„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.“ (Ioan 15, 10)

Domnul Iisus ne-a poruncit nouă să facem nu mai mult, dar nici mai puţin de cum a făcut El, fiindcă El era unitatea de măsură pentru ascultarea noastră faţă de Dumnezeu.
Dacă păziţi poruncile Mele – a spus El – după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui, veţi rămâne şi voi în dragostea Mea, după cum şi Eu rămân în dragostea Lui, fiindcă am împlinit poruncile Lui cu ascultare deplină. În acest fel trebuie să fim bine încredinţaţi de acest adevăr: după cum vom păzi, aşa vom şi rămâne.
Şi după cât vom asculta, atât vom şi fi. Măsura pe care ne-o porunceşte Domnul nu este o târguială care să sune cam aşa: „Dacă păziţi cât puteţi sau cât vă convine fiecăruia“…
Ci este o hotărâre clară şi categorică: „după cum şi Eu am păzit“. Aceasta înseamnă că şi atât de mult, dar şi atât de bine, cum El a făcut, ni se cere să facem, să împlinim şi noi voia lui Dumnezeu.

Noi ne putem înşela foarte uşor, după cum se şi în­şală foarte mulţi, crezând că dacă Dumnezeu este ne­spus de bun, noi putem fi oricum, că putem face orice, că putem merge oriunde ori sta oricum. Fiindcă El până la urmă tot ne iartă.
Gândind aşa şi făcând aşa, s-au înşelat foarte multe suflete. Şi s-au pierdut foarte mulţi pe veci.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înfăţişează în întregimea lor poruncile lui Dumnezeu. Şi numai a­tunci nu ne înşelăm singuri, când ţinem seama de tot Cuvântul Său, nu numai de o anumită parte din El, care ne-ar conveni nouă.

Nouă ne-ar conveni, desigur, să rămânem numai la Isaia 53; dar, dacă nu ţinem seama de Ezechiel 18, ne înşelăm nespus de amar.
Nouă ne-ar plăcea să citim numai de la Ioan 3, 16 sau la I Corinteni 13; dar, dacă nu ne cutremurăm de I Ioan 3, 10 sau de Romani 2, 1-16, ne străpungem singuri sufletul cu osândă veşnică.

Nouă ne-ar fi pe plac totdeauna ca să ni se spună numai că Dumnezeu este blând, iubitor, îndelung răbdător şi plin de milă.
Dar cine ne-ar spune numai despre acestea – fără să ne vorbească despre judecata, despre dreptatea, despre sfinţenia şi despre mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului – ne-ar face cel mai mare rău.
Fiindcă Dumnezeu nu este numai una din aceste virtuţi, ci este toate acestea la un loc.

El urmăreşte împlinirea fiecăreia dintre acestea faţă de făpturile Sale, dar numai potrivit cu purtarea acestor făpturi faţă de poruncile Lui, după cum este scris: Tu, Doamne, Te porţi cu fiecare om după inima lui. Altfel de ce ar fi fost scrise acele înştiinţări?

Dragă suflete, dacă nu vrei să ai mari dezamăgiri, nu te gândi numai la versetele care spun că „Dumnezeu este Iubire“ sau că: „Domnul este plin de bunătate“…

Nu zice: Mai bine să cad în mâinile lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor…
Ci teme-te de păcat şi fie-ţi groază de rău, ca să nu cazi nici în unele.
Teme-te de păcatul fiecărei neascultări de voia lui Dumnezeu sau de a fraţilor tăi, fie-ţi groază de orice uşuratică umblare faţă de sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu sau a Lucrării Sale.
Căci oricine face cu nebăgare de seamă lucrarea lui Dumnezeu este şi va fi blestemat atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi alor Lui.

Tot ceea ce face Domnul este sfânt şi serios. Şi tot ce ne cere El este tot aşa.
Fiecare pas şi fiecare cuvânt ni se cere să fie plin de cumpătarea unei înţelepte şi serioase vegheri.
Nimic nu trebuie să fie nici mai puţin, nici mai uşor decât ne arată Domnul că a făcut El.
Şi pentru tot ceea ce este mai puţin şi mai uşor, în umblarea noastră, să nu avem decât lacrimi şi căinţă; atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea fraţilor noştri. Să nu găsim scuze şi dezvinovăţiri, ci îndreptare şi pocăinţă, ca să fim cum ne cere Domnul. Nici mai mult, nici mai puţin. Căci ce a făcut El putem şi noi; ce n-a făcut El să nu facem nici noi.

O, Mare şi Sfânt Dumnezeu Veşnic, Te rugăm să ne ierţi de păcatul uşurătăţii noastre cu care am lucrat de prea multe ori în viaţă, atât în faţa Ta, cât şi în faţa oamenilor.
Te rugăm să ne ierţi că prea multe din faptele noastre le-am săvârşit uşuratic, bizuindu-ne numai pe bunătatea şi iubirea Ta, fără să ne gândim cu cutremur la marea noastră datorie de a ne purta cu sfinţenie şi cu ascultare temătoare de Tine în tot ceea ce lucrăm, vorbim şi gândim.
Te rugăm, ajută-ne pe viitor, Preabunule Doamne, să nu uităm niciodată dreptatea, judecata şi mânia Ta împotriva oricărei neascultări, ca să nu pierim în păcatele noastre şi să nu ne pomenim înşelaţi de uşurătatea noastră la sfârşit. Amin.

Traian Dorz, «Hristos – viţa vieţii noastre»

Lasă un răspuns


*