Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru
„A doua zi, o gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Iisus în Ierusalim“… (Ioan 12, 12)
Uneori sunt, în viaţa unor popoare, momente de însemnătate crucială pentru toată istoria şi mântuirea lor;
şi nu numai pentru istoria şi soarta acelui popor, ci uneori chiar şi pentru soarta şi istoria omenirii întregi, cum a fost momentul „Hristos“ în viaţa poporului evreu.
În adâncul conştiinţei lor, mulţimile – când nu sunt într-adins formate de către cei care le îndrumă – au o inimă temătoare de Dumnezeu… În adâncul sufletului său colectiv, nu există nici un popor care să nu aibă un înnăscut respect faţă de lucrurile sfinte şi cereşti.
Când nu sunt împinse contra lui Dumnezeu cu forţa, mulţimile sunt atrase spre Hristos printr-o putere care vine din străfundul istoriei şi al fiinţei lor.
Cu un presimţ tainic, sufletul norodului sesizează adevărul, presimte primejdia, intuieşte pe Dumnezeu şi Îl îmbrăţişează, alipindu-se de El cu toată fiinţa sa.
Iar pe acel om peste care văd semnul ceresc,
care în mijlocul lor se dovedeşte a fi cel chemat şi cel trimis de Dumnezeu la ei,
şi pe care, în fruntea lor, îl simt a fi cel vrednic,
mulţimile îl recunosc îndată şi, conduse de el, fac lucruri nemaipomenite.
Acestea sunt culmile istoriei unui popor
şi aşa se creează marile izbucniri, marile cotituri şi marile salturi în viaţa omenirii.
În Fiinţa Domnului Iisus, noroadele care L-au văzut şi L-au auzit au recunoscut de îndată şi de la început pe Trimisul dumnezeiesc.
Astfel, încă din primele zile, noroadele L-au înconjurat pe Mântuitorul cu toată dragostea lor
şi s-au alipit de El cu toată puterea sufletului şi cu toată speranţa mântuirii lor, ca o turmă chinuită de nişte străini, când îşi află, în sfârşit, Bunul şi Adevăratul ei Păstor.
Căci înşelate de veacuri şi veacuri de către toţi pretinşii „păstori“, bietele suflete însetate de lumină, de libertate şi de iubire
simţeau, în sfârşit, pentru prima dată în Iisus pe Acela în Care le aveau pe toate acestea după care însetaseră.
Iar alipirea lor de Hristos era atât de puternică, încât erau în stare să apere viaţa Lui cu viaţa lor,
nemaiştiind nici de foame – ca să-L asculte,
nici de primejdii – pentru ca să-L urmeze
şi nici de frică – spre a-L apăra.
Ce minunat este un astfel de simţământ când el se naşte şi cât timp arde puternic şi statornic în inima mulţimilor!
Ce fapte mari sunt în stare atunci să facă mulţimile!
Şi ce opere sunt în stare să înalţe mâinile şi conştiinţa unei astfel de mulţimi, în astfel de momente!
Când L-a presimţit pe Iisus – şi când L-a recunoscut în cineva –, mulţimea a fost mereu în stare de aşa ceva.
E dureros numai că, în toate astfel de vremuri de avânt binecuvântat, puterile potrivnice lui Dumnezeu au intervenit nefast, schimbând de multe ori totul spre rău.
Atunci valul puternic al avântului mulţimilor a fost îndrumat cu vicleşug, întorcându-l tocmai împotriva Binefăcătorului şi spre nefericirea lor.
Căci mulţimea are o singură inimă, dar o mie de capete.
Poate fi făcută foarte uşor să simtă la fel, dat foarte greu să gândească la fel…
Şi până când nu gândeşte, mulţimea poate fi aprinsă uşor de către oricine care ştie să arunce bine o scânteie în sufletele oamenilor totdeauna gata să ia foc.
Dar îndată ce începe să gândească, mulţimea nu mai poate fi chiar aşa uşor înşelată şi despărţită de Hristos.
De aceea Domnul Iisus n-a vrut numai o credinţă a inimii, ci şi o credinţă a minţii.
Căci trupul se conduce după inimă, dar sufletul după minte.
Câtă vreme inima nu-i îndrumată şi stăpânită de o minte sănătoasă, ea va face mereu lucruri care omului îi vor face mai mult ruşine decât cinste.
Dar când mintea credincioasă e luminată de Hristos, de cunoaşterea Adevărului Său, atunci nimic nu mai este dezordonat în ceea ce face. Atunci inima este îndrumată bine, atunci totul este chibzuit, înalt, sănătos şi temeinic.
Ferice de poporul care aşa Îl are pe Hristos.
Binecuvântat să fie Numele Tău, Dumnezeul nostru, Care eşti Lumină, Iubire şi Adevăr.
Lumină, că Tu eşti Inteligenţa.
Adevăr, pentru că Tu eşti Realitatea.
Şi Iubire, fiindcă Tu eşti Viaţa.
Eşti întâi priceperea şi apoi înfăptuirea. Căci înfăptuirea fără pricepere este străină de Tine şi potrivnică Ţie.
Evanghelia Ta se adresează întâi minţii, fiindcă Tu ai spus: Cercetaţi şi judecaţi voi înşivă (In 5, 39; I Cor 10, 15).
Şi fiindcă numai o minte luminată de Adevăr va crede ceea ce este vrednic de crezare. Şi va şti să înlăture ceea ce trebuie înlăturat.
Numai o minte luminată de Adevăr va şti să şi înfăptuiască Adevărul, îndrumând inima unde să-şi pună puterea şi căldura ei şi unde nu.
Doamne Iisuse, Te rugăm, dăruieşte mulţimilor noastre o minte sănătoasă,
o conducere înţeleaptă
şi îndrumători treji.
Pentru ca Vestea Ta cea Bună să fie primită cu bucurie între noi
şi urmată cu ascultare,
pentru ca roadele noastre să fie vrednice,
iar fericirea noastră să fie statornică.
Amin.