Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului

Să mergem şi noi pe urmele Domnului!
Lupta şi biruinţa Mântuitorului asupra Satanei este plină de învăţătură şi pentru noi. Să mergem pe urmele Biruitorului, ca să aflăm cu ce fel de mijloace l-a bătut Iisus pe Satana.

1. Întâi şi întâi, voi spune că Mântuitorul a făcut pregătiri, a aşteptat pregătit atacurile Ispititorului. Evanghelia ne spune că, înainte de ispitire, „Iisus a fost dus de Duhul în pustie“ şi acolo a postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 1–2). Să luăm şi noi pildă din această pregătire. Pe noi ne biruie ispitele, tocmai fiindcă nu ne pregătim. Vrem să câştigăm un război fără pregătire, fără arme şi fără tranşee. Să n-aşteptăm până ce se apropie Ispititorul cu ispita şi atunci să căutăm îngrijoraţi ajutor, ci – ca Iisus – să o luăm înaintea Satanei, săpându-ne şi ocupându-ne tranşeele, înainte de a se apropia de noi. Când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, atunci îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi îl punem la strâmtoare şi retragere ruşinoasă.

2. A doua oară, Iisus l-a biruit pe Satana prin ascultarea Lui de Dumnezeu. Prin toată viaţa Mântuitorului şi prin toate Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl Ceresc. Citiţi cu luare aminte Evanghelia de la Ioan şi veţi afla pe fiecare pagină această ascultare. „Pentru că M-am coborât din cer – zicea Mântuitorul – nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine“ (Ioan 6, 38). Satana a căutat să-L scoată pe Mântuitorul din această ascultare. Câte a făcut diavolul să rupă ascultarea Mântuitorului! Folosit-a vicleşuguri, ispite, amăgiri. Când cu acestea n-a putut face nimic, scos-a în calea ascultării Mântuitorului chinuri, batjocuri, bătăi etc. Însă Mântuitorul la toate răspundea: „Eu pentru aceasta M-am pogorât din cer ca să fac voia Tatălui Meu, «lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit» (Ioan 17, 4), să ascult numai de El. “

Ascultare! Ascultare! Aceasta a fost hotărârea neclintită a vieţii Mântuitorului. Cu această hotărâre de fier a stat El în faţa Ispititorului care cer-ca să-L atragă în neascultare. Ascultarea Mântuitorului a ajuns cel mai măreţ punct, sus pe Golgota, unde, în dureri şi chinuri cumplite, Şi-a vărsat Sângele pentru noi. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 8). Prin ascultarea aceasta, Domnul a dus până la capăt lucrul mântuirii noastre sufleteşti, biruind cu totul pe Satana şi duhul neascultării.
Ascultarea Mântuitorului n-a fost o ascultare oarbă, ci a fost o ascultare plină de înţelegere, de încredere şi de dragoste faţă de Tatăl Ceresc. „Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine, – zicea Iisus – nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui“ (Ioan 8, 29). Ce frumos! Ce vorbe şi ce roade minunate ale ascultării de Dumnezeu! Să luăm şi noi pildă de ascultare întru toate de Dumnezeu. Tăria noastră de creştini şi tăria noastră de biruitori asupra ispitelor stă tocmai în această legătură de ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. De aceea se sileşte Satana neîncetat să rupă această ascultare şi să ne scoată din ea. Să rămânem de-a pururi şi neîncetat în legătură de ascultare şi de încredere faţă de Dumnezeu! Să ţinem vie această legătură prin Jertfa Crucii Mântuitorului!

3. A treia oară, Iisus Mântuitorul l-a biruit pe Satana folosind ajutorul Duhului Sfânt. În pustie, în faţa atacului Satanei, Evanghelia ne spune că Iisus „S-a umplut de Duhul Sfânt“.
Mântuitorul Şi-a pus viaţa cu totul sub cârmuirea Duhului Sfânt. Era, de altfel, acest lucru o urmare firească a ascultării Lui de Dumnezeu. Peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu se pogoară totdeauna darul şi puterea Duhului Sfânt. Acest dar şi har ne trebuie şi nouă. Fără el cădem înfrânţi pe câmpul de luptă al ispitelor. Însă acest dar se pogoară numai peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu.

Iisus a biruit, mai departe, prin viaţa Lui cea curată şi fără de păcat. Iisus a trăit o viaţă fără de păcat. El Însuşi întreba: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?“ (Ioan 8, 46). Ei bine, – va zi-ce cineva – Iisus a putut trăi aşa pentru că El a fost Dumnezeu.
Dar nu e aşa. Iisus a trăit pe pământ, luând fire de om ca şi noi. El era om ca şi noi, fiind supus ispitelor. El însă nu S-a lăsat niciodată biruit de ispită şi păcat. El S-a împotrivit, S-a apărat şi a biruit totdeauna ispitele prin rugăciune, priveghere şi ascultare de Dumnezeu.

Pentru înfrângerea ispitelor, Omul–Iisus a făcut cea mai mare încordare de voinţă din câte s-au făcut vreodată pe acest pământ.
Să ne apărăm şi noi viaţa de ispite şi păcate! Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului, ca să intre în viaţa şi inima noastră. Păcatul este tranşeea Satanei. Fiecare păcat este o tranşee nouă pentru Satana; este un teritoriu pierdut din câmpul de luptă al mântuirii noastre sufleteşti, este un steag al diavolului împlântat în câmpul nostru de luptă.

Iisus a biruit, mai departe, printr-o viaţă trăită pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Acesta este duhul vieţii adevărat creştineşti. Dar faţă de acest duh stă duhul Satanei, care îl îndeamnă pe om să trăiască numai pentru el şi folosul lui (egoism). Satana a încercat cu acest duh şi faţă de Mântuitorul. I-a propus Mântuitorului să-L scape de moarte. L-a lăudat în turnul Tempului din Ierusalim, a vrut să-L facă Împărat, a cercat să trezească în Domnul iubirea de Sine şi egoismul. Însă Mântuitorul a respins această ispită. El Şi-a topit mereu viaţa în dragoste de Dumnezeu şi jertfă pentru oameni. De Sine şi de viaţa Lui nu voia să ştie nimic.
Acest duh al ieşirii din noi înşine trebuie să-l avem şi noi. Să biruim ispita Satanei, biruindu-ne pe noi înşine; slobozind apele vieţii noastre să curgă pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Iubirea de sine, iubirea şi plăcerea numai de noi înşine şi de folosul nostru (egoismul) este răsuflarea duhului satanic.
În lumina Crucii Mântuitorului trebuie să se topească eul nostru, mândria şi egoismul nostru.

O altă armă de biruinţă a Mântuitorului a fost rugăciunea. Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, El vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua putere pentru săvârşirea lucrării ce I se încredinţase. Prin rugăciune, îl alunga mereu pe Satana şi ispitele lui. El Însuşi ne-a lăsat vorbele că diavolul şi ispitele lui cu nimic nu se pot alunga din viaţa noastră decât cu post (înfrânare) şi cu rugăciune. Ah! ce putere mare este rugăciunea! Rugăciunea este o putere şi un dar de care tremură Satana. Rugăciunea este un dar ce pune pe fugă diavoleştile gloate.
Folosim noi acest dar?