b'LOGOS — Comori Nemuritoare

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra dativului adnominal – o construcţie gramaticală mai puţin frecventă în româna actuală, dar utilizată cu intenţii expresive în limbajul poetic, ilustrând-o cu citate din poeziile incluse în volumul menţionat. Pornim de la premisa că în sfera limbii artistice se întâlnesc elemente care impresionează chiar prin faptul că sunt rare în uzul curent; scriitorii nu plăsmuiesc neapărat termeni sau îmbinări noi, ci fac apel la cele existente, dar folosesc alte tipuri de cuvinte în componenţa lor, dând naştere unor asocieri originale, care au sprijin în vorbirea obişnuită. Şi, cu toate că morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari de la normă, studiul gramaticii proprii generate de textul literar merită, într-adevăr, o atenţie sporită din partea cercetătorilor: „Prin caracterul lor abstract, faptele gramaticale propriu-zise par mai puţin apte să furnizeze stilului astfel de mijloace şi în consecinţă să ofere analizei un câmp de investigaţie fecund. Studiul limbii artistice ne dă prilejul să constatăm că marii scriitori au folosit posibilităţile gramaticale ca surse de expresie poetică în arta cuvântului. Nu va fi vorba aici de utilizarea individuală, inedită a unora dintre formele gramaticale ale limbii noastre în poezia românească, ci despre felul în care gramatica se adaptează comunicării artistice pe care o cuprinde şi o exprimă în chipul cel mai desăvârşit, ceea ce duce la efecte de ordin estetic remarcabile. De aceea, se poate afirma că farmecul poetic al unor versuri este adesea şi într-o bună măsură rezultatul acestei perfecte armonizări dintre gândirea poetică şi cuvânt sau gramatică”[6].

*

Lucrările de specialitate definesc dativul ca un caz al subordonării „care arată în avantajul sau în dezavantajul, în favoarea sau în dauna cui se petrece ori, pur şi simplu, către cine sau către ce este orientată acţiunea unui verb”[7], insistând asupra ideii că valoarea semantică primordială a dativului este atribuirea[8], iar funcţia lui sintactică de bază – complementul indirect, subordonat unui verb, unui adjectiv, unui adverb sau unei interjecţii[9].

În virtutea valenţelor pe care le exprimă, dativul poate fi numit caz personal: „Impus direct de recţiunea unui verb cu tranzitivitate directă sau indirectă, sau a unui adjectiv, prin intermediul relaţiei de dependenţă, dativul este cazul destinatarului [subl. aut.] unei acţiuni sau al beneficiarului unei însuşiri […]. Prin acest conţinut semantic, dativul este, prin excelenţă, un caz personal [subl. aut.]; substantivele în dativ denumesc în general fiinţe umane.”[10] În consecinţă, dativul are capacitatea „de a deveni un mijloc gramatical al personificării”[11], în sensul că, dacă numele unui obiect (inanimat), concret sau abstract, este trecut la dativ, substantivul dobândeşte un plus de expresivitate, fapt valorificat în limbajul poetic.

Din punct de vedere formal, dativul este omonim cu genitivul, cu deosebirea că nu se construieşte niciodată cu al, a, ai, ale; deşi înrudite semantic[12], cele două cazuri se deosebesc şi prin distribuţia contextuală: dacă genitivul determină un nominal, dativul, dimpotrivă, se subordonează, de regulă, unui verb şi, mai rar, unui adjectiv, unui adverb, unei interjecţii sau, în mod excepţional, unui substantiv. De aceea, „dativul şi acuzativul sunt cazuri adverbale, depind adică de verb, iar genitivul un caz adnominal [subl. aut.].”[13]

Lucrările de gramatică semnalează (atât la morfologie, cât şi la sintaxă) existenţa unei construcţii atipice numite dativ adnominal[14]; este vorba despre posibilitatea apariţiei lui ca determinant (nemarcat prepoziţional) al unui substantiv, îndeplinind, în raport cu acesta, funcţia sintactică de atribut substantival datival în două categorii de situaţii:

1) în construcţii moderne, specifice limbii actuale şi folosite, în special, în stilul publicistic, în cel ştiinţific şi, uneori, în cel administrativ (oficial), ca determinant al unui substantiv de provenienţă verbală, de obicei articulat enclitic (acordarea, atribuirea, decernarea, înmânarea, oferirea, conferirea, trimiterea etc.[15]), urmat de un atribut prepoziţional (nearticulat) în acuzativ, aşezat înaintea dativului: Am asistat la înmânarea de diplome echipelor câştigătoare.[16];

2) în construcţii învechite şi populare, dependent de un substantiv comun nearticulat (extrem de rar articulat – fie proclitic, fie enclitic[17]), încadrabil, din punct de vedere semantic, în sfera numelor de persoane[18] care indică grade de rudenie, atribuţii, profesii, funcţii (poziţii) sociale: cumnat mătuşii mele, prieten vecinilor noştri, martor evenimentelor recente etc.[19] Substantivul regent în nominativ „ocupă o poziţie predicativă sau apozitivă; realizarea poziţiei sintactice de subiect nu este posibilă (subiectul apare, de obicei, în forma cu articol definit).”[20] Imediat ce acesta se articulează enclitic, dativul se transformă în genitiv, iar atributul datival devine atribut genitival (cf. cumnat mătuşii mele – dativ / cumnatul mătuşii mele – genitiv), cele două tipuri de construcţii sinonime distingându-se şi prin prezenţa / absenţa mărcii al (cu variantele a, ai, ale) în faţa substantivului cu rol de atribut (cf. cumnat mătuşii mele[21] – dativ / cumnat al mătuşii mele –  genitiv). „Deoarece substantivul în dativ are aici înţelesul specific unui genitiv (= exprimarea posesorului), acest dativ se încadrează în sfera mai largă a DATIVULUI POSESIV [subl. aut.].”[22]

Dativul adnominal, prezent şi în latină, cu circulaţie mai frecventă în româna veche (până în secolul al XIX-lea inclusiv), a devenit astăzi o construcţie livrescă, utilizată mai mult în limbajul popular şi familiar, dar şi în stilul beletristic (mai ales în poezie), cu intenţii stilistice[23].

*

„Dat fiind sensul substantivului determinat, atributul substantival în dativ exprimă îndeosebi dependenţa, legătura de filiaţie, înrudire, prietenie, duşmănie, vecinătate sau alte relaţii sociale.”[24]; el poate reda şi alte valori, în strânsă legătură cu semantica regentului (dativul obiectiv, dativul final, dativul posesiv etc.), raporturi exprimate în româna actuală, de preferinţă, printr-un atribut substantival genitival. În unele lucrări de specialitate, trăsăturile semantice ale regentului din asemenea grupuri nominale nu sunt privite însă ca fiind obligatorii[25]; prin urmare, încadrarea, în sfera dativului adnominal, a sintagmelor de tipul pradă exploatării şi jafului[26], adăpost bătrânilor, exemplu oamenilor, mângâiere sufletului etc. – în care centrul grupului e un substantiv inanimat – rămâne o problemă doar parţial clarificată.

Este şi cazul unor structuri din poezia dorziană intitulată Fie-ţi Faţa Domnului, concepută – aşa cum o sugerează şi forma fie de conjunctiv prezent, persoana a III-a singular, fără morfemul să (prezentă în titlu şi în primul vers al fiecărei strofe) – ca o urare (cu iz de cântec de leagăn), în cadrul căreia, din punct de vedere sintactic, construcţiile cu genitivul (predominante în ansamblul poeziei) alternează cu dativul adnominal; cităm, în continuare, prima strofă: „Fie-ţi Faţa Domnului / pază dulce somnului, / soarele destinului, / liniştea căminului, / candela vegherilor / şi alin durerilor.”[27] În grupările subliniate, substantivele regente (nearticulate) nu se încadrează în categoria numelor de persoane, ci în cea a inanimatelor, intrând în componenţa unui nume predicativ multiplu, situat în imediata vecinătate a nominalului-subiect. Ca formaţii lexicale, ambele sunt derivate regresive. Cel dintâi, pază, postverbal al lui (a) păzi, este glosat în lucrările lexicografice astfel: „faptul de a veghea, de a supraveghea ca ceva sau cineva să fie în siguranţă, să nu fugă, să nu fie luat, să nu dispară”; „acţiunea de a păzi; mijloc prin care se asigură păzirea”; „ocrotire, protecţie, apărare, grijă”; „(concretizat) persoană sau grup de persoane însărcinate să păzească pe cineva sau ceva”[28]. Cel de-al doilea, substantivul neutru alin, postverbal al lui (a) alina „a calma, a linişti, a micşora în intensitate”, nu este consemnat în dicţionarele explicative româneşti decât ca adverb, cu sensul „lin, domol, încet, calm”[29]; în schimb, este menţionat în studiile consacrate derivării regresive, unde se precizează că stilul beletristic (şi îndeosebi limbajul poetic) manifestă o anumită predilecţie pentru abstractele postverbale (nume de acţiuni), formate prin suprimarea sufixelor gramaticale, cu sau fără modificări în rădăcină[30]. În virtutea regimului tranzitiv al verbelor de la care provin substantivele pază şi alin, valoarea semantică a construcţiilor este cea de dativ obiectiv („Faţa Domnului păzeşte [dulce] somnul [= odihna, repausul fizic şi sufletesc], alină durerile [= suferinţele de orice fel].”).

Urarea continuă în strofa a doua, urmând un tipar sintactic asemănător, cu alternanţa genitiv – dativ (care însă nu trebuie pusă doar pe seama necesităţilor metrice): „Fie-ţi sfânt Cuvântul Lui / taina legământului, / prietenul cărărilor, / dragostea cântărilor, / focul rugăciunilor / şi liman furtunilor.”[31] Sintagma pare să implice acelaşi tip de elemente ca în prima strofă: regentul este tot un nominal inanimat, nearticulat, în componenţa numelui predicativ multiplu. În realitate, substantivul liman, cuvânt de origine turcă – cunoscut, astăzi, mai ales din expresiile a duce / a scoate la liman, a ajunge / a ieşi la liman – prezintă numai caracteristicile formale impuse de structurile cu dativul adnominal, nu şi pe cele semantice, şi este folosit, aici, nu cu semnificaţiile (învechite sau rare) „port”, „ţărm, mal”, ci cu sensul „adăpost, refugiu”, „(loc de) scăpare, salvare”[32]. Nici substantivul cu rol de atribut, furtună (cu forma de dativ plural furtunilor), nu-şi actualizează, în text, înţelesul propriu („vijelie”), ci unul figurat – „zbucium, tulburare sufletească”, consemnat, de altfel, şi în dicţionare, unde soluţiile etimologice propuse diferă substanţial: unele îl consideră drept termen moştenit din lat. fortuna, altele – un împrumut din ngr. furtúna[33]. Legat de aceasta, mesajul versurilor de mai sus certifică ideea că Logosul (Cuvântul) reprezintă nu numai fundamentul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, motivaţia de a vieţui credincios, cu tot ce presupune acest mod de manifestare exterioară şi de trăire lăuntrică, ci şi salvarea din impasul „calamităţilor” sinelui, fapt pentru care valoarea semantică a dativului se apropie, aici, de cea a unui circumstanţial de timp („liman în vreme de furtună”) sau condiţional („liman în caz de furtună”).

*

Regentul unui atribut substantival datival poate îndeplini nu numai funcţia sintactică de nume predicativ, ci şi pe aceea de element predicativ suplimentar (corespondentul său dintr-o structură amalgamată), după cum o demonstrează şi următorul fragment din poezia Cine seamănă iubire, care subliniază, ca şi alte scrieri ale lui Traian Dorz, liantul indestructibil dintre dragoste şi cântare (id est creaţie – căci aceasta este accepţia termenului în ansamblul poeziei dorziene) şi împletirea lor firească în slujirea lui Dumnezeu: „Doamne, fă-mă cântăreţ / veşnicelor frumuseţi.”[34] În această construcţie, nominalul-centru prezintă nu numai caracteristicile formale, ci şi trăsăturile semantice ale regentului unui asemenea atribut datival, încadrându-se în clasa numelor de persoane care indică profesii ori atribuţii sociale; în calitate de predicativ suplimentar (în nominativ), termenul are o dublă dependenţă: atât faţă de verbul tranzitiv la imperativ fă, cât şi, concomitent, faţă de complementul său direct, cliticul pronominal -mă. Substantivul cântăreţ este însă utilizat nu cu sensul propriu („persoană care cântă (bine) cu vocea”) sau cu unul restrictiv („artist care are profesia de a cânta cu vocea”), ci cu un înţeles figurat, menţionat în toate dicţionarele explicative româneşti consultate de noi: „poet (care laudă în versurile sale pe cineva sau ceva)”. Tot în aceste lucrări se precizează că este vorba despre un derivat de la verbul (tranzitiv) a cânta cu sufixul nomen agentis ‑ăreţ[35]; în consecinţă, valoarea semantică a grupului e cea de dativ obiectiv („Doamne, fă-mă să cânt [= să descriu, să elogiez în versuri] veşnicele frumuseţi.”). Atributul frumuseţi – lipsit de mărcile formale de dativ (purtătorul lor fiind adjectivul antepus veşnicelor) – este un plural al substantivului abstract frumuseţe (derivat de la adjectivul frumos cu sufixul pentru nume de calităţi -eţe), având, în mod obişnuit, sensurile „însuşirea a ceea ce este frumos”, „manifestare sensibilă a frumosului”, dar întrebuinţat, în context, cu semnificaţia (concretă) „obiect, faptă, lucru frumos”[36]. Aşadar, scurta rugăciune cuprinsă în cele două versuri poate fi percepută ca o reflectare a dorinţei eului liric (mărturisită într-o manieră neconvenţională) de a se dedica plenar, în şi prin creaţie, permanenţei lucrurilor şi simţămintelor de esenţă divină, a căror existenţă nu se supune, ipso facto, niciunei constrângeri cronologice sau de altă natură.

Şi, fiindcă discutam, mai sus, despre o construcţie cu dativul adnominal în care regentul este un derivat ce-l desemnează pe autorul unei acţiuni, iată un fragment din poezia dorziană Binecuvântare pentru Daniel, concepută ca urare pentru zilele aniversare: „[Daniel] fie el cu minte / înzestrat de Sus, / iubitor fierbinte / Domnului Iisus.”[37] În sintagma subliniată, termenul-centru, iubitor, cu funcţie sintactică de nume predicativ, este, dintr-un alt punct de vedere, un derivat de la verbul a iubi cu sufixul ‑tor. Unele dintre dicţionarele explicative nu se mărginesc să semnaleze valoarea adjectivală a lui iubitor (mai frecvent întâlnită, de altfel), ci îl glosează atât ca substantiv, cât şi ca adjectiv, cu sensul „(persoană) care iubeşte”[38], iar lucrările de gramatică îl includ în categoria derivatelor situate la limita dintre cele două părţi de vorbire, atunci când nu au determinări atributive şi se află „în poziţii predicative”[39] (deci, când sunt nume predicative sau elemente predicative suplimentare). Posibilitatea dublei interpretări este însă anulată de prezenţa, în dreapta substantivului iubitor, a atributului adjectival fierbinte „(fig.) (despre sentimentele oamenilor şi manifestarea lor exterioară) foarte puternic, adânc, aprins, înfocat”. Determinantul în dativ este exprimat, aici, prin substantivul Domnului, scris cu majusculă în conformitate cu principiul simbolic, după care se notează cu astfel de iniţiale „orice referire la Dumnezeu sau la atributele divine, indiferent prin ce parte de vorbire s-ar exprima”[40]. Valoarea semantică a acestei construcţii (uşor de transformat într-una sinonimă, cu genitivul, prin introducerea mărcii specifice acestui caz – iubitor fierbinte al Domnului Iisus) este tot cea de dativ obiectiv, având în vedere şi caracterul tranzitiv al verbului de la care s-a format derivatul (nomen agentis) iubitor („[Daniel] îl iubeşte fierbinte pe Domnul Iisus.”)[41]. Cu alte cuvinte, în urarea din versurile de mai sus (cf. forma fie de conjunctiv prezent, persoana a III-a singular, fără morfemul să), dedicate micuţului Daniel – prototip al copiilor de pretutindeni şi din toate timpurile –, înţelepciunea şi dragostea pentru Dumnezeu vin să se îngemăneze perfect, ca o condiţie necesară întregii noastre existenţe pe acest pământ, din momentul când ne ivim pe lume până la plecarea în veşnicie.

*

Lucrările de specialitate precizează că, de regulă, atributul substantival datival stă în urma regentului, dar în poezie poate fi şi antepus acestuia (cf. celebrul vers eminescian din Epigonii: „semnelor vremii profet” sau alte exemple similare din textele lirice)[42]. Prin simpla schimbare a poziţiei sale fireşti, în sensul aşezării înaintea cuvântului determinat, un asemenea atribut relevă disponibilităţi determinative noi, riscând să pară, la o analiză superficială, complement indirect, întrucât se află în vecinătatea predicatului propoziţiei. „Întretăierea – fie şi numai pentru o clipă – a celor două valori sintactice, chiar dacă este urmată, după lectura integrală a versului, de selectarea celei exacte, constituie, pentru cititorul deprins cu capacitatea de «trimitere» a Poeziei, un prilej de re-citire (sic!), de dublă citire a textului.”[43] Confuzia între cele două funcţii se poate produce şi în următoarele versuri din poezia Se lasă noaptea lin, o creaţie lirică dorziană aducând a rugăciune de seară: „Odihnei noastre fă-i / străjeri îngerii Tăi.”[44] Topica neobişnuită din fragmentul citat îi tentează pe cei neavizaţi să „analizeze” propoziţia astfel: odihnei – complement indirect (reluat prin cliticul -i), străjeri – complement direct, îngerii – tot complement direct (sau, eventual, altă funcţie sintactică). În realitate, „rearanjând” elementele în ordinea lor normală, mesajul devine: „fă-i pe îngerii Tăi străjeri odihnei noastre.”, adică, sintactic vorbind, îngerii – complement direct anticipat prin cliticul pronominal de acuzativ (nu de dativ!) -i, străjeri – element predicativ suplimentar antepus nominalului-complement la care se referă (îngerii) şi plasat în imediata vecinătate a verbului tranzitiv determinat (fă), iar odihnei – atribut substantival datival aşezat în faţa regentului (străjeri) şi exprimat printr-un postverbal al lui (a) (se) odihni. Termenul străjer (cu pluralul străjeri), în dreptul căruia lucrările lexicografice adaugă menţiunea „învechit şi popular”, respectă „tiparul” din structurile cu dativul adnominal (unde regentul desemnează, de obicei, o persoană cu anumite atribuţii sociale), fiind un derivat de la substantivul strajă cu sufixul nomen agentis -ar (devenit, în atari condiţii fonetice, -er[45]) şi având, în limba actuală, sensul „paznic, supraveghetor”[46]. Rugăciunea de cerere cuprinsă în cele două versuri îşi găseşte rezonanţe aparte în Îngeraşul anilor copilăriei, iar valoarea semantică a construcţiei este cea de dativ obiectiv: „îngerii [lui Dumnezeu] ne străjuiesc (= ne veghează, ne păzesc) odihna (= starea / timpul de repaus fizic şi sufletesc, clipele dătătoare de pace, de calm desăvârşit, liniştea fiinţei, scurtele popasuri întremătoare în urcuşul spiritual).

*

După modelul substantivului, româna are, tot ca specie arhaică, rară, un dativ de acest gen realizat prin pronume de diferite tipuri, inclusiv prin pronume personale şi reflexive accentuate (cumnat celorlalţi / acestuia, prieten mie / sieşi / oricui etc.)[47]. Iată, în acest sens, un exemplu din poezia dorziană Cine seamănă iubire: „Doamne, fă-mă iubitor, / bucurie tuturor!”[48], unde atributul datival se exprimă printr-un pronume nehotărât cu formă de plural şi nuanţă de numeral nehotărât, iar regentul său, substantivul bucurie, este un derivat de la verbul (a) bucura cu sufixul -ie, întrebuinţat, în mod curent, cu semnificaţii abstracte („sentiment de mulţumire vie, de satisfacţie sufletească”, „senzaţie de mare plăcere”, „veselie”); prin extensiune semantică, termenul a ajuns să desemneze, concret, ca în fragmentul citat, „persoana care produce bucurie”[49]. Sintactic, substantivul bucurie este (ca şi iubitor, cu care se coordonează prin juxtapunere) element predicativ suplimentar în nominativ, cu dublă dependenţă: atât faţă de verbul tranzitiv la imperativ fă, cât şi faţă de pronumele-complement direct -mă (vezi şi supra – discuţia despre cântăreţ). Având în vedere apartenenţa substantivului bucurie la familia lexicală a verbului tranzitiv (a) bucura, valoarea semantică exprimată de această construcţie cu dativul este, ca în majoritatea situaţiilor analizate anterior, cea de dativ obiectiv („fă-mă [să-i iubesc şi] să-i bucur pe toţi”).

*

„Resursele poetice ascunse în structura morfologică şi sintactică a limbajului, adică poezia gramaticii şi produsul ei literar, gramatica poeziei, au fost prea puţin cunoscute de critici şi de cele mai multe ori dispreţuite de lingvişti, însă ele au fost întotdeauna folosite cu măiestrie de scriitorii-creatori.”[50] Iar dacă e adevărat că limbajul poetic manifestă cea mai mare deschidere faţă de toate compartimentele limbii naţionale de astăzi şi de altădată, atunci analiza expresiei artistice a unei opere literare nu mai trebuie să fie neglijată în favoarea interpretării conţinutului, a mesajului ei: „Cercetarea valorilor stilistice ascunse în substanţa limbii, adică «poezia gramaticii» dezvăluită în arta cuvântului este una din cerinţele fundamentale reclamate de analiza textului literar.”[51]

Tocmai acest lucru am încercat să-l evidenţiem, selectând, din poeziile incluse în volumul Osana, Osana, câteva construcţii bogate în valenţe conotative, prin intermediul cărora autorul izbuteşte să contureze, într-o viziune proprie, impregnată de o deosebită forţă sugestivă, lumea copilăriei, cu toate implicaţiile ei (spirituale, morale, sociale etc.), utilizând, pe lângă un vast material lexical care merită luat în discuţie, asocieri surprinzătoare prin ineditul lor. Şi numai la capătul, deocamdată mult prea îndepărtat, al unei analize de ansamblu a poeziei dorziene, ne vom putea forma o imagine corectă, netrunchiată de prejudecăţi inutile sau de catalogări pripite, asupra liricii lui Traian Dorz.

*

SIGLE ŞI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

CADE = I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-A. Candrea. Partea a II-a: Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1926-1931].

CDDE = I.-A. Candrea, Ovid Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Bucureşti, Socec, 1914.

CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu-Marin, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001.

DA = * * *, Dicţionarul limbii române, tomurile I-II (A – lojniţă), Bucureşti, 1913-1949.

DEX₂ = * * *, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

DLR = * * *, Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomurile VI-XIV (M–Z), Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2005.

DLRM = * * *, Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei, 1958.

GA₂ I = * * *, Gramatica limbii române, vol. I, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou, Bucureşti, Editura Academiei, 1966.

GA₂ II = * * *, Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou, Bucureşti, Editura Academiei, 1966.

GALR I = * * *, Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

GALR II = * * *, Gramatica limbii române. II. Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

LR = „Limba română”, Bucureşti, I, 1952 ş.u.

MDA = * * *, Micul dicţionar academic, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001-2003.

PEW = Sextil Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, zweite, unveränderte Auflage, Heidelberg, 1975.

REW = W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch, 3. vollständig neubearbeitete Auflage, Heidelberg, 1935.

SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, I, 1950 ş.u.

Scriban = August Scriban, Dicţionaru (sic!) limbii româneşti, Iaşi, 1939.

SMFC I = * * *, Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. I. Redactori responsabili: Al. Graur şi Jacques Byck, Bucureşti, Editura Academiei, 1959.

Şăineanu, DU = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Craiova, Editura Scrisul Românesc, [1925].

*

Notă:

Articolul a apărut, iniţial, în revista „Almăjana” (publicaţie culturală editată de Cercul literar-artistic al Liceului Teoretic „Eftimie Murgu” şi Centrul Zonal de Învăţământ Bozovici – Caraş-Severin), XII (2010), nr. 1-2, p. 19-26.

[1] Aceste trei cărţi au fost tipărite într-un singur volum cu titlul Osana, Osana, apărut la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului”, 2005.

[2] Apărut tot la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului”, 1998.

[3] TRAIAN DORZ s-a născut la 25 decembrie 1914, în satul Râturi (azi, Livada Beiuşului), judeţul Bihor. La vârsta de 16 ani, aderă la „Oastea Domnului”, mişcare religioasă iniţiată de preotul Iosif Trifa la Sibiu în 1923, având drept scop renaşterea spirituală „a Bisericii noastre [Ortodoxe – n.n. F.‑M.B.] şi saltul calitativ moral, cultural şi social, în Hristos, al poporului nostru” (Traian Dorz, Hristos, mărturia mea, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 1993, p. 242). De prin 1933 începe să scrie poezii de factură mistică, pe care le trimite spre publicare la Centrul „Oastei Domnului” din Sibiu. Începând din 1934, Dorz devine colaborator apropiat al preotului Trifa, iar un an mai târziu îi apare primul volum de versuri, intitulat La Golgota. Continuă să scrie şi să publice în libertate până la sfârşitul lui 1947, când este arestat de Securitate. Cu foarte puţine întreruperi, a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, acuzat fiind pentru apartenenţa sa la mişcarea „Oastea Domnului” (organizaţie ce fusese scoasă în afara legii), pentru activitatea intensă şi bogată în cadrul acesteia, pentru implicarea în coordonarea ei la nivel naţional, pentru scrierea, posesia şi răspândirea de materiale religioase neautorizate. În ciuda condiţiilor de detenţie, a repetatelor arestări, anchete, percheziţii, ameninţări, amenzi etc., Traian Dorz creează sute şi mii de poezii, deschizând lunga serie a Cântărilor Nemuritoare; cele mai multe au fost puse pe note şi constituie un veritabil tezaur muzical al asociaţiei „Oastea Domnului”, însă ele au ajuns să fie cunoscute şi de către membrii altor confesiuni creştine. În perioada regimului comunist, volumele sale au putut circula numai sub formă dactilografiată sau copiate de mână, iar o parte dintre poezii au văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoinţa unor creştini care au apreciat talentul creator, spiritul profund religios şi vocaţia de „misionar laic” a acestui poet român. Traian Dorz a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1989, în localitatea natală. După 1990, multe dintre scrierile sale (poezii sau meditaţii) au fost publicate în ţară, la edituri precum „Oastea Domnului” din Sibiu sau „Traian Dorz” din Simeria.

[4] Vezi Notă asupra ediţiei, în Traian Dorz, Osana, Osana, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005, p. 4-5.

[5] Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. IV. Pârga, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2002, p. 69.

[6] Ştefan Munteanu, Limbă şi cultură, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006, p. 138-139.

[7] Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1982, p. 64. O definiţie similară găsim în idem, Gramatică, stilistică, compoziţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990, p. 76.

[8] Vezi, de pildă, Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 340: „Dativul este denumit aşa, pentru că multe din relaţiile semnificate prin dativ se reduc la destinatarul acţiunii de a da [subl. aut.], deci arată numele persoanei căreia i se dă ori i se adaugă ceva, care serveşte drept ţel al acţiunii”; ibidem, p. 389: „Dativul este cazul destinaţiei, al acordării [subl. aut.]; substantivul în dativ se referă la obiectul gramatical căruia i se dă, i se acordă sau îi este destinat [subl. aut.] ceva prin acţiunea verbului cu care se află în relaţie sintactică.”; Alexandru Toşa, Elemente de morfologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 174: „Dativul este […] sensul morfologic în care se reflectă raportul de atribuire [subl. n. – F.‑M.B.] a unui obiect altui obiect.”; cf. şi Maria Pârlog, Gramatica limbii latine. Ediţie revizuită şi adăugită de Gabriela Creţia, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 145: „Funcţia sintactică a dativului este întreită: de a arăta atribuirea şi adresarea, scopul acţiunii sau persoana în interesul sau în dauna căreia se face acţiunea exprimată de verb, funcţie moştenită în parte de limba noastră.”

[9] Vezi GALR I, p. 72: „Dativul este cazul subordonat impus nominalului de un regent verbal […], adjectival […] sau, mai rar, interjecţional […], realizând funcţia sintactică prototipică de complement indirect [subl. aut.]”; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 389: „[…] funcţia de bază a dativului este aceea de obiect indirect [subl. n. – F.-M.B.] al verbului, adjectivului, adverbului, interjecţiei”; Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 68: „Sensul fundamental al cazului dativ îşi are originea în funcţia sintactică de complement indirect [subl. aut.]” (vezi aceeaşi idee în idem, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p. 72).

[10] Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul, p. 72; vezi şi Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 96: „ Deoarece participantul […] la acţiune este de obieci o persoană (sau un lucru asimilat cu persoanele), dativul are un caracter personal [subl. n. – F.-M.B.] destul de precis, deosebindu-se astfel de acuzativ, care poate fi considerat drept cazul «lucrurilor».”; Niculina Iacob, Morfologia limbii române. Partea I, Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2002, p. 81: „Dativul este cazul destinatarului unei acţiuni sau al celui care beneficiază de o însuşire. De regulă, destinatarul unei acţiuni sau beneficiarul unei însuşiri este o persoană, ceea ce face ca dativul să fie numit şi caz personal sau caz al persoanelor [subl. aut.].”; Ioan Muţiu, Limba română contemporană. Noţiuni generale, substantivul, articolul, pronumele, numeralul, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1988, p. 66: „Dativul apare pe lângă verbe (de cele mai multe ori), pe lângă adjective sau pe lângă interjecţii [subl. aut.], tot ca un caz al subordonării arătând beneficiarul acţiunii, al calităţii ori al unei caracteristici oarecare. Şi cum beneficiarul este o persoană sau, eventual, un lucru asimilat cu persoana, dativul are un caracter personal [subl. n. – F.-M.B.], spre deosebire de acuzativ, socotit ca un «caz al lucrurilor» prin excelenţă.”

[11] Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997, p. 27.

[12] În lucrarea intitulată Limba română contemporană, [ediţia a II-a], Bucureşti, Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 604, Iorgu Iordan precizează că ambele cazuri „exprimă apartenenţa (în sens foarte larg), unul ca rezultat, altul ca scop al unei acţiuni.”

[13] Sextil Puşcariu, Limba română. I. Privire generală. Prefaţă de G. Istrate. Note, bibliografie de Ilie Dan, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 133; vezi aceeaşi idee la Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Volumul I. Morfologia, Bucureşti, Editura Atos, [s.a.], p. 14; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 622.

[14] Vezi GALR I, p. 72: „Atipic, dativul este cazul nominalului subordonat unui regent nominal (dativul adnominal [subl. aut.])”; pentru această idee, vezi şi Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, op. cit., p. 14.

[15] Asemenea substantive abstracte denumind acţiuni păstrează regimul cazual al verbului din care provin, iar atributul datival din aceste construcţii este echivalent cu complementul indirect al verbului de bază – vezi GALR I, p. 72; Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 66.

[16] Pentru această discuţie, vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 623-624; G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi… distincţii, ediţia a II-a revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007, p. 32; Vasile Şerban, Sintaxa limbii române. Curs practic, ediţia a II-a revizuită şi completată, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 175-176; Mioara Avram, O specie modernă a atributului în dativ şi alte probleme ale determinării atributive, în LR, XIV (1965), nr. 4, p. 415-428 – studiu în care autoarea „îşi propune să discute dativul din asemenea construcţii atât sub aspectul teoretic al interpretării lui, cât şi sub aspectul practic al descrierii posibilităţilor de folosire.” (ibidem, p. 415).

[17] Vezi Doina Bogdan-Dascălu, Crişu Dascălu, Gramatica poeziei române (1880-1980), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 44.

[18] Vezi Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, p. 66.

[19] Pentru această problemă, vezi, de pildă, GA₂ II, p. 124; GALR II, p. 601; G. G. Neamţu, op. cit., p. 32; Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1351-1352; Vasile Şerban, op. cit., p. 174-175.

[20] GALR II, p. 601; cf. şi Mioara Avram, O specie modernă a atributului în dativ şi alte probleme ale determinării atributive, p. 419-420: „În orice caz, substantivul determinat de un dativ în construcţii de tip nepot cuiva are funcţiune de atribut izolat echivalent cu un nume predicativ”; vezi şi ibidem, p. 419, unde se menţionează că dativul atributiv „are valori în general identice cu genitivul. El are un sens apropiat de dativul-complement indirect, deoarece substantivul determinat poate fi simţit ca parte a unui predicat nominal”; GA₂ II, p. 124, unde se arată că, spre deosebire de atributul substantival genitival, „dativul atributiv determină numai substantive nearticulate şi trimite astfel spre un predicat nominal faţă de care substantivul în dativ ar avea funcţiunea de complement indirect.” sau Silvia Rogobete, Atributul substantival în dativ, în D. Craşoveanu (coord.), Limba română contemporană. Curs. Fascicula a III-a. Sintaxa propoziţiei. Subiect, predicat, atribut, apoziţie, element predicativ suplimentar, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1973, p. 207: „Determinând substantive nearticulate care pot fi lesne transformate în nume predicative, atributul substantival în dativ ar deveni complement indirect dacă predicatul nominal ar exista în mod real”, idee contestată de Vasile Şerban, op. cit., p. 174: „Faptul că substantivul regent nearticulat este un nume predicativ nu trebuie să ne ducă la interpretarea atributului în dativ ca fiind complement indirect, deoarece dativul poate fi înlocuit cu genitivul fără alterarea sensului”.

[21] Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 622, unde se precizează că structurile de acest tip „devin emfatice” prin eliminarea mărcii de genitiv al, a, ai, ale; „cu alte cuvinte, am putea socoti că ne aflăm în faţa unui dativ aparent [subl. aut.], structură derivată dintr-o sintagmă în care redundanţa articolului genitival este manifestă”.

[22] G. G. Neamţu, op. cit., p. 32, nota 13; vezi şi ibidem, p. 33, unde dativul aflat pe lângă un substantiv e numit „dativ posesiv adnominal”; valoarea posesivă exprimată de acest tip de atribut în dativ este semnalată şi de Al. Graur, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 186.

[23] Vezi GA₂ I, p. 77: „Acest fel de atribut constituie o categorie specifică limbii vechi, folosită în limba literară contemporană pentru a da ton solemn frazei.”; Vasile Şerban, op. cit., p. 175: „Folosirea atributului substantival în dativ dă oarecare solemnitate exprimării”; cf. şi Eugen Câmpeanu, Substantivul. Studiu stilistic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 163-165 passim; G. I. Tohăneanu, Dativul poetic (I), în „Orizont”, XXX (1979), nr. 25, p. 6; Mioara Grigorescu, Atributul substantival în limba română, în SCL, V (1954), nr. 1-2, p. 112, alături de următoarele precizări: „Valoarea stilistică a atributului în dativ nu vine numai de la caracterul arhaic al construcţiei. Ea se datoreşte în primul rând faptului că funcţiunea fundamentală a dativului nu este aceea de atribut, ci de complement indirect, încât raportul atributiv apare învăluit în această funcţiune inerentă dativului. Altfel spus, în loc ca atribuirea să fie prezentată drept un rezultat, ea e înfăţişată ca un proces.”

[24] GA₂ II, p. 124; aceeaşi idee la Mioara Grigorescu, op. cit., p. 112; Silvia Rogobete, Atributul substantival în dativ, în D. Craşoveanu (coord.), op. cit., p. 207. În lucrările intitulate Gramatica de bază a limbii române, p. 66, şi Gramatică, stilistică, compoziţie, p. 76, Ion Coteanu chiar foloseşte, pentru asemenea construcţii, sintagma dativul înrudirii; pentru valorile exprimate de acest tip de atribut în dativ, vezi şi Vasile Şerban, op. cit., p. 175.

[25] Vezi Mioara Grigorescu, op. cit., p. 111: „Atributul exprimat printr-un substantiv în cazul dativ determină substantive nearticulate care denumesc de obicei [subl. n. – F.-M.B.] grade de rudenie sau atribuţii sociale” (aceeaşi idee în GA₂ II, p. 124; Silvia Rogobete, Atributul substantival în dativ, în D. Craşoveanu (coord.), op. cit., p. 207); Nicolae Felecan, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcţie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 100: atributul substantival în dativ „determină numai substantive nearticulate care denumesc, în general [subl. n. – F.-M.B.], grade de rudenie sau funcţii sociale”.

[26] Construcţia este analizată de Mioara Avram în studiul O specie modernă a atributului în dativ şi alte probleme ale determinării atributive, p. 420. Autoarea arată că substantivul pradă din acest exemplu poate fi pus în legătură cu un verb. În descrierea dativului complement indirect al unui substantiv cu elipsa verbului se vorbeşte chiar despre un tip de substantive de origine verbală sau cu înţeles de acţiune (de tipul slavă cuiva). „În niciuna dintre aceste două situaţii caracterul «verbal» […] al substantivului nu interesează de fapt construcţia cu dativul, pentru că acest caz nu e atras direct de substantivele în discuţie, ci de faptul că ele sunt înţelese ca nume predicative în prima situaţie […] sau părţi din construcţia unui verb predicativ în cea de-a doua”.

[27] Traian Dorz, Fie-ţi Faţa Domnului, în idem, Osana, Osana, p. 367. Toate sublinierile din versurile citate ne aparţin.

[28] Vezi DLR, DEX₂, MDA, CADE, DLRM, s.v.

[29] Vezi DA, DEX₂, MDA, DLRM, s.v.

[30] Expresivitatea abstractelor postverbale nu provine exclusiv de la corpul lor fonetic redus, ci şi de la noutatea şi raritatea unor asemenea derivate; pentru aceste precizări, vezi Theodor Hristea, Derivarea regresivă postverbală, în idem (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 93-95; Laura Vasiliu, în Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 483, s.v. regresivă, derivare ~.

[31] Traian Dorz, Fie-ţi Faţa Domnului, în idem, Osana, Osana, p. 367.

[32] Vezi DA, DEX₂, MDA, DLRM, s.v. În DA, s.v., se menţionează că sintagmele conţinând un dativ adnominal pe lângă substantivul liman apar frecvent în textele româneşti vechi de factură religioasă.

[33] Pentru explicarea şi evoluţia sensurilor acestui termen, pentru sugestii etimologice şi argumente interesante în favoarea soluţiilor propuse, vezi DA, DEX₂, MDA, CADE, DLRM, Şăineanu, DU, Scriban, s.v.; CDDE 702, CDER 3541, PEW 686, s.v.; REW 3458, s.v. fortuna.

[34] Traian Dorz, Cine seamănă iubire, în idem, Osana, Osana, p. 363.

[35] Vezi, de pildă, DA, DEX₂, MDA, CADE, DLRM, Şăineanu, DU, Scriban, s.v.

[36] Vezi, de pildă, DA, DEX₂, MDA, CADE, DLRM, s.v.

[37] Traian Dorz, Binecuvântare pentru Daniel, în idem, Osana, Osana, p. 365.

[38] Vezi, de pildă, MDA, CADE, Şăineanu, DU, s.v.; DA, s.v. iubí.

[39] GALR I, p. 176.

[40] Mirela-Ioana Borchin, Manual de ortografie şi punctuaţie, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2005, p. 234.

[41] Vezi, de pildă, J. Byck, Derivaţie şi sintaxă, în SCL, II (1951), p. 125-130 – articol în care autorul îşi propune să urmărească relaţia dintre sintaxă şi derivare, precum şi comportamentul sintactic al derivatelor, în raport cu acela al bazelor de la care s-au format.

[42] Vezi Doina Bogdan-Dascălu, Crişu Dascălu, op. cit., p. 44.

[43] G. I. Tohăneanu, op. cit., p. 6.

[44] Traian Dorz, Se lasă noaptea lin, în idem, Osana, Osana, p. 133.

[45] Cf. Ecaterina Ionaşcu, Sufixele -ar şi -aş la numele de agent, în SMFC I, p. 78.

[46] Vezi DLR, DEX₂, MDA, DLRM, s.v. În CADE, s.v. străjar, şi în CDER 8234, s.v. straje, termenul străjer – care face parte din sfera semantică a substantivului pază (vezi supra) – este considerat o variantă (regională) a lui străjar.

[47] Vezi Mioara Avram, O specie modernă a atributului în dativ şi alte probleme ale determinării atributive, p. 418, nota 18; G. G. Neamţu, op. cit., p. 52, nota 25.

[48] Traian Dorz, Cine seamănă iubire, în idem, Osana, Osana, p. 363.

[49] Vezi DA, MDA, s.v.

[50] Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă, în * * *, Probleme de stilistică. Culegere de articole, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 120.

[51] Ştefan Munteanu, op. cit., p. 141.