Sfântul IOAN GURĂ DE AUR
1. Minunatu-m-am de dragostea voastră atunci când am început ieri a vorbi despre Lazăr, că şi răbdarea săracului aţi lăudat-o, şi de cruzimea şi neomenia bogatului v-aţi scârbit; iar acestea nu mici dovezi de vrednicie sunt: căci chiar dacă nu avem faptă bună, însă o lăudăm, vom putea, negreşit, să ne împărtăşim de ea; chiar dacă nu fugim de răutate, dar defăimăm răutatea, vom putea, negreşit, să scăpăm de ea cu desăvârşire. Aşadar, de vreme ce aţi primit cu multă bunăvoinţă cuvintele acelea, hai să vă dau şi restul.
Ieri l-aţi văzut pe Lazăr la poarta bogatului, azi îl vedeţi în sânurile lui Avraam; ieri l-aţi văzut lins de câini, azi îl vedeţi dus cu alai de îngeri; ieri l-aţi văzut în sărăcie, azi îl vedeţi în desfătare; ieri l-aţi văzut înfometat, azi îl vedeţi în multă îmbelşugare; ieri l-aţi văzut nevoindu-se, azi îl vedeţi încununându-se; ieri i-aţi văzut ostenelile, azi îi vedeţi răsplăţile atât bogaţii cât şi săracii: bogaţii, ca să nu socotiţi că bogăţia este mare lucru fără faptă bună, iar săracii ca să nu socotiţi că sărăcia este vreun rău – şi unora, şi altora s-a făcut dascăl Lazăr.
Că dacă el în sărăcie n-a deznădăjduit, ce iertare vor avea cei ce în bogăţie fac aceasta? Dacă înfometat şi atât de necăjit fiind a mulţumit lui Dumnezeu, cum se vor dezvinovăţi cei ce în bunăstare nu vor să ajungă la aceeaşi faptă bună? Şi iarăşi: săracii care din pricina sărăciei se mânie şi se supără ce iertare vor avea, de vreme ce Lazăr, vieţuind la uşa bogatului în necurmată înfometare şi sărăcie şi părăsire şi boală, trecut de toţi cu vederea, neputând vedea un altul care să pătimească la fel ca el, vădeşte atâta filosofie?
Să învăţăm de aici a nu ferici pe bogaţi şi a nu socoti nefericiţi pe cei săraci. Ba mai degrabă, dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe; nici nu este sărac cel ce n-are nici o agonisită, ci cel care pofteşte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia. De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoti mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume; de vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine, chiar dacă n-ar avea nici un avut: că eu obişnuiesc să judec sărăcia şi bogăţia după aşezarea cugetului, nu după măsura avuţiei.
Deci, precum nu putem spune despre cel pururea însetat că este sănătos, chiar dacă ar avea parte de belşug, chiar dacă ar locui lângă râuri şi fântâni (că ce folos de îmbelşugarea apei dacă patima rămâne fără alinare?), aşa să facem şi în privinţa celor bogaţi: pe cei ce pururea poftesc şi însetează de cele străine nicicând să nu-i socotim sănătoşi, chiar dacă ar trăi în belşug.
Că cel ce nu-şi poate stăpâni pofta, chiar dacă ar avea orice, cum ar putea fi vreodată în bunăstare? Deci, cei ce se mulţumesc cu ale lor şi iubesc ale lor şi nu se uită după averile altora, chiar de ar fi mai nevoiaşi decât toţi, trebuie socotiţi mai bogaţi decât toţi: că cel ce n-are trebuinţă de avut străin, ci se mulţumeşte cu ce are, mai bogat este decât oricine. Dar hai să ne întoarcem, dacă vreţi, la firul cuvântării. „Şi a fost, zice Scriptura, că a murit săracul şi a fost dus de îngeri”(Luca 16, 22).
Aici vreau să scot o boală rea din sufletul vostru: că mulţi din cei mai simpli cred că sufletele celor săvârşiţi de moarte năprasnică se fac draci. Nu este aşa, nu: că nu sufletele celor morţi de moarte năprasnică se fac draci, ci sufletele celor ce trăiesc în păcate – şi asta nu prin schimbarea firii lor, ci prin urmarea cea de bună voie a răutăţii dracilor. Aceasta arătându-le şi iudeilor, Hristos.a zis: „Voi fii ai diavolului sunteţi”(loan 8, 44), şi fii ai diavolului i-a numit nu fiindcă s-ar fi preschimbat firea lor în fire drăcească, ci fiindcă făceau faptele dracului, drept care şi adaugă: „că poftele tatălui vostru voiţi să faceţi”. Şi iarăşi, ÎnainteMergătorul: „Pui de năpârci, cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ceea ce va să vie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi: părinte avem pe Avraam” (Matei 3, 7-9).
Că Scriptura ia în seamă nu legile înrudirii după fire, ci pe acelea ale înrudirii prin fapta bună şi răutate: încît ea numeşte „fiu” şi „frate” al cuiva pe cel de un obicei cu dânsul.
2. Dar pentru ce a venit diavolul cu această rea învăţătură? A încercat să strice slava mucenicilor: că murind ei de moarte năprasnică, a făcut asta vrând să-i acopere de o bănuială rea – ceea ce n-a putut să facă, întrucât ei rămân cu strălucirea lor, însă a izbutit alt lucru foarte primejdios, înduplecând prin aceste învăţături pe vrăjitorii ce-i slujesc lui să junghie mulţi tineri simpli în nădejdea că aceia vor ajunge draci şi le vor sluji.
Dar nu este aşa, nu. Ce dacă dracii zic: „Sunt sufletul monahului cutare”. Nu cred, fiindcă draci sunt cei care vorbesc: că amăgesc pe cei ce îi ascultă. Pentru aceasta şi Pavel le-a închis gura cu toate că spuneau adevărul, ca nu cumva, luând ei pricină [pretext], să amestece printre adevăruri şi minciuni şi să li se dea crezare. Că zicând ei: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt, care vestesc vouă calea mântuirii” (Fapte 16, 17), Pavel, supărându-se, a certat duhul pitonicesc şi i-a poruncit să -iasă – şi doar ce lucru rău grăiseră dracii? „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt”. Dar întrucât mulţi dintre cei mai simpli nu ştiu întotdeauna să deosebească cele spuse de draci, apostolul i-a lipsit cu totul de crezământ. „Eşti dintre cei căzuţi”, zice, „n-ai îndrăznire, taci, amuţeşte: nu ţi-e îngăduit să propovăduieşti, acesta este drept apostolesc; de ce răpeşti ceea ce nu e al tău? Taci, lepădatule”.
Aşijderea a făcut şi Hristos – pe dracii care îi ziceau: „Te ştim Cine eşti” (Matei 1, 24; Luca 4, 34) i-a certat cu multă asprime, învăţându-ne ca întru nimic să nu credem pe drac, nici de ar spune vreun lucru sănătos. Ştiind aceasta, să nu avem deloc încredere în drac, chiar dacă spune vreun adevăr, ci să ne întoarcem şi să fugim de la el, fiindcă învăţăturile cele sănătoase şi mântuitoare nu de la draci, ci din dumnezeiasca Scriptură pot fi aflate întru toată deplinătatea. Iar ca să te încredinţezi că nu e cu putinţă ca sufletul, după ieşirea sa din trup, să fie tiranisit[1] de draci, ascultă ce grăieşte Pavel: „Pentru că cel ce a murit s-a îndreptat de păcat” (Romani 6. 7), adică nu mai păcătuieşte.
Dacă dracul nu poate sili sufletul care locuieşte în trup, e limpede că nu-l poate sili nici după ieşirea din acesta. „Dar atunci cum păcătuiesc sufletele, dacă nu pot fi silite?” De bună voie şi din dorinţa lor dându-se pe sine, nu cu sila şi nici tiranisite, lucru dovedit de toţi câţi au biruit uneltirile dracului. De pildă, oricât l-a sâcâit pe Iov, nu l-a putut îndupleca să scoată din gura sa vreun cuvânt de hulă: de unde se vede că stă în puterea noastră a ne lăsa ori nu înduplecaţi de îndemnurile lui, nefiind supuşi nici unei silnicii sau tiranii din partea lui. Nu doar din cele spuse mai înainte, ci şi din pilda pe care o tâlcuim se vede limpede că sufletele, după ce ies din trup, nu mai rămân pe pământ, ci pleacă îndată.
Şi ascultă cum. „Şi a fost, zice Domnul, că a murit săracul şi a fost dus de îngeri. Nu numai sufletele drepţilor, ci şi ale păcătoşilor sunt duse de aici: şi asta se vede din cele întâmplate cu alt bogat – că după ce i-a rodit ţarina,şi-a zis întru sine: „Strica-voi jitniţele mele, şi mai mari le voi zidi” (Luca 12, 17-18). Nimic mai jalnic ca un gând precum acesta. Într-adevăr, şi-a stricat jitniţele: că jitniţi nefurate sunt nu zidurile, ci pântecele săracilor, iar el, lăsându-le pe acestea, se îngrijea de ziduri.
Aşadar, ce grăieşte Dumnezeu către el? Nebunule, întru această noapte sufletul tău au să-l ceară de la tine (Luca 12, 20). Şi ia aminte: despre Lazăr spune că sufletul lui a fost dus de îngeri, iar aici spune că i-l cer. Acest bogat a fost dus ca un ocnaş legat, iar lui Lazăr i s-a făcut alai ca unui încununat; şi precum pe un luptător care primeşte multe răni şi e stropit de sânge, iar apoi primeşte cununa biruinţei, privitorii îl înconjură cu multă laudă şi îl petrec acasă bătând din palme, heretisindu-l, privindu-l ca pe o minune – aşa şi pe Lazăr l-au dus atunci îngerii, iar sufletul bogatului l-au cerut oarecare puteri înfricoşate, deopotrivă trimise anume pentru acest lucru. Că sufletul nu iese de la sine către viaţa de dincolo, întrucât nici nu e cu putinţă – că dacă mergând dintr-o cetate în alta avem nevoie de om care să ne arate drumul, cu cât mai vârtos sufletul, smuls fiind din trup şi mutându-se la viaţa cea viitoare, va avea trebuinţă de călăuze?
Aceasta este pricina pentru care, având a ieşi din trup, adeseori nu vrea s-o facă, şi se trage înăuntru, cât mai adânc, se teme şi se cutremură: fiindcă pururea ne mustră conştiinţa păcatelor, şi mai ales în ceasul acela când avem a pleca de aici la judeţul cel înfricoşat de dincolo, unde vom fi traşi la răspundere. Atunci, dacă a fost cineva răpitor sau lacom, sau a obijduit pe cineva, sau vrăjmaş cuiva s-a făcut fără dreptate, fie că vreun alt lucru rău a săvârşit, mulţimea păcatelor lui iese din uitare, şi i se înfăţişează, şi-i împunge conştiinţa.
Şi precum cei din puşcărie sunt pururea în dureri şi întristare, mai ales în ziua în care urmează a fi scoşi şi duşi la judecată, şi-s îngheţaţi de frică şi cu nimic mai buni decât nişte morţi atunci când aşteaptă la intrare şi aud dinlăuntru glasul judecătorului – aşa şi sufletul, chinuit şi strâmtorat fiind chiar în vremea când păcătuieşte, e chinuit şi strâmtorat cu atât mai mult atunci când are a pleca de aici, fiind smuls din trupul său.
3. Tăceţi când auziţi acestea? Mult mai mulţumitor vă sunt pentru tăcerea asta decât pentru bătăile din palme: că bătăile din palme şi laudele sporesc slava mea deşartă, iar tăcerea asta sporeşte întreaga voastră înţelepciune. Ştiu că sunt dureroase cele spuse, însă aduc câştig mare şi negrăit. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-i facă astfel de îndemnuri – iar nu lingăi care dau numai sfaturi plăcute şi aţâţătoare la plăcere – n-ar fi ajuns în gheenă, n-ar fi îndurat muncile cele nesuferite, nu s-ar fi căit după aceea nemângâiat: dar fiindcă toţi îi spuneau doar cele ce-i erau pe plac, l-au dat focului.
O, de ar fi cu putinţă ca pururea şi necontenit să filosofăm acestea, să vorbim despre gheenă! Că zice Scriptura: „Întru toate cuvintele tale adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui” (Sirah 7, 36); şi iarăşi: „Găteşte spre ieşire lucrurile tale, şi te găteşte de drum” (Pilde 24, 27). Dacă ai răpit vreun bun al cuiva, dă-l înapoi, şi spune ca Zaheu: „Dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). De ai năpăstuit pe cineva, de te-ai făcut vrăjmaş cuiva, împacă-te înainte de înfricoşata Judecată, împacă-te cu toţi aici, ca să vezi tribunalul acela fără să ai pârâşi.
Până ce vom fi aici, avem bune nădejdi, dar după ce vom pleca dincolo, nu va mai sta în puterea noastră a ne pocăi, nici a spăla cele ce am greşit. Drept aceea, trebuie să ne pregătim neîncetat pentru plecarea de aici, că dacă va voi Stăpânul să ne cheme diseară? Dacă va voi să ne cheme mâine? Că viitorul nu este cunoscut, tocmai ca să fim mereu cu priveghere şi gata de plecarea aceea, precum şi Lazăr pururea era întru răbdare bărbătească – drept care a şi plecat cu atâta cinste. A murit şi bogatul, şi a fost îngropat, sufletul fiindu-i dinainte îngropat în trup ca într-un mormânt şi fiind cuprins în carne ca într-un sicriu. Că fiind legat ca într-un lanţ de beţie şi lăcomia pântecelui, îşi făcuse sufletul nelucrător şi mort.
Să nu treci nebăgat în seamă, iubitule, spusa: a fost îngropat, ci să mi te gândeşti aici la mesele cele de argint, la paturi, la covoare, la scoarţe, la toate celelalte de prin casă, la miruri, la aromate la vinul cel mult, la felurimea bucatelor, la tocănuri, la bucătari, la lingăi, la păzitori, la slugi – stinse şi veştejite dimpreună cu tot restul părutei fale. Toate-s cenuşă, toate sunt praf, bocete şi tânguiri, nimeni fiind în stare să mai ajute, nici să aducă înapoi sufletul plecat. Atunci a fost făcută de ruşine puterea aurului şi multei avuţii: că din atâta slujire de care se bucura bogatul a fost luat gol şi singur, neputând lua nimic cu sine din toată avuţia de aici, ci a plecat părăsit şi fără de apărător. Nimeni din slujitori, nimeni dintre ajutători nu mai era de faţă ca să îndepărteze osânda şi pedeapsa, ci fiind smuls de lângă toţi aceştia, singur a fost răpit ca să îndure muncile cele nesuferite. Cu adevărat, „tot trupul ca iarba, şi toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac” (Isaia 40, 6).
A venit moartea, şi a stins toate desfătările bogatului; şi luându-l ca pe un robit, l-a dus în cele de dedesubt cu capul plecat, plin de ruşine, lipsit de îndrăznire, tremurând, plin de groază, după ce se bucurase de toată dezmierdarea aceea doar ca în vis. Şi de acum bogatul s-a făcut rugător către sărac, şi avea trebuinţă să primească ceva de la masa lui, a celui ce cândva era înfometat şi zăcea neputând să se apere de gurile câinilor. Şi lucrurile se schimbaseră, şi vedeau toţi cine era bogatul şi cine săracul, şi că Lazăr era mai avut decât toţi, iar bogatul – mai nevoiaş decât toţi: că precum pe scenă intră unii, purtând măşti de împăraţi şi căpetenii de oaste şi doctori şi ritori şi sofişti şi ostaşi, dar fără a fi în fapt nimic de acest fel, aşa şi în viaţa de acum sărăcia şi bogăţia sunt numai nişte măşti. Când eşti la teatru, de vezi pe cineva din cei ce joacă jos că are mască de împărat, nu-l fericeşti, nici socoti că este împărat, nici nu te-ai ruga să ajungi ca el – ci ştiind că este om de rând, poate un frânghier sau făurar sau altceva de acest fel, nu-l fericeşti pentru mască şi haină, nici nu îl judeci după acestea, ci îl dispreţuieşti pentru starea lui umilă cea de fapt.
Aşa şi aici, aflându-te în lume ca într-un teatru şi privind pe scenă cum joacă unii, când vezi bogaţi mulţi, să nu socoti că sunt bogaţi cu adevărat, ci că poartă măşti de bogaţi: că precum actorul care pe scenă face pe împăratul şi pe căpetenia de oaste se întâmplă de multe ori să fie în fapt slugă, sau dintre cei ce vând în piaţă struguri şi smochine – aşa, se întâmplă adeseori ca bogatul pe care-l vezi aici să fie mai sărac decât oricine.
Că dacă îi scoţi masca, şi-i descoperi conştiinţa, şi îi pătrunzi în cuget, afli acolo multă sărăcie de faptă bună, şi vezi că este mai de nimic decât toţi oamenii: că precum la teatru, după ce vine seara şi privitorii pleacă, cei ce păreau tuturor împăraţi şi căpetenii, ieşind afară şi scoţând măştile, se arată ceea ce sunt de fapt, iar în această viaţă, venind moartea şi terminându-se spectacolul, toţi dau jos măştile bogăţiei şi sărăciei, plecând dincolo – şi se arată judecaţi doar după fapte, unii bogaţi cu adevărat, ceilalţi săraci; unii întru cinste, ceilalţi lipsiţi de slavă.
4. Da, mulţi dintre cei bogaţi aici s-au aflat dincolo mai săraci decât toţi, ca şi acest bogat. Că după ce l-a apucat seara, adică moartea, şi a ieşit din teatrul vieţii de acum, şi a dat jos masca, dincolo mai sărac decât toţi s-a arătat, încât nici peste o picătură de apă nu avea stăpânire, ci a fost nevoit s-o ceară, fără ca măcar s-o primească. Ce sărăcie vreţi mai mare decât asta? Şi ascultă ce fel era sărăcia lui – că ridicându-şi ochii, a zis către Avraam: „Părinte, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr, să-şi întingă vârful degetului în apă şi să răcorească limba mea”. Vezi ce necaz mare? Când era aproape Lazăr, nu îl băga în seamă, iar acuma, departe fiind, îl cheamă; pe cel pe care, în multe rânduri intrând şi ieşind, nu îl vedea, îl priveşte de departe cu stăruinţă. Dar pentru ce îl vede? Poate că de multe ori spusese acest bogat: „Ce nevoie am eu de evlavie şi de fapta bună? Toate îmi curg ca dintr-un izvor, mă bucur de mult belşug, de multă bunăstare, nu sufăr nici un necaz neaşteptat: de ce să urmăresc fapta bună? Acest sărac, întru dreptate şi evlavie vieţuind, nenumărate grozăvii pătimeşte”. Chiar aşa spun mulţi adeseori şi în ziua de astăzi. Deci, ca să fie smulse din rădăcină aceste rele păreri, i se arată bogatului că pentru răutate este rânduită pedeapsă, iar pentru ostenelile cucerniciei e rânduită cinstire şi cunună. Şi nu doar pentru asta l-a văzut pe Lazăr, ci ca acum să pătimească şi el, cu mai multă covârşire, ceea ce pătimea săracul: că precum chinul aceluia era asprit de faptul că zăcea la poarta bogatului şi vedea bunătăţile străine, aşa şi bogatului îi sporeşte acum pedeapsa faptul că zace în gheenă şi vede pe Lazăr desfătându-se, aşa încât nu doar prin chinurile în sine, ci şi prin vederea cinstirii celuilalt să-i fie pedeapsa mai nesuferită. Şi precum Dumnezeu, alungând pe Adam din rai, l-a sălăşluit în faţa raiului, ca necontenita vedere a acestuia să-i înnoiască pătimirea, făcându-l să simtă mai adânc ce bunătăţi pierduse: aşa l-a sălăşluit şi pe bogat în faţa lui Lazăr, ca să vadă de ce bunătăţi s-a lipsit. „Ţi-am trimis”, zice, „la poartă pe săracul Lazăr, ca să-ţi fie dascăl al faptei bune şi prilej să arăţi iubirea ta de oameni: ai trecut cu vederea câştigul, nu ai voit să foloseşti după cuviinţă prilejul de mântuire. Să-ţi fie acum Lazăr temei de mai mare chin şi pedeapsă”. Dintru acestea învăţăm că toţi cei obijduiţi şi nedreptăţiţi de noi vor sta atunci înainte-ne. Lazăr nici măcar nu fusese nedreptăţit de bogat – că bogatul nu-i luase avutul lui, ci nu-i dădea dintr-ale sale. Iar dacă cel ce nu a dat dintr-ale sale are pârâş pe cel pe care nu l-a miluit, cel care a răpit cele străine ce iertare va dobândi, de vreme ce din toate părţile îl vor împresura cei nedreptăţiţi de dânsul? Că nu e trebuinţă acolo de martori, nici de pârâşi, nici de dovezi: ci înseşi lucrurile, aşa cum le-am făcut, se vor arăta înaintea ochilor noştri, „lată omul”, se va zice, „şi faptele lui!” Că şi aceasta e răpire, a nu împărţi cu alţii averea ta. Şi poate că vă pare uimitor ceea ce spun, dar nu vă minunaţi, că voi aduce mărturie din dumnezeieştile Scripturi, unde se spune că răpire şi lăcomie şi jecmănire nu este doar atunci când răpeşti cele străine, ci şi atunci când nu împărtăşeşti şi altora din cele ale tale. Vreţi să ştiţi care e mărturia aceasta? Învinuindu-i Dumnezeu pe iudei prin proorocul, grăieşte: „Pământul a dat roadele sale, şi n-aţi adus zeciuielile, ci prada săracului în casele voastre” (Malahia 3, 10; Isaia 3, 13). „Întrucât voi”, zice, „nu aţi dat prinoasele cele obişnuite, aţi răpit cele ale săracului”. Asta o spune ca să arate bogaţilor că stăpânesc avut al săracului şi atunci când bogăţia lor este moştenită, sau de orişiunde ar avea banii. Şi iarăşi zice în altă parte: „Să nu lipseşti de viaţă pe sărac” (Sirah 4, 1): iar a lipsi pe cineva poţi doar de ceea ce nu este al tău, fiindcă άποστέρησις înseamnă a lua cele străine şi a le păstra. Prin aceasta căpătăm învăţătură că dacă nu dăm milostenie vom căpăta pedeapsă la fel cu cei care lipsesc de viaţă pe sărac, că de oriunde ne-am aduna averile, ale Stăpânului sunt; iar de le vom da celor nevoiaşi, de mult belşug ne vom bucura. Şi de asta a îngăduit Dumnezeu ca tu să ai mai multe avuţii ca alţii: nu ca să cheltuieşti pentru curvie, nici pentru beţie, şi îmbuibare, şi haine de mult preţ, şi alte feluri de răsfăţ, ci ca să le împărţi celor nevoiaşi. Dacă vistierul ce a primit bani ai împăratului, nesocotind pe cei cărora li s-a poruncit să îi împartă, îi cheltuieşte pe răsfăţul său, dă socoteală şi piere. La fel şi cu bogatul: el e un vistier al bunurilor ce trebuie împărţite la săraci, ce a primit porunca de a le împărţi celor împreună-robi cu dânsul care se află în nevoie. Iar dacă cheltuieşte pentru sine mai mult decât ceea ce-i face neapărată trebuinţă, dincolo va da cumplită socoteală, că nu sunt ale lui avuţiile lui, ci ale celor împreună-robi cu dânsul.
5. Să le chivernisim, deci, ca pe unele ce nu sunt ale noastre, ca să devină ale noastre. „Dar cum să le chivernisim ca pe unele ce nu sunt ale noastre?” Le chivernisim atunci când nu le cheltuim pe lucruri de prisos, când nu le cheltuim doar pentru noi, ci când le împărţim mâinilor săracilor: chiar dacă eşti bogat, dacă vei cheltui pentru ceva de prisos vei da seama pentru averile încredinţate ţie. Aşa se întâmplă şi la casele mari: mulţi îşi încredinţează vistieriile slujitorilor, însă aceia păzesc cele încredinţate lor şi nu dau iama în ele, ci împart cui şi când porunceşte stăpânul. Aşa să faci şi tu: fiindcă ai primit mai mult ca alţii nu ca să cheltuieşti singur, ci ca să te faci bun iconom şi pentru alţii.
Se cuvine să cercetăm şi pentru ce bogatul nu îl vede pe Lazăr lângă alt drept, ci anume în sânurile lui Avraam. Avraam era iubitor de străini: drept aceea, lângă Lazăr îl vede pe Avraam ca şi acesta să îi fie spre mustrare a urii lui de străini: fiindcă Avraam pândea pe trecători şi îi trăgea în casa lui, iar bogatul şi pe cel ce era în casă îl trecea cu vederea şi, având asemenea vistierie şi prilej de mântuire, îl ocolea în fiecare zi, nefolosindu-se după cuviinţă de solirea săracului. Dar patriarhul nu era aşa, ci cu totul dimpotrivă: stând înaintea uşilor, pescuia pe toţi trecătorii şi, precum pescarul aruncă undiţa în mare şi uneori scoate un peşte, iar adesea şi aur şi mărgăritare, aşa şi el, pescuind oameni, a prins cândva şi îngeri – şi ce e minunat e că a făcut-o fără să ştie. De acest lucru minunându-se şi Pavel, îndeamnă şi grăieşte: „Iubirea de străini să n-o uitaţi – că prin aceasta oarecari, neştiind, au primit oaspeţi pe îngeri” (Evrei 13, 2). Şi bine a zis: neştiind- că dacă i-ar fi primit cu atâta bunăvoinţă cunoscându-i, n-ar fi făcut nici un lucru mare şi minunat; dar toată lauda este că neştiind cine erau trecătorii şi socotindu-i a fi doar oameni călători, i-a chemat înlăuntru cu atâta râvnă. Şi tu, dar, dacă arăţi multă râvnă primind vreun om vestit şi strălucit, nu faci nimic vrednic de minunare – că fapta bună a celui ospeţit de multe ori sileşte şi pe cel urâtor de străini să arate toată bunăvoinţa. Iar lucru foarte mare şi minunat este atunci când primim cu multă bunăvoinţă pe oricine, şi pe cei lepădaţi, şi pe cei de rând. De aceea şi Hristos, încuviinţând pe cei care fac astfel, a zis: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40); şi iarăşi: „Nu este voia înaintea Tatălui vostru ca să piară unul dintre aceşti prea mici” (Matei 18, 14); şi iarăşi: „Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici, care cred întru Mine, mai de folos i-ar fi lui să i se atârne o piatră de moară la grumazul său şi să fie aruncat în mare” (Matei, 18, 6). Şi pretutindeni în Scripturi vedem cât de mare e grija lui Hristos pentru cei mici şi prea-mici – care lucru cunoscându-l şi Avraam, nu cerceta cine erau călătorii şi de unde veneau, aşa cum facem noi acum, ci îi primea pe toţi fără osebire: că cel ce face bunătate cuiva nu trebuie să-i ceară socoteală de viaţa lui, ci doar să-i dreagă sărăcia şi să-i plinească lipsa. O îndreptăţire are săracul – lipsurile şi nevoia. Altceva să nu mai ceri de la el, ci dacă n-are hrana cea de trebuinţă să îi alinăm foamea, chiar de ar fi mai rău decât toţi oamenii. Aşa ne-a poruncit să facem şi Hristos, zicând: „Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri, că pe soarele Său îl răsare peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Liman al celor în nevoie e milostivul, iar limanul îi primeşte şi-i scapă de primejdii pe toţi cei căzuţi în sfărâmare de corabie, fie că-s răi, fie că-s buni; oricum ar fi cei aflaţi în primejdie, îi primeşte în sânurile sale. Şi tu, dar, când vezi că un om pe uscat suferă sfărâmarea de corabie a sărăciei, nu-l judeca, nici nu îi cere socoteală, ci scapă-l din necaz. De ce îţi faci singur greutăţi? Dumnezeu te-a slobozit de toată despicarea firului în patru şi iscodirea deşartă. Câte nu ar fi spus şi cât n-ar fi strâmbat din nas mulţi, dacă Dumnezeu ar fi poruncit să cercetăm cu de-amănuntul viaţa, să descoasem purtarea şi faptele, şi după aceea să miluim? Dar nu este aşa, ci am fost sloboziţi de toată greutatea de acest fel. Deci, pentru ce să ne mai facem griji de prisos? Una este a judeca, alta a da milostenie. De asta se şi cheamă milostenie, fiindcă o dăm şi celor nevrednici. Aceasta ne îndeamnă să o facem şi Pavel, grăind: „Iar voi să nu slăbiţi făcând binele către toţi, şi mai vârtos către cei ai noştri de o credinţă” (Galateni 6, 9-10). Dacă vom sta să iscodim şi să descoasem pe cei nevrednici, nici nu vom da prea lesne peste cei vrednici; iar dacă vom da celor nevrednici, negreşit că şi cei vrednici, şi cei ce fac cât toţi nevrednicii laolaltă, vor veni să fie miluiţi de mâinile noastre – precum s-a întâmplat şi cu Avraam, care neiscodind, nici descosând pe trecători, a putut şi îngeri asprimi oarecând. Acestuia şi totodată urmaşului său Iov să râvnim a urma şi noi, că şi Iov a urmat cu scumpătate mărimii de suflet a străbunului, şi de aceea grăia: „Uşa mea la tot cel ce venea se deschidea” (31, 32) – nu pentru unii era deschisă, iar pentru alţii nu, ci era pentru toţi deschisă.
6. Aşa să facem, vă rog, şi noi, fără a despica firul în patru mai mult decât este nevoie: că la sărac vrednică e nevoia lui. Dacă vreodată va veni cineva la noi cu această nevoie, să nu mai iscodim degeaba, că nu dăm obiceiului, ci omului. Nu pentru fapta lui bună, ci pentru nevoia lui îl miluim, ca şi noi să ne atragem de la Stăpânul mare milă, ca şi noi, nevrednici fiind, să avem parte de iubirea Lui de oameni. Că dacă vom cere vrednicie la cei împreună robi cu noi şi vom despica firul în patru, aşa va face şi Dumnezeu cu noi; şi căutând a cere socoteală de la cei împreună robi cu noi, cădem noi înşine din iubirea de oameni cea de sus – căci cu judecata cu care veţi judeca, veţi fi judecaţi (Matei 7, 2). Dar să ne întoarcem la firul cuvântării. Văzând bogatul pe Lazăr în şanurile lui Avraam, a zis: Părinte Avraame, milu-ieşte-mă şi trimite pe Lazăr.
De ce nu a vorbit cu Lazăr? Mie îmi pare că s-a ruşinat şi s-a sfiit, şi socotea că acela negreşit îl ţine de rău în urma purtării lui, zicându-şi: „Dacă eu, în atâta bunăstare fiind şi cu nimic nedreptăţit, l-am trecut cu vederea când era în atâtea nenorociri şi nici din fărâmituri nu îi dădeam, cu atât mai mult el, care a fost dispreţuit în asemenea hal, nu se va pleca să-mi facă hatârul”. Asta o spunem nu spre a-l osândi pe Lazăr, fiindcă el nu avea astfel de simţăminte – să nu fie! – că bogatul este cel ce, având această temere, nu l-a chemat pe Lazăr, ci pe Avraam, pe care-l socotea întru necunoştinţă de cele întâmplate pe pământ între el şi Lazăr, şi căuta degetul acela pe care îl lăsase în atâtea rânduri să fie lins de câini. Dar Avraam, ce zice? „Fiule, ai primit cele bune ale tale în viaţa ta.” Vezi iubirea de înţelepciune, iubirea de aproapele a dreptului? N-a zis: „Neomenosule şi crudule şi prearăule, după ce te-ai purtat aşa de rău cu omul, ai obrazul să pomeneşti acum de iubire de oameni şi de milă şi de iertare? Nu roşeşti, nu te ruşinezi?” El, însă, ce face? „Fiule, zice, ai primit cele bune ale tale”, că zice înţeleptul: „Sufletul necăjit nu îl tulbura” (Sirah 4, 3); îi e de-ajuns pedeapsa, să nu-l mai zădărâm în nenorocirea lui”. De altfel, ca să nu crezi că din răzbunare faţă de purtarea de pe pământ a bogatului l-a oprit pe Lazăr să meargă la el, îl numeşte fiule, ca şi cum ar voi să se dezvinovăţească. „Ce ţine de mine”, zice, „îţi dau; însă a merge de aici la voi nu ne stă în putere; ai primit (άπέλαβες) cele bune ale tale”. Dar de ce n-a zis: έλαβες, ci: άπέλαβες? Mare noian de tâlcuri ni se deschide înainte, pe cât văd eu. Drept aceea, păzind cu scumpătate toate cele grăite acum şi mai înainte, să le păstrăm în suflet cu toată grija şi prin cele spuse deja să vă pregătiţi mai bine spre ascultarea celor ce se vor spune în rândurile viitoare. Şi dacă veţi putea, amintiţi-vă tot; dacă nu, vă rog ca în loc de toate celelalte să vă amintiţi măcar că a nu împărţi săracilor din averea ta înseamnă a jecmăni pe săraci şi a-i lipsi de viaţă, şi că nu stăpânim bunurile noastre, ci pe ale lor. Că dacă vom avea astfel de aşezare sufletească, negreşit ne vom trimite înaintea noastră avuţiile şi, hrănind aici pe Hristos flămând, ca nişte buni neguţători vom pune la păstrare dincolo multă marfă şi vom putea să dobândim bunătăţile viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh este slava, cinstea, puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[1] În limba greacă, mai ales în epoca târzie, „tiranie” şi „a tiranisi (tiraniza)” arată o stăpânire nelegitimă, o uzurpare, în cazul de faţă este vorba de stăpânirea samavolnică a dracilor asupra sufletelor omeneşti, care nu este îngăduită de Dumnezeu.
din “Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002