într-o zi când erau adunaţi la una din reprezentaţiile lui privitori curioşi cu miile, meşterul urma să facă una dintre cele mai curajoase numere ale sale, pentru a dovedi tuturora măiestria sa. Se sui deci pe scara care ducea spre locul unde era legat, de marele stâlp, capătul sârmei sale. Acolo păşi cu mâinile în sân, fără să se ţină de nimic şi fără să se clatine deloc, ca pe o punte puternică, mergând de la un capăt până la celălalt al sârmei. Apele uriaşe, dedesubtul lui, vuiau îngrozitor şi se învolburau înspumate, aruncând până foarte sus jerbe de stropi şi spumă mânioasă şi ameninţătoare, care străluceau în soare cu mii de raze şi culori.
Din celălalt capăt, meşterul iscusit şi curajos se întoarse tot la fel şi înapoi, mergând cu aceeaşi siguranţă până la locul din care pornise. Toţi cei care-l urmăriseră cu ochii măriţi de uimire şi cu inimile tremurând de spaimă izbucniră în strigăte de „uraa!” şi „bravoo!” Şi băteau din palme, de nu mai sfârşeau.
Atunci meşterul, ca să-i uimească şi mai mult şi ca să le arate siguranţa şi măiestria lui, luă o roabă. Şi, împingând-o înaintea lui cu roata pe sârma întinsă, se întoarse din nou, făcând iarăşi acelaşi drum până la capătul sârmei, peste potopul apelor căzătoare. Cu sufletul la gură, miile de privitori tremurau privind la el, aşteptând din clipă în clipă să-l vadă prăbuşindu-se în prăpastia îngrozitoare de sub el. Dar meşterul, cu aceeaşi liniştită siguranţă, ajunse cu bine la capăt şi se întoarse înapoi iarăşi, tot aşa, ajungând cu bine din nou acolo de unde pornise. Un ropot şi mai mare de strigăte şi aplauze îi arătă o şi mai mare admiraţie din partea celor care nu mai puteau de mirare şi bucurie.
Privind o clipă peste marea mulţime de jos, de pe un mal şi de pe celălalt al apelor cascadei, meşterul cel iscusit luă atunci un sac greu şi, punându-l în roaba lui, porni cu el a treia oară peste prăpastia apelor furioase şi adânci, spre capătul celălalt al sârmei sale. După ce ajunse la capăt, se întoarse din nou şi făcu iarăşi, şi înapoi, acelaşi drum cu roaba şi sacul, în aceeaşi linişte şi reuşită deplină până la capăt.
De data aceasta, mulţimea – înnebunită de entuziasm şi de fericire – izbucni într-o furtună nemaipomenită de strigăte şi aplauze. Cei de jos, atât de pe un mal, cât şi de pe celălalt, aruncau spre el cu flori, cu căciuli, cu batiste colorate – şi nu mai conteneau cu strigătele şi aplauzele lor.
La un moment dat, el făcu un semn şi, când mulţimea tăcu, maestrul cel iscusit grăi printr-un aparat puternic şi, privindu-i de sus, îi întrebă:
– Aţi văzut cu ce siguranţă am mers eu cu mâinile în sân pe sârmă până la capăt?
– Văzut!… Văzut!… Bravoo!… Uraa!… – strigau cu toţii.
– Aţi văzut cu ce siguranţă am dus roaba goală fără să mă clatin?
– Văzut!… Văzut!… Bravoo!… Uraa!…
– Aţi văzut cum de frumos am putut duce de la un capăt până la celălalt şi înapoi roaba mea încărcată cu sacul cel greu?
– Văzut!… Văzut!… Bravoo!… Bravoo!… Uraa!… Uraa!…
– Credeţi că pot duce tot aşa şi un om?
– Credem!… Credem! striga mulţimea înnebunită de tot. Dar dintre toţi, mai ales doi oameni care erau mai aproape strigau cel mai tare.
– Atunci, dacă crezi, vino tu! îi zise el, arătând cu degetul spre unul dintre ei, care striga cel mai tare.
– A, eu nu! zise acesta, îngălbenind şi retrăgându-se înapoi înspăimântat. Eu tocmai trebuie să plec – se bâlbâi el. Am acasă o treabă foarte grabnică. Şi fugi cât mai repede, în râsul mulţimii.
– Atunci vino tu! îi zise maestrul celuilalt, care strigase şi el cu toată gura.
– Nici eu nu pot!… Chiar nu pot! zise şi acesta. Sunt bolnav de tensiune şi nu pot să mă sui la înălţimi – minţi el. Şi se ascunse printre ceilalţi, ca să nu mai fie întrebat.
Şi alţii, întrebaţi, făcură la fel.
– Vedeţi, le-a zis el atunci, eu am vrut să vă fac să vedeţi ce mare deosebire este între credinţă şi încredere.
Cu mântuirea şi cu Dumnezeu este la fel; Dumnezeu ne cere încrederea puternică, liberă, grabnică şi totală în El, în puterea, în înţelepciunea şi în Cuvântul Lui. Cine se încrede şi se încredinţează în mâinile Lui are Viaţa Veşnică. Cine nu, – nu!
Toţi privitorii care credeau că maestrul iscusit poate să ducă singur pe orice om peste prăpastia morţii n-avură nici unul încrederea că-l poate duce pe el, ca să meargă să se suie în roaba lui. Nici unul nu s-a încrezut cu adevărat că maestrul îl poate duce chiar pe el.
Iată deosebirea dintre credinţă şi încredere cât de mare este! Iar dacă nu poţi avea încrederea adevărată în ce priveşte mântuirea ta, la ce îţi mai poate folosi credinţa, o credinţă ca a privitorilor acelora de la cascada Niagara?
Aşa este şi cu încrederea în mântuirea lui Hristos şi în iertarea păcatelor noastre prin Sângele Crucii Lui. În zadar crezi tu că El poate să mântuiască pe orice om, dacă tu însuţi nu te încrezi într-adevăr în El şi nu te predai Lui pentru a avea mântuirea aceasta. El îi trece peste apa morţii pe cei care se suie în carul Lui, iar tu vei rămâne pierdut şi pe din afară pe totdeauna. O, dacă ai avea încredere şi tu, ca să poţi fi mântuit! Căci numai cu o astfel de încredere se poate dobândi mântuirea. Altfel nu! Căci numai aceasta este credinţa.
A doua istorioară este următoarea:
Un tată credincios, voind să-l înveţe pe fiul său, de mic, ce este adevărata credinţă, că ea este o puternică încredere în Cuvântul şi în braţele Tatălui Ceresc, îl sui odată pe copil în podul înalt al casei şi apoi, luând scara, întinse de jos mâinile, spunându-i:
– Aruncă-te în braţele mele!
– Nu, tată!… Mi-e frică!… zise fiul tremurând, dându-se înapoi.
– Nu-ţi fie nici o frică, îi zise din nou tatăl! Iată, eu sunt aici, gata să te prind. Ai încredere în mine, eu sunt aici, ca să te prind!
– Mi-e frică, tată!… Parcă nu pot!…
– Aruncă-mi lucrurile tale, ca să vezi. Copilul îi aruncă toate lucrurile lui, iar tatăl le prinse cu uşurinţă în mâinile lui.
– Acum aruncă-te şi tu! Aruncă-te în mâinile mele! Aruncă-te la pieptul meu!
Copilul se aruncă tremurând, iar în clipa următoare braţele tatălui îl strângeau la sânul său.
Iată, aceasta este o încredere temătoare şi slabă, dar este totuşi o încredere mai bună decât deloc. Şi chiar dacă este mai slăbuţă, ea este totuşi răsplătită atât de minunat! După mai multe experienţe de astea, încrederea noastră în puterea cea mare şi în dragostea cea dulce a Domnului şi Dumnezeului nostru ajunge să se întărească şi apoi să rămână neclintită pentru totdeauna.
A treia istorioară am luat-o din viaţa practică a unei tinere credincioase din satul vecin cu al nostru, acum câţiva ani în urmă.
Era o vară cu secetă mare şi îndelungată. Scăzuse apa din toate fântânile şi de pe toate văile, de nu mai aveau nici vitele ce să bea şi nici oamenii. Nu mai erau flori prin grădini, nici iarbă verde pe câmp. Porumbul se uscase aproape de tot, grâul pierise, iar celelalte ogoare se pârliseră ca de foc, iar pământul se crăpase, de intrai cu piciorul. Toată lumea de la sate şi de la oraşe se uita spre cerul gol şi aprins, aşteptând şi rugându-se să se ivească de undeva vreun nor aducător de ploaie. Dar săptămânile treceau şi soarele lui cuptor dogorea şi ardea totul ca o flacără pustiitoare.
În astfel de veri secetoase, pe la noi era atunci bunul obicei de a se face rugăciuni săteşti pentru ploaie. Când se vedea că nu plouă şi nu plouă, preotul credincios al satului, împreună cu credincioşii bisericii, hotărau o duminică de rugăciune pentru ploaie.
Atunci preotul cu toţi sătenii adunaţi la biserică, pregătiţi cu post, ieşeau în mijlocul hotarului între holde, făcând rugăciuni de cerere pentru ploaie, îngenunchind cu toţii, pe rând, în cele patru părţi ale cerului, stăruind cu glas mare către bunul Dumnezeu să dea ploaie pentru îmbelşugarea roadelor pământului.
Şi, de obicei, după astfel de rugăciuni mari, într-adevăr bunul Dumnezeu aducea ploaie.
În acea vară, preotul satului vecin a rânduit o duminică de post şi rugăciune între holdele lor fără ploaie. Era o zi fierbinte şi nici un norişor micuţ nu se vedea nicăieri pe tot cerul. Dintre sutele de oameni care veniseră pe câmp, numai o singură fată tânără venise cu ploierul.
Unii au zâmbit, văzând-o. Dar nici nu se termină bine rugăciunea până când cerul era plin de nori groşi şi negri. Începu vântul şi fulgerele să brăzdeze şi să spargă norii. Şi, până să ajungă lumea acasă, o ploaie îmbelşugată se revărsă, ca din gă¬leată, udându-i până la piele pe toţi cei care merseseră la rugăciune să-I ceară lui Dumnezeu ploaie, dar nici unii, în afară de fata aceea de 15 ani, nu se încrezuseră în Dumnezeu că El va putea să dea o astfel de ploaie, chiar pe când o cereau ei. Nimeni nu-şi luase umbrela de ploaie, afară de ea, care crezuse.
Atunci preotul, arătând-o pe fată, le zise tuturor celorlalţi:
– Vedeţi voi pe fata aceasta? Numai pentru ea ne-a dat nouă Domnul Dumnezeu ploaia asta. Numai pentru rugăciunea ei ne-a ascultat Dumnezeu şi pe noi. Pentru că numai ea singură a avut încrederea că Dumnezeu ne va asculta şi va da ploaia când ne vom ruga. Numai ea singură a venit cu ploierul. Noi n-am crezut nici unii, căci dacă credeam am fi venit şi noi cu umbrele pentru ploaie.
Da, aceasta este încrederea! Credinţa care a ajuns încredere neclintită în Dumnezeul cel Atotputernic şi iubitor este plină de siguranţă şi fără nici o umbră de îndoială ori de clătinare. Da, numai o astfel de credinţă încrezătoare este plăcută înaintea lui Dumnezeu. Şi numai aceasta este răsplătită totdeauna din partea Lui cu împlinirea minunii pe care o cere şi pentru care se roagă.
O minune mare nu se poate face fără o credinţă mare. Cu o credinţă mică nu se poate împlini o minune mare, căci fiecare minune cere o încredere de mărimea ei, după cum nici un bun nu se poate cumpăra decât cu un preţ după valoarea lui. Mântuirea noastră este bunul cel mai de preţ şi cel mai scump de pe lumea asta. Nici o altă avuţie nu este mai scumpă ca ea. Şi, dacă noi n-avem o credinţă atât de mare, de vie, de adevărată şi de neclintită cât cere ea, atunci nici unul dintre noi nu o vom putea vedea şi avea niciodată. Uşor zic mulţi cuvântul „mântuire”, dar dobândirea ei nu este deloc uşoară. Uşor zic mulţi: „credeţi şi veţi fi mântuiţi”. Dar credinţa aceea care aduce mântuirea cu adevărat este ceva atât de mare cum a fost a orbului care şi-a cerut vederea şi şi-a primit-o. Cum a fost a surorilor din Betania care au cerut învierea fratelui lor şi au primit-o. Cum a fost a sutaşului care a cerut vindecarea robului său; ori a femeii canaanence care a cerut vindecarea fiicei ei şi a primit-o. Pe vremea aceea erau mulţi orbi în Israel, erau mulţi leproşi ori slăbănogi, dar nu s-au vindecat decât acei care au avut atâta credinţă şi încredere în Dumnezeu şi în puterea Lui, cât cerea minunea pentru care se rugau. Încrederea lor în puterea şi dragostea Mântuitorului şi Dumnezeului Iisus Hristos, Căruia Îi cereau minunea, era într-adevăr atât de mare şi de adevărată cât o aştepta El de la ei.
Iată de ce atât de mulţi oameni care zic cu uşurinţă „cre¬de şi vei fi mântuit” – rămânând numai la o simplă vorbă, fără acoperirea unei încrederi adevărate, vii şi puternice – se înşală amar.
Când Mântuitorul nostru vorbeşte despre credinţa-încredere, El spune că aceasta este în stare să mute munţii. Că, dacă ea zice unui dud: „Mută-te de aici şi sădeşte-te în mare!” – acest lucru s-ar face numaidecât. Că orice lucru îi este cu putinţă unei astfel de credinţe şi nimic nu este imposibil.
Atunci poate cineva va zice: Dar cine poate avea o astfel de credinţă?
Eu nu ştiu cine o poate avea, dar ştiu că Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune că numai acela care o poate avea, doar acela va putea să se apropie de Dumnezeu şi va vedea mântuirea Lui.
Iată cu ce cutremur trebuie să privim noi aceste adevăruri şi cu ce scumpătate să le preţuim.
Să ne rugăm neîncetat şi fierbinte Domnului şi Dumnezeului nostru Cel credincios şi milostiv, Care ne-o poate da şi ne-o poate creşte până la starea la care ne cere El s-o avem această credinţă-încredere, singura vrednică de Hristos. Această credinţă este totdeauna unită cu fapta, apoi cu cunoştinţa, cu răbdarea, cu evlavia, cu dragostea de fraţi şi cu iubirea de oameni, fiindcă numai în felul acesta ni se va da din belşug intrare în Împărăţia cea veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne şi Dumnezeul nostru, slavă şi laudă veşnică Numelui Tău celui Credincios şi Puternic, şi Sfânt. Te rugăm din tot sufletul nostru, cu teamă şi cu evlavie, să ai milă de noi şi să nu ne laşi să cădem şi să rămânem în ispita uşurătăţii, când este vorba de condiţia cea cutremurător de mare a unei credinţe mari şi pline de încredere în Tine, după cum ne-o ceri Tu fiecăruia care căutăm şi luptăm să dobândim mântuirea Ta. Nu ne lăsa să ne înşelăm nici unii cu privire la mântuirea noastră, fiindcă nu este o mai mare pierdere pentru nimeni ca pierderea sufletului său.
Tu ai spus în Sfântul Tău Cuvânt, Doamne, că fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi înaintea Ta. Iar credinţa aceasta ai spus că este ceva atât de mare şi de adevărat, încât să n-o poată nici clătina, nici birui, nici depărta de Tine, nici o putere, nici o ispită şi nici o moarte din lumea asta, căci numai aceasta este credinţa mântuitoare.
O astfel de credinţă Te rugăm să ne ajuţi să avem! Cu ea să venim la Tine, cu ea să Te iubim, cu ea să Te urmăm, cu ea să trăim, să luptăm, să biruim şi să murim, Doamne. Ca să putem şi învia aşa în clipa Sărbătorii şi Nunţii Tale veşnice în Împărăţia Ta veşnică.
Căci a Ta, Dumnezeul nostru, este Împărăţia şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Slăvit să fie Domnul!