DE ANI DE ZILE, UN POTOP DE NECAZURI NE URMĂREŞTE DE SUS DIN CER

Cu un om din popor am vorbit astă-vară despre lucrurile mântuirii sufleteşti:
– Foarte frumos predicaţi în «Lumina Satelor» să se întoarcă oamenii la Dumnezeu, zicea omul, dar puţini sunt care citesc şi ascultă această predică; eu socotesc că numai dacă li s-ar arăta oamenilor vreo minune de la Dumnezeu s-ar lăsa de răutăţi. Oare de ce nu mai face Dumnezeu şi azi minuni ca pe vremea lui Moise şi Aron?…
– O, dragă suflete, i-am răspuns eu omului, eşti într-o greşeală, eşti într-o mare greşeală, căci Dumnezeu face şi azi minuni ca pe vremea lui Moise şi Aron, numai că oamenii de azi nu vor să le vadă şi să le înţeleagă. De o vreme încoace, de la război încoace, nu se mai gată semnele, arătările şi minunile ce le face Dumnezeu între noi. Oare n-a fost şi războiul cel mare o astfel de arătare a lui Dumnezeu? Şi oare gripa ce a venit după război şi care în câteva luni a omorât mai mulţi oameni decât războiul întreg n-a fost şi ea un semn al lui Dumnezeu? Şi oare grindinile, secetele, musca columbacă, grozava scumpete etc., etc., nu sunt şi ele tot atâtea arătări de la Dumnezeu?
Şi oare potopul ce fu în anul 1925 la Crăciun n-a fost şi el o arătare cerească şi o minune? În ajun de Crăciun, apele au înecat oameni, au dus gospodării întregi, lăsând pe tot locul prăpăd, jale şi sărăcie. Tunete şi fulgere au fost pe unele locuri cu acest prilej şi curcubeu s a ivit pe cer în dricul iernii. Oare nu sunt acestea cu adevărat o arătare şi o minune cerească?
Ba da, dragă suflete şi iubiţi cititori, toate acestea sunt semne şi arătări cereşti prin care Dumnezeu ne mustră pentru fărădelegile noastre şi ne cheamă să ne îndreptăm. Noi însă ochi avem şi nu le vedem. Minte avem şi nu le pricepem.
De ani de zile s-a lăsat peste noi un potop de necazuri ce tot mai mare se face. O mână de sus din cer parcă ne urmăreşte şi varsă peste noi neîncetat potop de necazuri şi pedepse. De ani de zile, Dumnezeu parcă vorbeşte cu noi prin semne şi minuni, prin fel de fel de pedepse şi plăgi, aşa cum le vorbea odinioară egiptenilor prin Moise şi Aron. Noi însă trăim în chipul şi asemănarea lui Faraon. Vedem arătarea şi pedeapsa cerului, ne înspăimântăm de ea, dar nu ne îndreptăm.
Eu socotesc că după câteva sute de ani, după ce vremile se vor linişti şi ieşirile sufleteşti se vor întoarce în matca Evangheliei de unde au ieşit, urmaşii noştri vor vorbi despre noi, despre rândul acesta de oameni, întocmai cum vorbim noi despre plăgile Egiptului din Biblie. Parcă îi văd pe dascălii acelor vremuri cum vor povesti despre noi copiilor în şcoală, zicând: „Fost-a în vremile acelea că oamenii Îl părăsiseră cu totul pe Dumnezeu; şi Dumnezeu i-a certat pe ei cu multe pedepse, să se întoarcă din calea răutăţilor. Trimis-a peste ei războaie înfricoşate, trimis-a greutăţi mari, trimis-a potopuri în timp de iarnă, dar ei nu s-au îndreptat, ci au murit în păgânătăţile lor”…
Istoria potopului din Biblie are foarte multă asemănare cu noi şi cu vremile noastre. „Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu – zice Biblia – şi se umpluse de fărădelege. Şi a văzut Domnul Dumnezeu că pământul era stricat şi tot omul s-a abătut de la calea sa…” (Facere 6, 11-12). Aşa sunt şi vremile noastre, de aceea ne ceartă Dumnezeu cu potop de necazuri şi pedepse cereşti.
Avem un potop de necazuri pentru că viaţa noastră s-a făcut un potop de răutăţi. De ani de zile avem un potop al răutăţilor, de ani de zile vuieşte în lume o revărsare a fărădelegilor. Ca pe vremea lui Noe, am ajuns şi noi un potop al stricăciunilor sufleteşti şi al pieirii sufleteşti. Zi de zi, an de an tot cresc apele acestui potop, dar noi stăm liniştiţi şi ne înecăm liniştiţi. De aceea ne trimite Dumnezeu necazuri şi pedepse, ca să ne spăimântăm şi să căutăm mântuire. Domnul ne-a dat şi nouă o corabie de scăpare: e corabia mântuirii noastre sufleteşti, cea câştigată prin scump sângele Mântuitorului. Din faţa valurilor pieirii sufleteşti, să fugim în această corabie. Pleacă îndată, dragă suflete, să intri în corabie. Nu vezi cum cresc apele? N-auzi cum vuiesc valurile? Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţilor şi tu nu te înspăimânţi? Şi tu stai liniştit?
Aceasta e corabia mântuirii sufleteşti pe care ne-a câştigat-o şi ne-a făcut-o Domnul Iisus Hristos prin sfântă Jertfa Sa. În faţa valurilor de răutăţi, de arătări, de pedepse cereşti şi de pieire sufletească ce se ridică din toate părţile, această corabie stă totdeauna deschisă şi glasul Domnului ne cheamă să intrăm în ea. „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui” (Ioan 10, 9). Intră în această corabie, dragă cititorule, intră tu şi toată casa ta. Mântuieşte-te pe tine şi pe cei din casa ta şi apoi scapă-i şi pe alţii din potopul pieirii sufleteşti, chemându-i în corabia mântuirii.
Glasul Domnului ne strigă: Sculaţi-vă din somnul păcatelor! Ieşiţi din răutăţi! Mântuiţi-vă sufletul! Intraţi în corabia mântuirii! Însă cei mai mulţi iau în glumă această chemare; alţii spun că mai au vreme; şi pe urmă vine moartea şi închide fără de veste uşa corăbiei şi tu, dragă suflete, rămâi afară în potopul pieirii.
Intraţi în corabia mântuirii sufleteşti! Intraţi, că pe urmă se închide fără de veste uşa corăbiei, vine moartea şi tu, dragă suflete, rămâi afară, în potopul pieirii sufleteşti. Eu te întreb, dragă suflete, eşti tu acum în corabie sau afară din corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? De ce?

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie