Vlad Gheorghiu
Să nu rosteşti uşor nici un cuvânt;
adeseori, acesta-i o săgeată
ce, slobozită, ţinta-n timp, şi-o cată
şi sigur lasă-n capăt un mormânt.
Şi, vai, ce iute zboară vorba rea!
Vai, ce uşor zici vorba de ocară!
Cuvântul cel cu care râzi, ce-amară
scursură lasă-n gura care-l vrea!
Nici vorba bună nu se pierde-n vânt…
şi peste ani, ea-şi caută împlinirea.
Chiar dacă nu-i întrezăreşti rodirea,
sămânţa ei nu moare pe pământ.
O mângâiere, un alean, un cânt,
un legănat de maică ce dezmiardă,
oricât ar vrea vrăjmaşul să le piardă,
puterea lor e ca un legământ.
Dar şi cuvântul vinovat, mereu
tot mai crescândă, patima şi-o strânge,
s-o scuipe-apoi spre cel murdar de sânge…
Puterea lui e ca un blestem greu.
Să nu-l rosteşti nici chiar dac-ai pierdut
fiinţe dragi sau poate-ntreg avutul!
Nici să nu vinzi prieteni cu sărutul
cuvântului viclean şi prefăcut!
Căci tot ce spui cu gura sau în gând,
ori cu otravă negrăit de-amară,
ori cu nemaiapusă-n veci comoară,
se va întoarce-asupra ta curând.
Să cântăreşti cuvântul care-l spui,
căci el ori iad, ori cer în sine poartă.
Nu-l combina, spre-a morţii sale soartă,
ci caută-n el dumnezeirea lui.
Cum i-ai aflat folosul pe pământ,
aşa avea-i-vei sus în cer răsplată;
urmaşii tăi vor moşteni odată
menirea care-ai pus-o în CUVÂNT.