Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 2)
„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)
Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşază El.
Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare moliciune. Saul nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.
Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (II Tim 3, 5).
Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.
Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci.
Între aleşii lui Dumnezeu sunt iarăşi mulţi care au început odată în credinţă, dar, după aceea, au căzut de la credinţă. Când au început să vieţuiască în credinţă, au trăit clipe minunate la care au cunoscut puterea şi bunătatea Domnului lor. Ei nu vor uita niciodată acele clipe. Câtă pace şi câtă iubire erau atunci în inima lor! Cu câtă plăcere cântau cântări de biruinţă! Cum le bătea inima, când era vorba de lucrul Domnului lor! Nici-un drum nu li se părea prea lung, nici-o jertfă prea mare, nici-un lucru prea greu. Viaţa lor era atunci pentru Domnul. Izvoarele harului se revărsau cu îmbelşugare peste ei. Aveau putere împotriva păcatului şi biruinţă în ispite şi în încercări.
Dar tot aşa sunt ei şi astăzi? Ei sunt încă printre noi, mărturisesc numele Domnului, cântă, citesc Cuvântul, se roagă chiar, – dar câtă deosebire între ceea ce au fost şi ceea ce sunt! Altădată erau plini de râvnă, acum nu sunt nici reci, nici în clocot.
Stau ei în credinţă? Fapt este că au stat odată în credinţă. Uitaţi-vă la poporul Israel. Prin credinţă a ieşit din Egipt, prin credinţă a prăznuit Paştele şi a făcut stropirea cu sângele mielului. Prin credinţă a trecut Marea Roşie ca pe uscat (Evr 11, 27-29). Deci, prin credinţă a început să meargă spre ţara făgăduită, unde curgea miere şi lapte. A intrat în ea? Din şase sute de mii de bărbaţi încărcaţi de biruinţe şi de nădejdi, numai doi au ţinut credinţa până la sfârşit şi au intrat în pământul făgăduit. Numai doi! Unde au rămas ceilalţi? Oh, „trupurile lor au căzut în pustie, ca semn al neascultării lor“. Nisipul le-a fost giulgiul, pustia le-a fost mormântul. Din ce pricină? N-au rămas în credinţă. Necredinţa a fost pricina pieirii lor. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră“ (I Cor 10, 11).
Nici ieşirea noastră din lume, nici venirea noastră o singură dată sub sângele Mielului nu ne dau chezăşia că vom şi ajunge ţinta chemării noastre, ci numai rămânerea în credinţă. După cum viaţa trupului nu stă în faptul să fi respirat o singură dată, şi după aceea să încetezi de a mai respira, ci trebuie să respiri mereu, fie că-ţi dai seama de aceasta, fie că nu-ţi dai, tot aşa şi viaţa cu Dumnezeu nu stă în faptul să fi făcut cândva câţiva paşi în credinţă, şi după aceea să te opreşti, ci să stai necurmat în credinţă (II Cor 1, 24), să umbli în credinţă (II Cor 5, 7), să lupţi în credinţă (I Tim 6, 12), să biruieşti (I In 5, 4) şi să-ţi sfârşeşti în credinţă calea vieţii (II Tim 4, 7). Împăratul Saul şi-a început domnia în credinţă. Când a ieşit însă din credinţă, a pierdut pe Dumnezeu; şi, pierzând pe Dumnezeu, şi-a pierdut şi coroana şi viaţa.
Imeneu şi Alexandru (I Tim 1, 20) au făcut un început pe calea vieţii de credinţă, însă Apostolul Pavel a fost nevoit să-i dea pe mâna lui Satan, pentru că au căzut din credinţă.
Fiindcă aceste lucruri s-au întâmplat odinioară şi se întâmplă şi astăzi, de aceea Dumnezeu voieşte să ne cercetăm pe noi înşine ca să vedem dacă stăm în credinţă. Noi înşine trebuie să vedem cum stăm. Dumnezeu ne cunoaşte starea noastră; dar atâta nu este de-ajuns, trebuie să ne-o cunoaştem şi noi; deci şi noi trebuie să ştim în ce stare ne aflăm. Câtă vreme n-ai văzut primejdia de a cădea de la credinţă, nu-ţi dai osteneala să înlături acea primejdie. Pe de altă parte, orice negustor cercetează din când în când registrele, ca să vadă dacă totul este în regulă. Facem şi noi oare tot aşa, când este vorba de starea noastră faţă de Dumnezeu?
„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă“ (II Cor 13, 5). „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul din voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu“ (Evr 3, 12).
Câteva îndrumări pentru cercetarea de sine
După ce am cunoscut cât de însemnat este îndemnul pe care ni-l dă Duhul Sfânt de a ne cerceta pe noi înşine, să ne apucăm îndată de lucru şi cu temei. Dăm aici câteva îndrumări cu ajutorul cărora să ne putem cerceta, ca să vedem dacă stăm în credinţă sau nu.
l. Cine stă în credinţă are faţă de Domnul Iisus adevărata stare de suflet pe care trebuie s-o aibă.
Pentru cel credincios, Domnul Iisus Hristos nu este o fiinţă cu care nu ştie ce să facă şi al cărei rost în lume să nu-l înţeleagă. Domnul Iisus nu este pentru el ceva de a doua mână, ci este soarele în jurul căruia se mişcă şi se învârt gândurile lui, simţirea lui, voinţa lui, tot ce este al lui. Numele Domnului Iisus nu este pentru el un sunet gol, care nu-i spune nimic, ci un nume plin de înţeles, de putere, de har, de viaţă şi de biruinţă. „Numele Tău este ca o mireasmă vărsată“ (Cânt 1, 3). Domnul Iisus este totul: „El este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul“, ,,Dumnezeu binecuvântat în veci“ (Rom 9, 5). Fără de El, credinciosul nu poate să trăiască, aşa cum nu poate să trăiască peştele fără apă; cu El însă poate toate. Domnul Iisus este lauda lui, bucuria lui, fântâna fericirii lui, steaua nădejdii lui, slava lucrării lui, coroana neprihănirii lui, izvorul sfinţirii lui, pe scurt, totul. Fără Domnul Iisus, el n-are nimic: nici pace, nici bucurie, nici nădejde, nici mângâiere în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Inima celui ce stă în credinţă bate cu putere pentru iubitul său Stăpân. El este plin de dragostea Domnului Iisus. Un astfel de om poate să lase pentru Domnul Iisus: case, fraţi, surori, tată, mamă, soţie, copii (Mt 19, 29). Pentru Domnul lui, el poate să-şi jertfească patria (ca misionarul care merge în ţări depărtate de ţara lui), averea, ba chiar şi viaţa… Nimic nu este pentru el prea scump, prea mult, el se socoteşte aşa de neînsemnat, încât dacă Domnul Hristos vrea să se slujească de el, nici nu se gândeşte ce se va alege de el. Îşi dă bucuros orice picătură de sânge pentru slava Domnului Iisus. Chiar moartea nu poate să-l despartă de dragostea Domnului.
Mai mult, pentru cine stă în credinţă, dragostea către Domnul Hristos este aşa de mare, că-l umple de râvnă pentru slava Lui. Precum odinioară regina Eleonora a îngenuncheat şi a supt otrava din rănile soţului ei, tot aşa cei ce sunt într-adevăr credincioşi îşi lipesc buzele de rănile Domnului Iisus, răni pe care i le fac aceia care-L ocărăsc sau Îl batjocoresc în vreun fel şi sunt gata să primească ei înşişi otrava, adică să fie ei înşişi ocărâţi şi dispreţuiţi, numai numele Domnului Iisus să nu fie atins şi vorbit de rău. Pentru Domnul Iisus, ei sunt gata să şi moară, numai numele Lui să fie slăvit şi împărăţia Lui, mărită.
Ce zici tu de asta? Cum ţi se par aceste lucruri? Cum stai tu în ce priveşte iubirea faţă de Domnul Iisus? Cum I-ai slujit tu până în ceasul de-acum? Ce te-a costat pe tine credinţa în Domnul Iisus? Ce ai suferit tu pentru El? Arde inima în tine pentru El şi este ea plină de iubire? Ce simţi tu când este rostit numele Lui?
Să răspundă cugetul tău! Şi dacă vezi că inima îţi este rece şi fără iubire faţă de Domnul Iisus, dacă vezi că Domnul Iisus nu este totul pentru tine, dacă legătura ta cu El nu te-a costat nimic şi că El n-a fost şi nu este totul pentru tine, atunci ai dovada că nu stai în credinţă. Cum stai tu, fratele meu? Cum stai tu, sora mea? Eşti tu un om care crezi cu adevărat în El sau eşti un făţarnic?
2. Cine stă în credinţă, se pleacă în faţa strălucitei lucrări a Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt are de făcut o mare lucrare în cei răscumpăraţi prin sângele Mielului. Lucrarea Lui este să ne sfinţească tot mai mult (I Tes 5, 23), pentru ca să ajungem să fim în viaţa şi în purtarea noastră, aşa cum a fost Domnul Iisus Hristos şi cum ar fi El, dacă ar fi în locul nostru. Suntem rânduiţi „să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi“ (Rom 8, 29). Această lucrare vrea s-o ducă la desăvârşire Duhul Sfânt în orice copil al lui Dumnezeu.
Cine stă în credinţă, este gata să se supună lui Dumnezeu. Dar nu poate să facă acest lucru decât numai dacă se predă în totul călăuzirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia în stăpânire viaţa care I s-a predat, ca s-o sfinţească. Lucrarea Lui este o lucrare minunată, tainică, şi totuşi bine arătată în afară prin viaţa de sfinţenie. Ceea ce face El, nu se poate face nici prin puterea voinţei, nici prin tot felul de sforţări ale trupului, nici prin încordarea puterilor sufleteşti, nici prin carte sau cultură, nici prin educaţie. Sculptorul Dumnezeiesc, căci aşa am putea să numim pe Duhul Sfânt, ciopleşte mereu la blocurile de piatră, care sunt aceia care s-au predat Lui, ca să scoată din ei – sufleteşte vorbind – chipuri asemenea Domnului Iisus. Chiar dacă această cioplire este dureroasă adeseori, tot El o uşurează, pentru că ne dă puterea să-I fim supuşi (Filip 2, 12-13). Ca un copil supus şi ascultător, aşa se lasă cel credincios în seama Duhului. Rugăciunea lui este: Doamne, descopere în mine tot ce este necurat şi arde cu văpaia Ta! Chiar dacă acest lucru mi-ar aduce dureri, ştiu bine că după durere vine bucurie. Ştiu că Tu vrei să faci din mine un om nou, care să trăiască în lumina Ta.
Cine stă în credinţă nu numai că se pleacă în faţa Duhului Sfânt şi-I este supus, dar chiar simte nevoia să fie plin de Duhul Sfânt. Inima lui însetează şi flămânzeşte după viaţa din plin. După cum viaţa trupului se ţine cu hrană din pământ, tot aşa viaţa duhului se ţine cu hrană din Dumnezeu. De aceea, credinciosul păşeşte spre tronul harului ca unul care însetează după plinătatea Duhului; iar Dumnezeu nu lasă pe copilul Lui să ducă lipsă, ci îi dă din plin apa vieţii şi daruri duhovniceşti, care îl umplu şi îl pătrund.
Înţelegi tu ce-ţi grăiesc eu aici? Vrei tu ca Duhul Sfânt să te prefacă şi pe tine într-un chip asemănător cu al Domnului Iisus? Sau te împotriveşti îndemnurilor şi lucrării Lui? Însetezi tu după plinătatea Duhului Sfânt?
3. Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.
Cu toate că această viaţă este ascunsă în Dumnezeu, totuşi fiecare poate să ştie dacă are sau n-are această viaţă. Ea se arată mai ales în viaţa ascunsă de rugăciune.
Viaţa ascunsă în Dumnezeu face ca rugăciunea să fie uşoară şi înviorătoare. Omul care are această viaţă n-are nevoie să se ridice în sus şi să-şi zică: ,,Acum vreau să mă rog“, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl împinge să facă acest lucru. El n-are nevoie să caute pe Dumnezeu, pentru că Îl are în tot timpul. Rugăciunea este ca o atingere a lui Dumnezeu şi, prin această atingere, trece în credincios putere şi fericire. Este cu neputinţă să fie zugrăvită, prin cuvinte, această fericire şi ar fi o trădare din partea unui suflet, care arde de focul iubirii, să-şi povestească întâlnirile lui, în rugăciune, cu Domnul lui mult iubit. Astfel de întâlniri cu Domnul n-au loc, de obicei, în adunările de rugăciune, ci în odăiţă, cu uşa încuiată. Acolo, în linişte, Domnul descopere sufletului ales tainele Lui şi semnele iubirii Lui. Acolo, în odaia încuiată, cine are o viaţă ascunsă poate să trăiască ce spun cuvintele: ,,Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul“ (Cânt 1, 2). Din această viaţă ascunsă, de rugăciune, se aprinde o viaţă de iubire.
După ce, timp de 40 de zile, Moise a stat în strânsă legătură cu Dumnezeu, faţa lui strălucea. Un credincios, care are o viaţă ascunsă, de rugăciune, primeşte ceva din fiinţa lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire“. Fără să-şi dea seama, cel iubit de Dumnezeu răspândeşte în jurul lui iubire. Precum soarele răspândeşte lumină, tot aşa un astfel de om răspândeşte iubire; iar această iubire nu rămâne ascunsă. Unde pătrunde ea, face să se nască viaţă. Aceasta este pricina şi taina izbânzii unor astfel de suflete în lucrul lor pentru Dumnezeu. Viaţa ascunsă de iubire este o putere căreia nimic nu i se poate împotrivi, totul trebuie să se plece în faţa ei. Ea dă credinciosului simţul care-i spune când trebuie să vorbească şi când să tacă. Îi dă balsam când mângâie pe cineva, delicateţe când dojeneşte, înţelepciune ca să convingă, răbdare în greutăţi şi tărie în suferinţe. Cine are a face cu un om care are o viaţă ascunsă, de iubire, simte că în acela este ceva din Dumnezeu şi parcă nu îndrăzneşte să se amestece în vorba sau în fapta lui. Frica de Dumnezeu înconjoară pe astfel de creştini şi acolo unde este Dumnezeu, „orice făptură trebuie să tacă, pentru că El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt“ (Zah 2, 13). Cine stă în credinţă şi duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu merge pe o singură cale. Calea lui este calea pe urmele Mielului.
El urmează Mielului, oriunde merge El (Apoc 14, 4). Gândul lui este „acela care era în Hristos Iisus, Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Fil 2, 6-8). El merge cu bucurie pe această cale, pentru că ştie că aceasta este calea prin care înaintează în fericire şi nu dă niciodată înapoi. Se face părtaş la suferinţele lui Iisus şi se face asemenea cu El în moarte (Filip 3, 10); prin ocară la biruinţă, prin cruce la slavă. Nu se dă la o parte din faţa greutăţilor, ci calcă pe urmele Mielului, pe calea suferinţelor, spre Ierusalim (Mt 21, 1-3). Cine merge pe calea aceasta nu se teme de ocări, vorbe grele, dispreţ, ură şi batjocură; nu se mai plânge de răutatea oamenilor şi nu mai caută prietenia lor. Acestea au încetat, ele fac parte din cele vechi, care s-au dus. El nu se mai supără când vede că cineva nu vrea să-l înţeleagă. Ştie bine că ce spune el sunt lucruri care, ca să fie înţelese, trebuie trăite. Mă înţelege Domnul meu, acesta este gândul care-l mângâie; sunt pe urmele Lui, urme pe care singur trebuie să merg. Când Avraam a voit să aducă jertfă pe Isaac, n-a luat cu el pe nimeni, nici chiar pe Sara, care a trebuit să rămână în cortul ei. Merge singur cu Mielul. Un cântec sună aşa: „Chiar dacă nu cunosc drumul care mă duce acasă, sunt fără grijă, căci cunosc pe Acela care mă duce pe acest drum“. Tu, dragul meu, trăieşti tu cu Hristos o viaţă ascunsă în Dumnezeu? Ai tu ceva din fericitele întâlniri cu Domnul tău, în odăiţa ta încuiată? Cum stai tu în ce priveşte viaţa de iubire? Arde ceva din văpaia veşnică în inima ta? Te afli tu pe urmele Mielului? Te bucuri tu când ţi se dă prilejul să ai parte în vreun fel de suferinţe pentru Domnul Iisus? Judecă liniştit şi te întreabă, dacă tu stai ca adevărat în credinţă sau nu.
4. Cine stă în credinţă are nădejdea mântuirii.
A avea nădejdea mântuirii înseamnă a avea deplina încredinţare că, prin Domnul Iisus Hristos, ai fost primit de Tatăl. Cine-ţi dă această încredinţare? Duhul lui Dumnezeu Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom 8, 16). Această nădejde nu se întemeiază deci pe vorba vreunui om, nu se capătă prin citirea unor cărţi, nu se sprijină pe anumite închipuiri, ci este lucrarea Duhului Sfânt prin taina cea mare a Bisericii pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dă în lăuntrul meu, în cel mai ascuns loc al fiinţei mele. Nădejdea mântuirii nu atârnă de simţirile noastre, nici nu este o plăsmuire a închipuirii noastre. Ea nu este descoperită prin vreo arătare, nici prin vreun vis; ci este o pecete statornică, neştearsă, în duhul nostru.
Ca să fii întors la Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât credinţa în slove. O, nu tăgăduim însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care se întemeiază credinţa noastră; însă nu credinţa în acest Cuvânt are ca rod nădejdea mântuirii, ci credinţa în Iisus Hristos cel viu, ca Mântuitor personal şi atotputernic, Căruia să I te predai în totul, fără condiţii. Dacă Domnul ne-a primit şi noi suntem găsiţi în El, atunci nu mai este nici o osândire, Duhul Lui ne dă nădejdea mântuirii. Avem mărturia că Domnul Iisus este al nostru şi noi suntem ai Lui. Iată un lucru pe care trebuie să-l trăieşti, ca să-l înţelegi.
Ei bine, tu care te numeşti om credincios, înţelegi tu de ce este vorba aici, ai tu nădejdea mântuirii? Poţi să spui: „Slavă Domnului, sunt mântuit. Duhul Sfânt îmi dă această încredinţare?“
5. Cine stă în credinţă umblă prin credinţă, nu prin vedere sau prin simţire.
O pildă, din care se poate vedea ce va să zică a umbla prin vedere şi a umbla prin credinţă, o avem cu Iacov şi cu Iosif. Iacov era un om care voia să umble cu Dumnezeu, numai dacă va vedea mâna lui Dumnezeu. El zice: ,,Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă va întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu“ (Gen 28, 20-21). Cu ce mirare se va fi uitat el, când a văzut carele împărăteşti ale Egiptului trimise de Iosif! El, care umbla prin vedere, n-ar fi putut să treacă biruitor prin ispitele prin care a trecut Iosif. Iosif ne înfăţişează însă pe omul care umblă prin credinţă. El putea să umble şi în întuneric. În cei 13 ani de încercări prin care a avut să treacă, el a rămas biruitor şi punea totul pe seama bunătăţii lui Dumnezeu.
A umbla prin credinţă înseamnă să te ţii de Acela pe care nu-L vezi, ca şi cum L-ai vedea (Evr 11, 27); înseamnă să trăieşti necurmat în faţa ochilor Domnului, ştiind că „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa“ (Fapte 17, 28). Cine stă în credinţă, se încrede în Dumnezeu, Care este pretutindeni de faţă. Dumnezeu face cu cei aleşi ai Lui acelaşi lucru pe care-l fac călăuzele cu aceia care urcă munţii înalţi, acoperiţi de zăpadă; când ajung în locuri primejdioase, se leagă la ochi ca să nu le vină rău, uitându-se în fundul prăpăstiilor întunecoase. Credinciosul, care umblă prin credinţă, se bucură că Dumnezeu îi acopere ochii. Cu îndrăzneală şi sigur de biruinţă, el se ţine strâns de mâna atotputernică a lui Dumnezeu şi astfel poate să treacă şi prin adâncuri întunecoase, prin valea umbrei morţii, unde nu se vede nici apă şi nici pajişte verde; şi totuşi nu se teme, fiindcă ştie că Dumnezeu este cu el; toiagul şi nuiaua Lui îl mângâie (Ps 23, 4). El ştie că Dumnezeu îl iubeşte şi că-l va ridica din ţărână, ca să-l aşeze pe scaunul de domnie.
Acelaşi lucru îl putem spune şi despre simţiri. Credinciosul umblă prin credinţă, nu prin simţiri. Credinţa şi simţirile sunt două lucruri deosebite. Credinţa nu este totuna cu simţirea. Cine începe să facă din ceea ce simte măsura cu care-şi măsoară viaţa lăuntrică, se înşeală. Cineva a zis pe bună dreptate: „Simţirile sunt ceea ce este zahărul pentru laptele copiilor sau toiagul pentru bolnavul care încă nu poate să meargă. Simţirile sunt ce era curtea la templul din Ierusalim, pe când credinţa este ce era locul prea sfânt. Simţirile ţin de pământ, de firea pământească din noi, pe când credinţa ţine de Dumnezeu şi de cer. Simţirile se ocupă cu ele înseşi, credinţa se ocupă cu Hristos. Simţirile privesc înăuntru şi în jos, pe când credinţa priveşte în afară şi în sus; simţirile ne lasă în întuneric şi în îndoială, pe când credinţa ne duce la lumină şi la pace. Cine stă în credinţă a ieşit din ameţeala simţirilor şi se încrede în Dumnezeu. Fenelon zice; „Oamenii, care sunt credincioşi numai ca să aibă prin aceasta plăceri sufleteşti şi mângâiere, se aseamănă cu poporul care urma lui Iisus nu pentru învăţătura Lui, ci pentru pâinea pe care le-o înmulţise în chip minunat“ (In 6, 26). Ei zic ca şi Petru: „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie. Căci nu ştia ce să zică“ (Mc 9, 5-6). După ce au sorbit însă din paharul plăcut al simţirilor de pe Tabor, Apostolii n-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi nu L-au urmat pe calea spre Golgota. Ei doreau numai simţiri frumoase, pentru că aşa-i place inimii omeneşti: să fie mişcată prin simţiri, care să-i facă plăcere şi s-o măgulească. Înseamnă aceasta a fi om neprihănit, care trăieşte prin credinţă? (Evr 10, 38).
Care este starea ta? Vrei să te răsfeţi în simţiri? Cauţi mereu să vezi ceva? Dacă aceasta este starea ta, atunci nu stai în credinţă.
6. Cine stă în credinţă urăşte păcatul, şi la el însuşi, şi la alţii.
Cei ce stau în credinţă ştiu că păcatul este un lucru îngrozitor, o călcare în picioare a voii lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei se poartă cu păcatul ca păcat, deci ca ceva care-i înfioară şi nu-l socotesc ca o nimica sau numai ca o prostie, ci aşa cum şi este în adevăr: o înfiorătoare călcare a voii lui Dumnezeu, călcare care aduce cu sine mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători (Efes 5, 6; Rom 1, 18).
Din această pricină, ei urăsc păcatul atât la ei înşişi cât şi la alţii. Ei au ajuns să urască păcatul nu atât din pricină că ne pregăteşte aici pe pământ o viaţă nefericită şi dincolo ne duce la iad, ci pentru că Dumnezeu îl urăşte. ,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9) Eu, care am aflat har şi am ajuns să cunosc că Dumnezeu mă iubeşte, cum să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Să supăr pe Acela Care mă iubeşte atât de mult? Niciodată! Niciodată!
Fără cruţare faţă de ei înşişi şi fără să le pese de ce zic alţii, cei cu adevărat credincioşi caută pas cu pas ca, prin puterea sângelui lui Iisus, să biruiască păcatul. Niciodată nu-i veţi vedea acoperindu-şi păcatele sau căutând cumva dezvinovăţiri. Osândind fără înconjur păcatul, orice păcat, ei se aseamănă cu Dumnezeul lor, Care a osândit păcatul (Rom 8, 3).
Dacă totuşi, din neveghere, au fost înşelaţi prin uneltirile vrăjmaşului (Efes 6, 11) şi au căzut în vreun păcat, atunci sunt plini de durere. Îşi scaldă patul cu lacrimi, umblă trişti şi n-au pace, până când păcatul n-a fost înlăturat, iar ei împăcaţi şi din nou în rânduială cu Dumnezeu.
Cei ce stau în credinţă sunt cu foarte mare băgare de seamă asupra lor înşişi. Ei ştiu că dacă au căzut în păcat, este din pricină că n-au vegheat. Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în ei, le-a dat un simţ deosebit, prin care pot să cunoască clipa când păcatul vrea să-şi arate puterea. Atunci ei dau fuga la tronul harului, ca să capete ajutor; şi se roagă atunci cu stăruinţă ca şi Domnul Iisus: ,,Tată, a sosit ceasul!“ (In 17, 1); iar Dumnezeu, Care păzeşte pe copiii Săi, le trimite în grabă ajutorul Său.
Aşa stă lucrul şi cu tine? Urăşti tu şi fugi tu cu groază de păcat? Te temi tu să nu superi în vreun fel pe Dumnezeul tău?
Poţi tu să rămâi nepăsător şi să nu simţi nici-o scârbă şi nici-un cutremur, când auzi cum alţii înjură pe Dumnezeul tău? Când îi vezi trăind în destrăbălări şi călcând fără nici o frică şi fără nici o ruşine, voia lui Dumnezeu, bând, chefuind, jucând, furând, făcând fapte ruşinoase, – ce simţi tu atunci? Rămâi rece, ori izbucneşti în suspine şi în lacrimi din pricină că Dumnezeul tău este batjocorit? Poţi şi tu să zici împreună cu psalmistul: ,,Râvna mea mă mănâncă, pentru că potrivnicii mei uită cuvintele Tale“ (Ps 119, 139); „Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că legea Ta nu este păzită“ (Ps 119, 136)? Dacă nu cunoşti această stare de suflet faţă de păcat, atunci este sigur că nu stai în credinţă.
7. Cine stă în credinţă este plin de dorinţa ca şi alţii să fie mântuiţi.
Adevăratul creştin este plin de dorinţa arzătoare de a slăvi pe Dumnezeul lui. Şi când este Dumnezeu slăvit? Când păcătoşii se întorc la El, se supun Lui şi primesc harul care este în Hristos. Acest lucru îl ştie bine cel credincios, şi de aceea zi şi noapte arde în el un foc care nu-l lasă să stea locului. Este focul iubirii şi al milei de păcătoşi. El vrea să-i vadă mântuiţi, pentru ca, prin ei, Dumnezeu să fie slăvit.
Ca să-şi ajungă acest gând, lucrează cu stăruinţă pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru aceasta, foloseşte orice prilej, ca să stea de vorbă cu ei, să-i înştiinţeze, să-i aducă la o judecată mai dreaptă, să-i încredinţeze şi să le arate pedeapsa care-i aşteaptă, dar şi mântuirea în Domnul Iisus Hristos. Pretutindeni, în casă, pe stradă, în tren, pe vapor, în atelier, în birou, oriunde ar fi, cine stă în credinţă caută să mântuiască suflete. Împarte pliante, pofteşte pe păcătoşi să vină acolo unde se vesteşte Cuvântul, se duce la ei acasă ca să-i ia la adunare, vorbeşte cu ei despre Domnul Iisus; şi dacă a adus pe cineva la adunare, ia loc lângă el şi strigă către Dumnezeu ca să trimită o săgeată în inima păcătosului şi astfel să fie mântuit. Când s-a sfârşit adunarea, vorbeşte prieteneşte cu el despre cele auzite în legătură cu mântuirea sufletului lui. Zi şi noapte lucrează ca să aducă roadă pentru Dumnezeu.
Când lucrarea de mântuire a păcătoşilor nu merge înainte, cei care sunt în credinţă sunt foarte trişti. Ei nu se bucură să vadă adunarea mare şi lume multă; nu se bucură de izbânda în afară, nici când lumea laudă râvna şi viaţa lor. Ţinta lor este mult mai înaltă. Ei caută rodul care să rămână; vor să câştige pe păcătoşi pentru Dumnezeu. Şi dacă nu-şi ajung acest gând, sunt nemulţumiţi şi trişti. Îşi îndoiesc atunci râvna lor şi nu se odihnesc până nu văd că începe să adie un duh de trezire, lucru care le dă şi mai multă îmbărbătare.
Ei au credinţa că toţi păcătoşii pot să fie mântuiţi. Chiar în acela care pare o lepădătură a lumii şi a iadului, ei tot văd o făptură a lui Dumnezeu. Ei nu se uită de sus la păcătoşi, ci îi privesc ca pe nişte feciori de împăraţ căzuţi, care trebuie aduşi la Dumnezeu, pentru ca, prin harul Domnului Iisus, să-şi câştige iarăşi starea pierdută. În rugăciunile lor, pentru ei înşişi se roagă mai puţin, dar se roagă mult pentru mântuirea păcătoşilor. Ei ştiu să aducă la tronul harului rugăciunile credinţei pentru cei pierduţi. Rugăciunea lor este de multe ori o strigare şi gemete ca de femeie în durerile naşterii. Ei luptă pentru ca păcătoşii să intre pe poarta cea strâmtă. Am auzit de o femeie credincioasă, care avea atâta milă de păcătoşi, încât adeseori se lupta pentru ei, în rugăciuni, până aproape să i se oprească suflarea.
Ce durere adâncă îi cuprinde pe adevăraţii credincioşi, când văd că adunarea este rece sau căldicică şi când nu văd grijă pentru cei păcătoşi! Inima lor sângerează, când ar vedea că cel ce predică nu trăieşte în totul pentru Dumnezeu şi nu caută slava lui Dumnezeu, că nu caută oile ci lâna lor, că din teamă de oameni nu spune tot adevărul, ci ocoleşte anumite lucruri, care nu sunt pe placul celor ce-l ascultă.
Prin sufletele alese, Dumnezeu este slăvit şi mulţi păcătoşi pierduţi, mântuiţi. Aceştia sunt lumina lumii şi sarea pământului, şi au această însuşire prin faptul că stau în credinţă.
Faci şi tu parte din aceşti aleşi ai Domnului? Arde inima ta de dorinţa de a vedea pe păcătoşi mântuiţi? Lucrezi tu ceva pentru ei? Sunt vreunii din ei mântuiţi prin stăruinţa ta? Înţelegi ceva din ce va să zică lupta în rugăciune pentru sufletele pierdute? Nu-ţi pasă când păcătoşii sunt nemântuiţi? Te întreb în numele Domnului: Cum stai tu în această privinţă? Ce-ţi spune cugetul tău? Dacă n-ai în tine această dorinţă ca şi alţii să fie mântuiţi, este sigur că nu stai în credinţă. Nu de mult, mă aflam într-o şcoală de misionari. Pe când şedeam, în odaia directorului, a venit la el un tânăr care dorea să intre în acea şcoală. Între altele, directorul l-a întrebat: „Ai câştigat până acum câteva suflete?“ Iată o întrebare nimerită, căci ne ajută să vedem dacă cineva stă în credinţă sau nu.