SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, din Cuvânt la Duminica a XX-a după Pogorârea Sfântului Duh
… Însă, de când cuvântul trup s-a făcut, şi a locuit între noi, de când noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor, şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime, Insuşi Domnul, care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan XI, 25).
Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit; cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui, va trăi, deşi a murit. Aceste cuvinte încă şi Sf.Apostol Pavel le-a luat întru sine, le-a ţinut tare cu toată puterea credinţei şi aşa a învăţat: „despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. IV, 12). El numeşte adormiţi pe cei răposaţi, pentru ca prin acest grai să însemne siguranţa învierii.
De fapt moartea nu este altceva, decât un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea şi cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezeşte şi se trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic alta cu toate acestea, decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voieşte a reînnoi o casă povârnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă.
Aceia, care trebuie să iasă din ea, nu se întristează pentru aceasta, ci mai vârtos se bucură; căci ei nu se uită la sfărâmarea casei, ce o au înaintea lor, ci gândesc la zidirea cea nouă, pe care încă nu o văd. Aşa face si Dumnezeu; el desface trupul nostru, si porunceşte sufletului, ce locuieşte întrânsul, să iasă afară, ca dintr-o casă, pentru ca pe aceasta să o zidească iarăşi mai măreaţă, si apoi să-l introducă iarăşi în ea cu o mai mare slavă. De aceea noi să nu ne uităm la sfărâmarea cea de acum, ci la slăvită restabilire în viitor.
Voi mai aduce încă o altă asemănare, închipuiţi-vă, că cineva are o icoană de metal, care s-a ros de rugină şi de timp şi în multe locuri s-a vătămat, aşa stricată o aruncă în topitorie, spre a o topi cu totul, şi prin aceasta o face din nou mai frumoasă. Deci precum desfacerea icoanei în cuptor nu este nimicirea, ci mai vârtos înnoirea ei; aşa şi moartea trupului nostru nu este o nimicire, ci o înnoire.
De acea, când vezi trupul nostru topindu-se şi trecând ca metalul în cuptor, nu te opri la această privire, ci aşteaptă înnoirea. Dar încă nu este de ajuns această asemănare. Topitorul de metal, care topeşte în cuptor un trup de aramă, nu scoate în locul lui unul de aur şi viu, ci iarăşi unul tot de aramă. La Dumnezeu însă aceasta este altminterea; căci El nimiceşte un trup trecător din pământ, şi-ţi dă în locul lui un trup nemuritor, mai slăvit, ca şi de aur. Se pune în mormânt un trup muritor şi trecător şi se scoate altul nemuritor şi netrecător.
Aşadar uitaţi-vă nu la acela, ai cărui ochi sunt închişi şi care zace fără grai, ci la acela, care iarăşi va învia şi va dobândi o slavă negrăită, înaltă şi vrednică de mirare, întoarce gândurile tale de la privirea cea de faţă ia nădejdea viitorului.
Când Apostolul Pavel, în cuvintele aduse mai sus, zice: „nu voi să nu ştiţi fraţilor de cei ce au adormit” adaugă îndată: „ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi ce n-au nădejde”, întristează-te, zice el, însă nu ca un necredincios, care nu ştie nimic despre înviere şi se îndoieşte de viaţa cea viitoare.
Aşa, noi ne ruşinăm, când nu arareori vedem la creştini cele mai -puternice izbucniri de o întristare fără de minte.
Ce vor zice necredincioşii, văzând aceasta? Ei vor zice: Aceştia oare sunt aceia, care ştiu a vorbi aşa de frumos despre înviere?
Cu adevărat, purtarea lor nu se potriveşte cu vorbele lor. Prin cuvinte ei grăiesc cu multă înţelepciune despre înviere, iar prin faptă ei se arată ca şi cum nu ar crede întru aceea. De ar fi convinşi, că este o înviere, ei nu s-ar purta astfel.
Dacă ar crede, că starea morţilor este mai bună, ei nu s-ar boci. Acestea şi încă şi mai multe zic cei necredincioşi, când observă la creştini o întristare peste măsură pentru cei morţi.
Pentru aceea să ne măsurăm întru aceasta şi să nu ruşinăm credinţa creştinească despre înviere.
Moartea este repaosul şi slobozirea de trudele şi de grijile vieţii. Aşadar când vezi pe unul dintre ai tăi, despărţindu-se de aici, nu trebuie să cârteşti, ci să-ţi frângi inima, să te întorci înlăuntrul tău, să cercetezi conştiinţa ta, şi să gândeşti, că şi pe tine în curând te aşteaptă aceeaşi soartă.
Fii mai înţelept, şi la moartea altuia învaţă-te a tremura pentru tine însuţi, depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndreaptă toate păcatele tale, şi schimbă purtarea ta spre mai bine.
Gândeşte mai departe, la cine s-a dus răposatul, şi vei afla mângâiere! El s-a dus acolo, unde se află Petru şi Pavel şi toată ceata Sfinţilor.
Gândeşte, cum el va învia, cu ce strălucire şi cu ce slavă! Gândeşte, că tu cu întristarea şi cu bocetul tău nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai a-ţi vătăma ţie însuţi. Gândeşte, cui te vei asemăna tu prin această întristare peste măsură, şi fugi de acea asemănare, căci tu vei fi asemenea cu cei necredincioşi, care nu au nădejde, precum a zis Pavel.
Dimpotrivă creştinul fiindcă crede în înviere, ştie, că nu trebuie a jeli şi a se tângui pentru cei ce au murit întru fapte bune, ci pentru acei ce vieţuiesc întru păcate. Dacă cel lipsit de minte merită lacrimile noastre, cu cât mai vârtos cel lipsit de dreptate şi de nădejdea la Dumnezeu? Pentru aceştia, iubiţilor, să ne întristăm, şi o astfel de mâhnire este folositoare; căci mulţi păcătoşi s-au îndreptat prin lacrimile- celor de aproape ai lor.
Dimpotrivă, tânguirea pentru cei morţi este nefolositoare. De aceea noi să nu stricăm orânduiala, ci numai pentru păcate să ne mâhnim; iar toate celelalte să le purtăm cu tărie de suflet, fie sărăcie, sau boală, sau moarte timpurie, sau pagubă, sau pâră, sau orice altă patimă omenească ne-ar lovi; căci, când noi suntem privighetori, toate aceste patimi ne aduc pe atâta mai multe cununi de biruinţă.
Însă vorba mea se potriveşte şi la aceia, care în timpul de faţă nu suferă şi nu jelesc vreo rudă; ci pentru atunci când vor veni asupra lor suferinţe, să-şi aducă aminte de cele ce s-au zis şi prin aceea să poată dobândi mângâiere îndeajuns.
Ostaşii în mijlocul păcii gândesc la război şi se pregătesc pentru dânsul, pentru ca atunci când acela va izbucni, să fie înarmaţi şi să poată arăta, iscusinţele ce ei au câştigat în timpul păcii. Tot aşa şi noi să gătim în timpul păcii arme şi doctorii, pentru ca, când vreo dată ne vor împresura patimile cele fără de minte, sau întristarea, sau durerea, sau altceva, noi, fiind bine înarmaţi şi apăraţi, să putem respinge din toate părţile năvălirile răutăţii.
Aşa vom putea noi săvârşi cu suflet vesel viaţa aceasta de faţă şi ne vom face părtaşi împărăţiei celei cereşti, prin Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin