„Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre…

Testamentul lăsat fraţilor din Oastea Domnului de către Părintele Iosif Trifa“

„Stăm cutremuraţi şi îndureraţi în faţa unui sicriu care încheie în el un om mare, o jertfă mare.
Şi această jertfă încă nu o putem înţelege şi n-o putem preţui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă până când va începe a se vedea ce a fost şi cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna şi creierul care să scrie şi să judece fără părtinire, fără ură…
Stăm în faţa unei vieţi de jertfă şi a unei morţi de jertfă.
S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr: pentru Adevărul dumnezeiesc şi nepieritor al Cuvântului Bibliei.
N-a avut în viaţă alt ţel, altă dorinţă, decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora pe Iisus cel Răstignit şi Cuvântul Lui. N-a dorit să ştie între oameni altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2), pe Care L-a vestit cu timp şi fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere. A fost rănit şi izbit, dar le-a suferit pe toate fără cârtire, ştiind că numai prin suferinţă se poate face o lucrare temeinică şi veşnică.
Roada vestirii şi a suferinţei sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit şi înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pământul ţării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea îşi face loc tot mai mult în viaţa oamenilor, într-o vreme când batjocura şi necredinţa în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci şi sute de mii de oameni nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
Într-o vreme când răutatea şi-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu şi de înţelegere superioară a înălţătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – a creat «Oastea Domnului», curentul de vestire şi trăire a Evangheliei.
Minunatul curent de trezire sufletească a adus cu sine cunoştinţa mântuitoare şi înţelegerea cea adevărată şi bună a Jertfei măreţe a Crucii de pe Golgota, atât de puţin cunoscută şi preţuită la noi. Batjocoritorii, beţivii şi necredincioşii se întorc, cred în Evanghelie şi se fac copii ai lui Dumnezeu. Clădirea minunată a Oastei Domnului se ridică măreaţă şi mântuitoare între hotarele sufleteşti ale ţării. Dar, în clădirea aceasta – ca şi la mănăstirea de la Curtea de Argeş – e zidită o jertfă, a meşterului care a început şi a lucrat această clădire, la temelia căreia se găseşte Jertfa Golgotei. Zi de zi, prin suferinţa lui, cu sângele lui, cu viaţa lui, a lucrat la uriaşa clădire a Oastei Domnului în care, pe încetul, timp de 15 ani de zile, şi-a zidit fiinţa lui. Sfârşitul din 12 februarie n-a fost decât dăruirea pe deplin, zidirea pe deplin în această clădire. Fără de jertfa aceasta, fără dăruirea aceasta deplină, Oastea Domnului n-ar fi rămas decât o simplă societate oarecare, fără nici o însemnătate, fără nici un folos pentru nimeni şi nimic.
L-am văzut în mijlocul nemiloaselor şi nedreptelor loviri cu care a fost răsplătit până în clipa din urmă. Şi nu pot uita seninătatea cu care le-a primit şi le-a îngropat în sufletul lui nemărginit de bun, acoperindu-le cu lespedea iertării şi a uitării. Sufletul lui a fost o nemărginită iertare şi bunătate. Răutatea oamenilor l-a izbit, l-a doborât, l-a durut, dar nu l-a putut face să urască. În sufletul lui n-a fost nici o umbră de ură şi răzbunare. Tot ce a făcut şi tot ce a încercat să facă n-a fost decât un gest slab de apărare împotriva unei loviri nedrepte şi neomeneşti.
I-a fost luat orice mijloc de apărare, i-au fost lăsaţi numai ochii să plângă şi inima să sufere.
A plâns, a suferit, dar n-a urât niciodată răutatea lumii şi a „fraţilor“ săi. Nedreptăţile care i-au grăbit sfârşitul… el le-a lăsat în seama Aceluia care ne va judeca pe toţi în judecata şi răsplata Marelui Judecător de Apoi.
Iar copilaşilor lui sufleteşti, pe care el i-a născut din nou prin Evanghelie, le-a lăsat testamentul pe care el l-a scris cu viaţa sa şi le-a lăsat pilda vieţii lui de privire la Iisus cel Răstignit şi de urmare a lui Iisus cel Răstignit.
Acesta este testamentul scris cu sângele lui pe toate paginile din cartea vieţii lui.
Ultimul lui îndemn a fost: Priviţi la Iisus cel Răstignit, apropiaţi-vă de Iisus cel Răstignit, apropiaţi-vă mereu şi grijiţi să nu-L pierdeţi şi să nu vă pierdeţi de Iisus cel Răstignit.
Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns în Oaste, până vor fi izbelişti şi prigoane împotriva ei din partea lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Iisus cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce va veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că L-aţi pierdut pe Iisus cel Răstignit. Şi Oastea a devenit o oaste de nume şi de forme, o oaste moartă.
Deci vegheaţi, fraţii mei, să nu-L pierdeţi pe Iisus cel Răstignit, să-L aveţi mereu în mijlocul vostru pe Iisus cel Răstignit. Cât Îl veţi avea pe El, veţi avea totul; când L-aţi pierdut pe El, când El va lipsi din mijlocul vostru, nu mai aveţi nimic; aţi pierdut totul.
Prin oricâte prigoane şi furtuni ce vor veni peste voi, prin oricâte lovituri nedrepte ce s-ar abate asupra voastră, voi să priviţi mereu ţintă la Iisus cel Răstignit, la Jertfa Lui, la moartea Lui şi la Învierea Lui. Urmându-L pe El, nu veţi rătăci niciodată. Urmându-L pe El, veţi fi cu El, veţi muri cu El, dar veţi şi învia cu El la Învierea cea Mare.
Rămâneţi deci la acest crez şi la această credinţă, ca, pe urmă, să ne întâlnim cu toţii Acolo Sus, în braţele Lui şi în dragostea Lui, unde nu vor mai fi nici prigoane, nici lacrimi, nici oameni răi…
Slăvit să fie Domnul!

T. Dorz“

«Glasul Dreptăţii» nr. 9 din 20 februarie 1938