 |
Vine-odată vremea oricărui cules,
să-şi ia fiecare partea ce-a ales.
Vine-odată, vine vremea orişicui,
n-a rămas nici unul fără plata lui…
Abia întors de la durerea din Sibiu, când, în ziua de 18 noiembrie, m-am pomenit acasă cu Dorica, soţia lui Pop Alexandru, fiica fratelui Leon Andro-nic din Bacău. Acum este a treia oară de când vine şi încearcă să mă convingă că soţul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toţi fraţii vorbesc numai rău despre el şi că sunt nişte mincinoşi. Că soţul ei este un lucrător al Domnului mai bun şi mai necesar ca oricare altul. Să-l iertăm şi să-l primim, că nici nu ne putem gândi acum cât bine este el în stare să ne facă dacă-l primim din nou în Lucrare.
– Eu şi numai eu sunt vinovată, zicea ea şi plângea. Eu am păcătuit, numai eu, iar el suferă din cauza mea, numai din cauza mea.
– Ce ai păcătuit tu, Dorica?
– Citeşte aici – şi îmi întinse o scrisoare lungă – şi vei vedea ce am păcătuit! Alungaţi-mă pe mine, dar primiţi-l pe el! Numai eu sunt vinovată, el este nevinovat.
Mă uitam peste lista lungă, scrisă mărunt şi plină de tot felul de mărturisiri grele, cu neputinţă de spus.
– Nu cred nimic din tot ce scrii tu aici! Tu ai scris aici silită de frică şi de durere. Nimic nu cred că este adevărat. Tu n-ai putut să faci astea!
– Ba da!
– Şi chiar dacă ar fi aşa cum scrii tu aici, tot nu-l dezvinovăţeşte asta întru nimic pe el. Păcatul lui este de altă natură. Noi nu ne-am oprit asupra păcatelor trupeşti (deşi şi acestea sunt grave şi izvorăsc direct din cele sufleteşti), ci noi ne-am oprit doar asupra păcatelor lui sufleteşti, căci acestea sunt cele mai grele.
– Totuşi, ce să facă el ca să poată fi primit?
– Întâi să se nască din nou şi cu adevărat. Să devină om duhovnicesc din om firesc cum este acum. Să se împace astfel, prin această taină a pocăinţei, cu Dumnezeu. Să stea singur în lacrimi şi în rugăciune până ce va simţi că s-a împăcat cu Dumnezeu, că tot răul pe care l-a făcut împotriva Lui i-a fost iertat.
În al doilea rând, să găsească prilejul unei adunări mari pe ţară unde, în faţa fraţilor, să-şi mărturisească tot răul pe care l-a făcut împotriva Lucrării lui Dumnezeu, să le ceară tuturor iertare, iar apoi să se supună şi să asculte de ceea ce-i vor spune fraţii. Numai dacă fraţii, în numele Lucrării Oastei Domnului, îl vor ierta – atunci va fi iertat şi de Dumnezeu.
Pentru păcatele făcute împotriva lui Dumnezeu, numai El singur poate să-l ierte.
Pentru păcatele împotriva Frăţietăţii întregi, numai Frăţietatea întreagă, prin lucrătorii ei, îl poate ierta.
Iar pentru cele făcute împotriva unui suflet, numai sufletul acela îl poate ierta. Păcatul este un lucru foarte greu şi cere nişte condiţii la fel de grele. Cine le împlineşte află iertarea pentru el; cine se joacă cu păcatul, acela se arde în focul iadului. Asta este tot ce-i pot spune.
– Mai sunt cu mine încă doi fraţi.
– Unde sunt fraţii?
– Dincolo. Au venit şi ei să te roage pentru Sandu.
– Doamne, ce greu puteţi înţelege voi Cuvântul şi Voia lui Dumnezeu! Sau ce şiret vă ştiţi voi preface că n-o cunoaşteţi!… Nu ştiu ce să mai cred despre voi!
Sunt zece ani de când am ieşit din închisoare. Pop ştie bine cum s-a purtat şi acolo şi până acolo. În toţi aceşti zece ani de după, el a făcut în continuare răul pe care îl făcuse şi în anii de dinainte. În urma măsurilor luate împotriva lui, fraţii de peste tot au început să-l ocolească şi să nu-i mai deschidă uşa când vine la ei. Acum văd că încearcă o nouă şiretenie, prefăcându-se căit şi îndreptat, şi vine să-şi primească o nouă îmbrăţişare, pentru ca după aceea să meargă iarăşi peste tot cu acelaşi nărav, dar cu alt păr. Strigând în gura mare că el s-a împăcat cu noi şi că acum suntem una, fraţii iarăşi îl vor primi şi afacerilor lui nelegiuite le va merge iarăşi bine.
Din timp în timp, el face mereu acest lucru. Iar nevastă-sa s-a făcut una cu el. Nimic nu poţi să crezi din tot ce-ţi spun oamenii aceştia. Ne-au minţit atât de mult, încât nu-i poţi crede nici când spun chiar adevărul, fiindcă nu ai cum să-l alegi din minciuni.
Le-am explicat două ceasuri, iară şi iară, şi lor adevărurile despre condiţiile duhovniceşti ale Oastei şi ale tuturor celor ce vor să vină şi să lucreze în ea. Că fără a fi un om nou şi duhovnicesc nu se poate nicidecum să fii un copil al lui Dumnezeu şi un lucrător al lui Hristos. Că Pop, prin toată comportarea lui, nu are nici un semn că ar fi un om duhovnicesc. Ci toate faptele şi umbletele lui vinovate îl arată ca pe un om cu totul firesc. În felul acesta, umblând în Lucrarea Domnului, el a făcut şi face numai rău. Dacă vrea cu adevărat să nu-şi piardă sufletul, atunci să facă întocmai cum i-am spus. Dacă nu, atunci o să aibă el odată a face cu Dumnezeu.
– Vă rugăm să-i scrieţi câteva cuvinte!
I-am scris pe scurt cele ce le-am spus şi cu viu grai.
Dumnezeu să aibă milă de ei toţi! Cred că nu sunt nici chiar sănătoşi mintal. Cine este om cu un cât de slab echilibru al minţii lui nu face aşa.
Peste câteva săptămâni avea să vină chiar el, Pop Alexandru. Zicea că vine să-şi ceară iertare, să se roage, să plângă şi să facă orice – numai să fie primit în Lucrare.
– Iartă-mă, frate, izbucni el plângând, iartă-mă! Sunt gata să-ţi sărut picioarele, să fac orice, numai să mă ierţi şi să te rogi pentru mine. Sunt nenorocit, sunt distrus şi eu, şi familia mea dacă nu voi fi iertat. Nu-ţi mai aduce aminte de trecutul meu mârşav. Ştiu cât de mult rău ţi-am făcut, dar ai milă de mine, iartă-mă şi te roagă şi pentru mine!
Îmi era penibil ce făcea şi îmi era milă de el. Nu i-am mai putut spune nimic din ce trebuia. Ce mai puteam să-i spun?
– Bine! i-am zis cu teamă. Domnul să te ierte, dar vezi să nu mai păcătuieşti! E cumplit ca, după ce ai cunoscut harul lui Dumnezeu, să mai batjocoreşti pe Duhul Harului şi să-I calci Lucrarea şi Cuvântul Lui în picioare. Frăţia ta ai spus altora – şi totuşi ai putut să faci de zeci de ani atâta rău.
– Recunosc, toate le-am făcut. Blestemata mea fire m-a aruncat în toate flăcările iadului. Dar, vă rog, iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine! Doresc din tot sufletul meu să mă ridic.
Eu nu ştiu ce aţi fi făcut, oricare altul, în locul meu, dar eu n-am mai auzit atunci în inima mea decât puternicul glas ceresc: Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!“ – tu să-l ierţi. Şi de şaptezeci de ori câte şapte dacă mi-ar fi făcut orice rău şi mi-ar fi zis: „Iartă-mă!“ – cum mi-a zis –, eu tot n-aş fi putut face decât aşa cum am făcut. Am îngenuncheat lângă el şi pentru el şi m-am rugat cu lacrimi şi din tot sufletul meu ca Domnul să-l ierte şi să-l îndrepte. Căci mai înainte el se rugase cu lacrimi şi strigăte mari către Dumnezeu să-l ierte şi să mă ajute şi pe mine să-l pot ierta. După aceea l-am îmbrăţişat, sărutându-l cu lacrimi pe amândoi obrajii, ca pe cel mai amărât şi mai nou frate. Eram fericit că măcar unul dintre cei pierduţi a fost câştigat. Credeam din toată inima în mărturisirea şi în îndreptarea lui. Aşa am făcut. Şi l-am rugat atunci, l-am implorat, cu mâinile împreunate ca înspre cer, să nu mai păcătuiască.
Mi-a promis solemn, iar eu l-am crezut din toată inima.
„Ce naiv ai fost!“, veţi zice toţi.
Aveţi dreptate. Şi eu văd. Dar, credeţi-mă, n-am putut face altfel. Eu mă tem de Cuvântul lui Dumnezeu şi vreau să-l ascult. Ce va face Pop, asta este treaba lui; el va răspunde înaintea lui Dumnezeu, dacă mă înşeală.
Pe deasupra acestor frământări, ale lui de un fel, iar ale noastre de altul, eu sunt sigur că se va împlini frumos şi drept numai voia lui Dumnezeu şi planurile Lui cu toţi şi cu toate. Împotrivirea unora contra acestor planuri va putea foarte puţin influenţa, împiedicând puţin sau grăbind puţin. Înfrumuseţând puţin sau urâţind puţin. Pierzând puţin sau câştigând puţin, în ce priveşte partea lor mai mărginaşă, iar nu pe cea centrală. Asta în ce priveşte partea noastră, iar nu partea lui Dumnezeu. Şi soarta noastră imediată şi în parte, iar nu soarta mai îndepărtată şi generală a Lucrării Lui.
Că Pop va asculta şi va deveni cu adevărat un vas de cinste, în loc de a rămâne tot un vas de ocară, asta va schimba, desigur, spre bine soarta lui şi va influenţa spre bine într-un cerc mai redus şi soarta unora care sunt, şi ei, tot la nivelul lui, urmându-l pe el. Dar soarta în mare şi în timp a Lucrării lui Dumnezeu nu depinde întru nimic de atitudinea lui Pop, nici de cea a lui Moldoveanu sau de cea a oricăruia dintre noi, luat în parte ori chiar luaţi ca grup. Soarta şi viaţa Lucrării lui Dumnezeu sunt în mâinile şi în voinţa Sa. Fiecare individ sau grup, la un moment dat, poate influenţa evenimentele numai în ce priveşte soarta sa pe care şi-o determină singur, bună sau rea, după cum ascultă sau nu ascultă şi se identifică ori se împotriveşte planurilor lui Dumnezeu şi gândurilor Lui. Toată istoria Bisericii lui Hristos pe pământ, ca şi a celeilalte istorii, este o dovadă clară despre acest adevăr. Roata istoriei merge zdrobind sau ridicând oameni şi idei, buni şi răi, minciuni şi adevăruri, fără să poată fi ea însăşi abătută de nimeni şi de nimic, nici la stânga, nici la dreapta, fiindcă o îndrumă Înţelepciunea cea veşnică a lui Dumnezeu şi o ţine Puterea cea nemărginită a Lui.
Domnul Dumnezeu Însuşi a pornit această Lucrare a Oastei Domnului şi El a vrut ca ea să facă în Biserica noastră şi în Timpul nostru această renaştere mântuitoare şi El va face aceasta. Ce contează Bălan, ce contează Drăghici, ce contează Pop, ce contează Moldoveanu, oricare dintre cei care se pun împotriva planurilor lui Dumnezeu? Ce contează aceşti oameni, aceste fleacuri, aceste nimicuri, aceste fire de praf? Ce contează împăraţii pământului sau mincinoşii veacului, de un fel sau de altul? Ca tăvălugul trece peste ei voia lui Dumnezeu şi ca pe nişte râme îi va zdrobi El. Ca furtuna peste nişte lumânărele şi ca focul peste nişte paie uscate. Împotriviţi-vă, râme, şi lumânărele, şi paie, dacă prostia nebuniei voastre n-a învăţat nimic din soarta tuturor râmelor de dinainte de voi! Asta arată doar că voi înşivă vă sortiţi blestemului şi spuzei. Asta se va şi alege de voi toţi! Voi veţi păţi, dar alţii, şi nu voi, vor învăţa. După cum şi alţii au păţit, dar voi n-aţi învăţat că orice neascultare sfârşeşte rău. Totdeauna şi sigur. Însă orice smerenie şi ascultare vor fi slăvite şi biruitoare.
Voi mai aminti doar trei întâmplări în legătură cu cele trei primejdii despre care am vorbit (poate şi prea mult) în această a doua parte a acestei Mărturii. Una cu Moldoveanu, alta cu Sergiu şi ultima cu Pop. Iar aceasta o fac pentru ultimele învăţăminte pe care trebuie să le tragem în legătură cu ei şi cu acţiunea pe care o duce fiecare dintre ei în parte şi toţi împreună.
Întâi cu Moldoveanu:
Nu-l mai văzusem de foarte multă vreme, fiindcă nu mai aveam absolut nici un fel de speranţă pentru el. Îşi urma drumul lui, potrivnic şi vrăjmaş, pe faţă împotriva oricărui gând şi cuvânt bun, dar tot mai izolat de către fraţi. Îşi făcuse un anturaj din nişte adunături neascultătoare ca şi el, de prin toate celelalte culte, şi făcuse o bisericuţă „universală“, la nivelul inferiorităţii lui îngâmfate. În această stare de libertinaj „evanghelic“, el şi ai lui se complăceau în tot felul de îngâmfate interpretări şi răstălmăciri biblice. Şi se lansau în cele mai sfidătoare necinstiri ale Numelui lui Dumnezeu, spunând peste tot că lui îi vorbeşte personal şi direct Dumnezeu. Că în fiecare zi el întreabă şi Dumnezeu îi răspunde în orice problemă şi imediat. Aflasem că se botezase în ascuns, nu de mult, la unul dintre cultele neoprotestante de care era mai apropiat prin înrudirea lui trupească şi sufletească, dar că nu vrea să recunoască faţă de nimeni, în nici un fel, asta. Din cauza acestui lucru făcut în ascuns chiar şi de ceilalţi din Sibiu şi din cauză că acum, ca orice prozelit confesionalist, făcea o nereţinută propagandă printre toţi, ca şi ei să facă asta, – s-au ivit mari neînţelegeri şi între sibieni. Faptul acesta i-a despărţit în două. Mai rămăseseră vreo zece, iar acum erau de-o parte cinci, iar de cealaltă ceilalţi cinci. Atâţia îi mai lăsase duhul rău care lucra între ei. Cu fraţii din ţară nu mai aveau nici o legătură, de mult.
Pentru 1 martie 1975, fusesem chemat de către doi tineri părinţi, prieteni şi fraţi din Sibiu, să le fiu naş la un copil al lor care urma să fie botezat atunci. Am mers. După terminarea actului sfânt de la biserică, încă doi cunoscuţi fraţi buni, cu care mă întâlnisem acolo, au stăruit, dacă tot eram în Sibiu, să mergem puţin şi pe la Moldoveanu. Să mai vedem totuşi care este starea lui. Eu m-am lăsat convins de chemările lor şi am plecat, deşi îl cunoşteam mai bine ca ei.
Mai era la Moldoveanu acasă încă o cunoscută familie de fraţi din Moldova, cam apropiaţi de duhul lui. Iar în afară de aceştia era grupul aderenţilor săi din Sibiu, printre care o foarte guralivă femeie, care părea că are un rol deosebit în familia lui şi în activitatea sa. Mai erau şi doi fraţi vechi dintre vechii ostaşi sibieni, care ulterior s-au despărţit şi ei de el, dar care atunci încă mai mergeau unii la alţii, aşa că era casa plină.
Eu am încercat să le reamintesc tuturor fraţilor noştri care erau acolo, adevărurile noastre de credinţă şi de învăţătură, cărora suntem datori să le fim credincioşi. Îi cam mustram că au rupt legătura cu fraţii din ţară şi acum nici ei nu merg la nimeni, nici nimeni nu vine pe la ei. Asta îi face să se usuce, să se împrăştie, să se piardă şi să se rătăcească întâi sufletele lor, apoi familiile şi, în urmă, adunarea întreagă. Acum totul este pustiu şi în ei, şi între ei, şi în jurul lor. Acesta era adevărul, dar ei nici unii nu voiau să-l recunoască.
Atunci, enervată, femeia cu rol deosebit în viaţa şi familia lui Moldoveanu, sări furioasă, retezându-mi scurt orice cuvânt şi spunând că acestea sunt discuţii nefolositoare, că ei au venit acolo să asculte ce le spune Dumnezeu, – nu ce vorbim noi, adică eu.
– Dar acestea nu sunt de folos? am întrebat eu. Oare cercetarea stării noastre faţă de legământul sfânt pe care l-am pus cu Domnul şi faţă de cerinţele Cuvântului Sfânt, pe care avem datoria de a-l împlini, nu sunt o poruncă a Domnului şi o datorie a noastră? Oare când unii facem rău, nu-i datoria celorlalţi să ne mustre şi să ne sfătuiască să ne îndreptăm?
– Tot ce ai vorbit dumneata aici n-a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu ne-am ales cu nimic bun.
– Bine, să-i întrebăm pe fraţi dacă şi ei sunt de aceeaşi părere ca dumneata. Ce zici, frate Valer?
– Noi toţi ne-am ales cu o adâncă învăţătură, pentru a fi mai râvnitori în cercetarea frăţească şi în legăturile noastre. Şi noi, în părţile noastre, aşa şi facem. Toată regiunea noastră este ca un stup de albine care aleargă împreună, strângând mierea cea veşnică şi înmulţind numărul stupilor sfinţi. Vine mai ales o mare mulţime de tineret şi toţi cresc atât de frumos!
– Dar frăţia ta, frate Arcadie?
– Slăvit să fie Domnul, pe la noi lucrurile s-au îndreptat de tot. Erau şi pe la noi unii aşa cum sunt şi aici, cam de altă părere. Ei rupseseră legătura frăţească şi se izolaseră, cu idei străine, dar acum Duhul Domnului i-a luminat pe toţi şi acum suntem cu toţii o inimă şi un gând. Credem că numai dacă rupem orice legătură cu duhurile străine putem avea unitate şi creştere. Altfel totul se pierde.
– Rugăm pe fratele Niculiţă să ne spună şi el ce i-a vorbit lui astăzi Dumnezeu, zise femeia supărată, retezând şi vorba fratelui Arcadie.
Cu glasul lui misterios şi rar, mai mult şuierat şi întrerupt, ca de magician ocult, mai mult ascuns decât arătat, urmărind un efect ca de hipnotism şi telepatie asupra ascultătorilor, „profetul“ Niculiţă Moldoveanu, omul care vorbeşte cu Dumnezeu când vrea, care Îl întreabă pe Dumnezeu orice, iar Dumnezeu îi răspunde direct şi personal la toate, începu:
– Da, Dumnezeu mi-a vorbit şi azi şi mi-a descoperit un adevăr foarte mare, aşa cum a spus şi sora Mărioara, şi anume, despre cercetările Domnului. Când am întrebat pe Domnul, mi-a răspuns: citeşte Luca 24, 17-27. Acolo Domnul îi mustră pe ucenici pentru că vorbesc între ei lucruri nefolositoare.
– Aţi văzut? sări din nou femeia cea vorbăreaţă, asta a fost o profeţie chiar privitoare la ceea ce a fost până acum aici. Apoi, privindu-se în jos şi văzând că genunchii îi rămăseseră goi până departe, se silea să-şi tragă peste ei fusta scurtă. Nereuşind, îşi acoperi genunchii cu flaneluţa. Capul îi era la fel de gol, dar n-avea cu ce să-l mai acopere. De fapt, nici n-avea obiceiul acesta niciodată. Versetele Domnului despre buna-cuviinţă a femeilor, cu acoperirea capului ei, cu împletitură elegantă şi parfumată ori cu tăcerea femeii, în „biblia“ lor nu existau. Iar „profetul“ lor nu-l întrebase despre acestea niciodată pe „dumne¬zeul“ lui, care îi spunea lui de toate, numai despre smerenie, despre buna-cuviinţă, despre ascultare nu-i spunea nimic. Nici lui, nici lor.
– Da, zise mai departe – tot în acelaşi fel misterios – Niculiţă, Domnul mă mustră mereu şi îmi porunceşte să mă îndrept… Să ne îndreptăm.
– Atunci de ce nu-L asculţi? i-am zis. De ce nu te îndrepţi? Îndreaptă-te! Îndreptaţi-vă!
– Domnul ne are în vedere pe toţi, zise el, într-un anumit fel, spre a înţelege noi ceilalţi, probabil, că despre noi era vorba, iar nu despre ei.
– Frate Niculiţă, i-am zis eu direct, dumneata zici că îţi vorbeşte Dumnezeu direct. Spune, te rog, cum Îl auzi? Auzi vreun glas, vezi vreo fiinţă, ai vreun vis, vreo vedenie, îţi vine un gând sau numai simţi un îndemn cam aşa cumva… Cum se manifestă asta clar? Căci noi ştim din Sfânta Scriptură cum Se arăta Domnul profeţilor Săi, în ce chip cutremurător, la marile răscruci de evenimente şi în împrejurări clare. La dumneata cum se petrece asta?
– Mda… este şi aşa, şi aşa. Uneori într-un fel, alteori în altul.
– Cum adică? Spune limpede şi drept, dacă este adevărat că ţi Se arată şi îţi vorbeşte!
– De ce-l ispitiţi? sări femeia vorbăreaţă. Aţi venit aici numai să ne tulburaţi.
– Bine, am răspuns eu, dacă este aşa, n-am să mai întreb nimic. Vreau să plecăm – şi ar fi bine să ne rugăm înainte de plecare. Iată, au trecut atâtea ceasuri de când am venit – şi nu ne-am rugat.
Dar toţi se ridicară să plece şi nici unii nu vrură să se roage.
Când am rămas o clipă mai singur cu Moldoveanu, i-am zis:
– Dacă tot ce spui cu arătările astea sunt numai o boală a ta de nervi, încă n-ar fi prea grav, poţi să-ţi revii şi să te vindeci. Dar dacă, într-adevăr, este un duh care-ţi vorbeşte, asta este ceva foarte grav. De asta mă tem că nu te vei vindeca niciodată. Domnul să aibă milă de tine!
Nu mi-a răspuns nimic, dar tremura tot de furie.
I-am dat mâna şi am plecat.
De atunci nu am mai vorbit deloc împreună. Dar lucrurile continuă din ce în ce mai rău şi fără nici o speranţă de salvare.
De atunci, iată, au trecut aproape şapte ani, timp în care am fost foarte bolnav, uneori până sub moarte. Au venit la mine mii de fraţi din toată ţara – chiar şi de peste hotare – oameni la care, în viaţa mea, n-am putut să le fac nici un bine. Dar şi mai mulţi mi-au scris câte un cuvânt de mângâiere… numai „fratele şi copilul meu“, Niculiţă Moldoveanu, care a mâncat zeci de ani din pâinea mea, n-a găsit un ceas, ca să vină până la patul meu ori măcar o carte poştală cu treizeci de bani, ca să-mi scrie şi el câteva rânduri în toţi aceşti şapte ani.
Iată, acesta este sufletul adevărat al acestui om! Om?…
Acum cu Sergiu:
Omul acesta, după ce a ieşit de la închisoare, a rupt şi el legătura de tot cu orice fraţi. La închisoare fusese băgat cu o categorie de politici care făcuseră cea mai urâtă şi mai vinovată politică, fiindcă se aflase despre el ceea ce noi nu ştiusem niciodată, că şi el, înainte de a veni la Domnul, făcuse o astfel de politică şi avusese un rol de seamă printre ei. Nu ştiusem asta. Faţă de noi se ascundea. De fapt nici nu-l întrebasem niciodată.
La puţin timp după liberarea, prin nevastă-sa, a obţinut paşaport şi au plecat în Franţa. Eu nu-l întâlnisem deloc înainte de plecarea lui.
Dar, acolo în Franţa, a început să facă şi el ceea ce făcuse Viorel în America. Un fel de propagandă religioasă amestecată cu politica cea mai vinovată în faţa lui Dumnezeu. A început să aibă emisiuni religioase la radio, iar în aceste emisiuni, amestecând Evanghelia cu politica lui veche, se lăuda fără ruşine că este urmaşul părintelui Trifa şi vorbeşte în numele Oastei Domnului. Ba încă anunţase că va începe să tipărească acolo, la Paris, foaia «Isus Biruitorul».
Când am aflat despre acest lucru, i-am scris o scrisoare foarte aspră şi categorică, avertizându-l îndurerat să înceteze imediat orice referire la Oastea Domnului în tot ce face. Îl întrebam, supărat, cum îşi permite să facă asemenea nelegiuiri. Cu ce drept vorbeşte el în numele Oastei Domnului? Cu ce drept se intitulează conducător? Cine l-a ales şi cine l-a autorizat pe el vreodată să facă aşa ceva? Cu ce drept îşi permite el să scoată foaia «Isus Biruitorul», la care n-a scris niciodată nici măcar un singur rând? I-am interzis categoric – întrucât eu singur mai eram în viaţă ultimul redactor al foii «Isus Biruitorul» – să mai folosească acest nume. I-am interzis – ca frate şi colaborator cu părintele Iosif la munca Lucrării Oastei Domnului – să nu mai folosească numele acestei Lucrări sfinte, amestecându-l în noroiul politicii sale lumeşti. Întâi, pentru că Lucrarea Oastei Domnului n-a avut niciodată nici un amestec cu scopurile lumeşti ale politicii şi nici nu va avea. Iar în al doilea rând, pentru că în felul acesta el ne face, în chip iresponsabil, cel mai mare rău nouă, tuturor celorlalţi fraţi care ne aflăm aici în ţară în mâna autorităţilor care, şi aşa, au o atât de mare ură împotriva noastră.
Nu peste mult timp, am primit de la el un răspuns foarte îndrăzneţ şi obraznic, aşa cum răspunsese cândva şi Pop, bătându-se cu pumnul în piept în faţa mea…
„Eu fac ce vreau aici, îmi scria şi Sergiu acum. Nimeni nu mă poate opri să nu duc această acţiune pe care eu o consider justă şi necesară. Voi vorbi şi voi organiza mai departe Oastea Domnului aici în străinătate şi voi tipări foaia «Isus Biruitorul» pentru cititorii din afara ţării. Cu cei din ţară eu nu am nimic. Dar de la asta nimeni nu mă poate opri…“
I-am răspuns din nou că Oastea Domnului e una, atât cea din ţară, cât şi cea din străinătate. Că «Isus Biruitorul» a avut o ţinută evanghelică şi o linie înalt duhovnicească, scris într-o atmosferă de înaltă inspiraţie şi de către oameni care garantau scrisul lor cu valoarea unei înalte vieţi în Hristos. Or el nu are nici una şi nici alta din toate acestea. Astfel, prin folosirea titlului şi trecutului acestei foi – care reprezintă una din cele mai alese moşteniri de la părintele Iosif şi de la trecutul Oastei – el înjoseşte totul şi aruncă o mare pată neagră peste trecutul luminos şi sfânt al acestei Lucrări.
Dacă după treizeci de ani de la încetarea apariţiei acestei foi cineva îşi permite să folosească numele şi trecutul ei pentru un scris care este un subprodus de o inferioară şi mizerabilă calitate – atât literară, cât şi duhovnicească – aceasta este un sacrilegiu, i-am scris. Să încetezi imediat! Altfel vei fi pedepsit de Însuşi Dumnezeu, ca pentru cea mai mare nelegiuire. Şi cu asta eu rup orice legătură cu tine!…
Aceste scrisori mi-au fost confiscate la percheziţia care a urmat îndată după aceasta.
Când au venit la mine şi mi-au cerut scrisorile, cei doi securişti mi-au zis supăraţi:
– Ne-ai luat-o înainte, domnule Dorz!
Eu m-am făcut atunci că nu înţeleg ce vor să zică. Dar mi-am dat seama din ce primejdie ne scăpase Dumnezeu încă o dată. Securitatea urmărise totul şi îi convenea de minune ce făcea Sergiu acolo, pentru ca apoi să ne împingă pe toţi sub învinuirea că noi suntem aici în ţară uneltele lui, care îi urmăm îndemnurile şi instigaţiile împotriva regimului politic. El vorbea de acolo cu o îngâmfare nebunească, iar noi am fi plătit aici cu o altă prigonire cruntă şi cu cine ştie câte alte jertfe de vieţi şi de valori nepreţuite.
Ce orbie şi ce crimă împotriva Domnului şi a Lucrării Sale! Slavă Ţie, Doamne, că ne-ai scăpat şi din această cursă încă o dată!
Astfel am scăpat noi din primejdia ce ne-a venit prin Sergiu, cum venise cândva prin Moţa, apoi prin Viorel.
Dar eu cu el am rupt-o atunci. Am mai fost întrebat despre el şi la alte cercetări, dar, în afară de ceea ce scrisesem, n-am mai ştiut nimic. El a mai continuat o vreme cu emisiunile lui în care amesteca tot aşa Oastea Domnului şi Evanghelia cu propaganda politică, şi chiar şi tipărirea foii «Isus Biruitorul», ca să arate că el e un Goliat care nu se teme şi nu-i pasă de nimeni.
Dar, în curând, Dumnezeu l-a micşorat mereu, până ce acum s-a dezumflat de tot. Nu mai are aproape nimic din ceea ce părea că avea mai înainte. Aşa lucrează Dumnezeu. Încet, dar bine.
Acum încă ceva despre Pop:
Au trecut iarăşi anii şi peste el ca şi peste ceilalţi doi. Dumnezeu le-a restrâns puterea şi, din mari şi grozavi cum erau, au rămas din ce în ce tot mai mici şi mai nimici, dar şi mai inamici.
După ce, în 1975-1976, se întâmplau toate acestea cu toţi cei trei, fraţii şi Lucrarea Oastei Domnului, de-acum deplin lămuriţi asupra tuturor, i-au izolat pe fiecare în felul său. Sergiu n-a mai putut face nimic împotriva acestei izolări – şi se pare că s-a resemnat. Moldoveanu ar fi vrut să facă, dar, ajungând cunoscută trecerea lui la o altă confesiune, fraţii l-au izolat încet-încet, de tot, fără ca el să mai poată face ceva. Numai Pop Alexandru, continuând chiar din clipa promisiunii sale din 1975, a lucrat tot ca el. Acum, văzându-se izolat de toţi, se simţea ca un peşte rămas pe uscat. Se zbătea şi căuta ca să ajungă iarăşi în cursul apei, acolo unde îi mergeau lui toate cum voia el.
Aşa, în cursul anului 1981, încă de la început, a căutat să ia legătura cu mine prin repetate scrisori pe care mi le trimitea, solicitând iarăşi iertarea şi iarăşi primirea. Nu i-am răspuns la nici una, fiindcă nimic din felul lui nu dovedea că el s-a îndreptat nici măcar un pas.
A început să-şi trimită iarăşi nevasta să mă caute acasă, pentru a solicita iarăşi, ca în 1975 şi ca mai înainte de atâtea ori, bunăvoinţa noastră faţă de el.
Este o metodă la oamenii aceştia: cer iertare, dar chiar atunci fac din nou acelaşi rău pentru care plânseseră şi îşi ceruseră iertare cu câteva minute mai înainte. Nu m-a găsit acasă, dar a venit a doua oară cu cei trei copii mai mici, ca să insiste cu toţii în sprijinul cererilor tatălui lor. Din nou nu m-au găsit. Eram la tratament într-o staţiune. M-au căutat şi acolo. Le-am spus tot ce le spusesem cu aproape şase ani înainte. Dar ei stăruiau că el este nevinovat şi că toţi cei ce spun despre el altceva spun minciuni, iar nu adevărul…
Cu o stăruinţă agasantă şi obositoare, nu se lăsau convinşi de faptele rele dovedite pe care el le făcuse şi le mai făcea încă, ci susţinea nevinovăţia lui. Ce fel ciudat de oameni! Nu şi nu, că ei au dreptate şi nu ţara…
Peste o săptămână, m-am pomenit acasă chiar cu el, cu Pop Alexandru, singur. Mai era la mine şi fratele Petru din Săucani. Un frate atât de cunoscut pentru bunătatea inimii lui şi pentru curăţia credinţei sale. În faţa noastră, Pop Alexandru a făcut iarăşi ca în 1975-1976. Cu strigăte plângătoare, cu lacrimi şi promisiuni, şi-a cerut iertare şi a făgăduit din nou că pentru totdeauna el se pocăieşte şi se îndreaptă, sigur şi imediat.
Fratele Petru, cu lacrimi în ochi, a stăruit pentru el. Eu am făcut din nou ce mai făcusem de nu ştiu câte ori…
Cu siguranţă că mai mult de şapte ori, dar sigur mai puţin decât de şaptezeci de ori şapte, l-am iertat… Şi fiindcă mai avea până la de şaptezeci de ori şapte, l-am iertat din nou şi am primit ca vrednice de nădăjduit promisiunile lui.
I-am spus numai şi de data asta: întâi caută să te împaci cu Dumnezeu, fiindcă numai El te poate ierta pentru cât rău ai făcut împotriva Lui! Apoi caută să ceri iertare Frăţietăţii Oastei, fiindcă numai ea te poate ierta pentru cât rău i ai făcut în toate adunările pe unde ai fost. Şi, până când un sfat frăţesc pe ţară te va putea ierta pe baza cererii de iertare ce le-o vei face şi pe obligaţia de a-i asculta în ceea ce-ţi vor cere ca dovadă a îndreptării, începe chiar de acum să fii un om nou, cu o purtare nouă!
A plecat bucuros, promiţând grăbit totul.
Mă gândeam şi dacă nu cumva stăpânii lui de odinioară, care îl mai folosesc şi acum, ne întind o nouă cursă şi caută să-l introducă din nou în mijlocul nostru şi în apropierea mea… Numai Domnul Singur ştie, dar, de la cine a mai făcut, te poţi aştepta să mai facă. Oricum, să fim cu grijă – şi Domnul ne va izbăvi!
Peste o săptămână, în 4 octombrie 1981, era o nuntă la Şoimeni, lângă Cluj. Am mers cu mai mulţi fraţi acolo, întrucât era o localitate şi o ocazie unde ştiam că se adună mulţi dezbinători şi tulburători ai Oastei şi doream să nu-i lăsăm să facă ce voiau. Acolo, un cort mare şi poate o mie de fraţi din toată ţara adunaţi la nuntă… Între fraţi, mai la o parte era şi Pop Alexandru. Mirele era un văr al lui. Iar regiunea asta din Nordul Ardealului era un teren pe unde lucrase el foarte mult.
Când l-am văzut acolo, Domnul mi-a trimis un gând: Iată o ocazie bună pentru descoperirea gândurilor lui Pop. Să fie pus să mărturisească tot ce-mi spusese mie acasă, aici, în faţa a o mie de fraţi. Dacă va fi sincer, să aibă o bază de pornire pentru îndreptare. Dacă ni se întinde o cursă, să fie prins el însuşi în cursa lui.
Ajuns acolo, fraţii m-au aşezat la masa din frunte. Atunci l-am chemat pe Pop Alexandru lângă mine, la masă, şi i-am zis:
– Iată, frate Pop, acum aici este o mare şi neaşteptată ocazie pentru frăţia ta. Aici sunt fraţi din toată ţara. Aici este regiunea în care ai lucrat zeci de ani şi te cunosc toţi. Şi aici mai sunt mulţi dintre tulburătorii şi dezbinătorii Lucrării Oastei Domnului, pe care frăţia ta i-ai format şi i-ai condus. Dacă este sinceră hotărârea de întoarcere pe care ne-ai promis-o şi părerea de rău pentru tot ce ai făcut, iată, ai acum, poate, unica ocazie să spui asta aici şi acum. Vrei?
– Vreau să fac tot ce-mi spuneţi!
– Bine, peste câteva minute vino aici şi vorbeşte!
A venit, a vorbit – teatral şi spectaculos – aşa cum îi era obiceiul, cu cuvinte amestecate, când de laudă, când de hulă la adresa sa, şi-a mărturisit, plângând, vina, că de zeci de ani a făcut numai rău, numai tulburări şi numai dezbinare. Că îi pare rău din toată inima şi îşi cere tuturor iertare, rugându-i să l ierte şi să se roage Domnului pentru el… A fost, totuşi, o mărturie curajoasă şi am considerat-o fericită, căci îmi ziceam: dacă toată încercarea asta era o cursă pentru noi, ca să ne înşele iarăşi încrederea, pentru ca să profite un timp din asta, cel puţin să se prindă el în laţul său. Dar dacă este o rază de speranţă pentru el, atunci să înceapă bine. Şi despre asta să afle toţi aceşti fraţi, nu numai eu singur, cum se întâmplase de celelalte dăţi.
Mărturisirea lui a descumpănit pe ceilalţi dezbinători, care avuseseră în el pe purtătorul steagului lor. Acum, văzând fapta lui, nu ştiau ce să mai facă. Ei nu se aşteptau nicidecum la aşa ceva. La unul dintre ei am şi văzut un gând de a face şi el o astfel de mărturisire. Dar n-a făcut. Pe unii fraţi simpli i-a impresionat şi au crezut-o. Dar fraţii încercaţi au clătinat din cap cu neîncredere:
– Ar fi bine, dar el nu-i sincer, veţi vedea!…
Şi într-adevăr, unii au văzut îndată ce el a plecat de aici…
Eu însă sunt convins că omul acesta e un om bolnav din ce în ce mai rău şi este stăpânit de o mulţime de duhuri şi de complexe contradictorii. Poate că el va rămâne şi mai departe o figură stranie şi nebuloasă, plutind prin apele lăturalnice, printre fiinţele simple ori dubioase, căutându-şi numai foloasele personale şi nefiind în stare de nimic serios, ordonat şi chibzuit niciodată. Dar putând face mult rău.
Totuşi e mai bine să-l ai ca prieten decât vrăjmaş, – am gândit eu.
Poate, Domnul va face o mare şi unică minune cu el ca să-l salveze. Se poate şi una, şi alta. Noi nu ştim. Eu nu vreau să mă grăbesc în nici un fel. Dumnezeu şi Timpul, cei Doi Judecători Drepţi, ne vor arăta. El şi aşa merge tot timpul prin ţară şi nimeni nu-l poate opri până ce îl va opri Dumnezeu. Decât să meargă ca un vrăjmaş, mai bine să meargă ca un prieten. Şi chiar vrăjmaş dacă ar merge, să nu fie din vina noastră. Să fie numai din a lui. Căci dacă va face tot rău, şi aşa, în curând, tot nu se va mai alege nimic nici de el, nici de tot lucrul lui, ca şi de ceilalţi doi ca el.
Slăvit să fie Domnul!
Traian DORZ, HRISTOS – MĂRTURIA MEA