Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Au trecut alte trei luni şi iarăşi, într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram acelaşi ofiţer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă, spunându-mi:
– Vezi, domnule Dorz, că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile? (Zise asta fiindcă eu, rândul trecut, când mi le arsese, i-am zis că ei ne ard cărţile acum în secolul XX ca în Evul Mediu! „Cartea este sfântă, domnule, îi zisesem eu atunci. Dumneavoastră vă lăudaţi cu cultura şi civilizaţia secolului acestuia şi acum ardeţi cartea?“ Atunci îmi răspunsese nu ştiu ce. Şi îi mai spusesem despre arderea cărţilor şi în august, când mi le luase pe acestea. De aceea acum îmi adusese înapoi ce-mi luaseră şi-mi spunea că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea…)
– Vă mulţumesc!
I-au scos pe toţi ceilalţi afară din birou, l-au oprit numai pe protopop şi pe mine. Din nou pe patru scaune, am stat la o altă judecată aspră asupra mea, în care, când unul, când altul, mă învinuiau pe rând, răstindu-se la mine.
– Te ţii numai de nimicuri!
– Prosteşti lumea!
– Nu laşi oamenii să muncească şi stai şi dumneata degeaba.
– Eu, domnule? i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe.
Şi, ridicându-mă în picioare, i-am întins în faţă amândouă palmele pline de bătături şi de crăpături de muncă.
– Priviţi palmele mele! i-am zis. Astea sunt palme de om care numai stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea mea cu sudoarea frunţii mele, nu cu a altora!
– Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate că dumneata da… Dar pe alţii…
– Şi pe alţii îi îndemn tot aşa! Dacă eu muncesc cinstit, cum să-i învăţ pe alţii altfel? Dar tot ce vi se spune şi tot ce gândiţi despre noi este numai rău. De aceea ne priviţi ca pe nişte răufăcători. Ar fi oare mai bine dacă am fi ca ceilalţi: hoţi, mincinoşi, beţivi, înşelători?…
La auzul acestor vorbe, inspectorul sări furios, gata să mă lovească.
– Îţi dai seama de afirmaţia asta? Ştii ce-ai spus? Adică eu sunt hoţ, mincinos, beţiv şi înşelător? Ai spus că toţi ceilalţi, în afară de voi, sunt aşa. Adică şi eu sunt aşa? Când ţi se vor face odată actele de trimitere în judecată, să ştii că n-o să se uite nici asta!
– Dacă aşa interpretaţi cuvintele mele, atunci n-are rost să mai vorbesc nimic. Vorbiţi numai dumneavoastră, i-am răspuns, hotărât să nu le mai spun nimic.
Şi, într-adevăr, n-am vrut să mai răspund nici un cuvânt. Mă întrebau de repetate ori un lucru, îi priveam liniştit în ochi, şi într-un anumit fel, dar nu le am mai răspuns nimic.
Într-un târziu, ofiţerul se ridică şi zise:
– Să dai o declaraţie că ai primit înapoi cele ce ţi s-au luat şi că ţi s-a pus din nou în vedere pentru ultima dată că n-ai voie să te mai deplasezi nicăieri de aici şi că n-ai voie să mai scrii nimic în legătură cu Oastea, sub sancţiunea pedepsei celei mai grave.
– Dictaţi-mi dumneavoastră şi scriu.
Am scris această declaraţie după cum mi-a dictat-o el.
Am semnat-o şi, dându-i-o liniştit, am zis:
– Acum ştiţi unde sunt şi ce fac. Vă rog să mă scutiţi de a mă mai prezenta periodic la Securitate, cum fac de trei ani. Nu mi-e nici ruşine şi nici frică să mă duc acolo, dar mi-e silă să mai merg. Îmi ajunge!
– Bine, să nu te mai duci!
Şi au plecat.