Duminică avem intrarea în postul cel mare. La rând, este evanghelia care începe cu iertarea celor ce ne greşesc; şi [care] ne învaţă cum să postim. „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. Iar când postiţi să nu fiţi ca făţarnicii” (Mt 6, 14-18).
Am tâlcuit această evanghelie, pe larg, în cartea I-a cu tâlcuirea evangheliilor, arătând cum trebuie să postim cu adevărat.
Acum ne vom opri puţin asupra înştiinţării cereşti: „De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl cel ceresc nu va ierta greşelile voastre”. Această înştiinţare ne aduce din nou aminte de pilda cu datornicul neiertător, căruia stăpânul său îi iertase toată datoria, o datorie foarte mare, iar el, după această iertare, îl strângea de gât fără milă pe un datornic al lui, pentru o datorie de câţiva lei, cum se vede din chipul de alături (Mt 18, 23-35).
Această pildă am tâlcuit-o pe larg şi frumos în foaia «Isus Biruitorul» numărul 36 din anul trecut, arătând cum neiertarea dintre creştini este dovada cea mai grăitoare că nu cunosc cu adevărat jertfa cea mare a iertării de pe vârful Golgotei. Mântuitorul ne înştiinţează şi ne spune lămurit că iertarea noastră din partea Tatălui ceresc e condiţionată de iertarea pe care trebuie să o dăm şi noi de-aproapelui nostru.
Şi totuşi, cât de puţin e băgată în seamă această condiţie de căpetenie a mântuirii noastre. Cerem iertare de la Tatăl ceresc, dar iertarea nu ni se dă, pentru că nici noi nu o dăm altora. „Cereţi, dar nu primiţi, pentru că cereţi rău (Iac 4, 3). Postiţi, dar nu primiţi, pentru că vă lipseşte iubirea şi iertarea. Vă rugaţi, dar nu primiţi, pentru că nu ştiţi ierta şi iubi. Spuneţi că sunteţi drept credincioşi, dar pierdeţi mântuirea, câtă vreme nu ştiţi iubi şi ierta. Spuneţi că sunteţi creştini biblici, dar şi cu Biblia în mână pierdeţi mântuirea, câtă vreme nu ştiţi ierta şi iubi.
O, ce lucru grozav este să vezi creştini care nu se pot ierta şi iubi unii pe alţii. Şi se urăsc unii pe alţii. O viată întreagă îşi coc unii la alţii rele, pagube şi răzbunări. Şi totuşi, la urmă cred, sărmanii, că pot apuca mântuirea.
Îmi tot aduc aminte de două morminte dintr-un cimitir de la ţară. Doi oameni din sat îşi trăiseră toată viaţa în ură şi duşmănie. Iar după moartea lor, aşa s-a nimerit, ca în cimitir să fie îngropaţi unul lângă altul. Iar oamenii când treceau pe lângă mormintele lor îşi ziceau: „Uite, Gheorghe a Floarei ce bine se înţelege acum cu Nicolae a Orbului! Nu se vedeau unul pe altul, iar acum stau în bună pace unul lângă altul”.
Ce folos însă că după moartea lor se întâlniseră pe pace în cimitir, câtă vreme în viaţa lor se întâlneau numai pe la judecătorie şi tribunal? Ce folos că trăiau acum în linişte şi pace, câtă vreme o viaţă întreagă trăiseră în certuri şi sudalme? Ce folos că aveau acum la cap crucea iertării, câtă vreme, în viaţa lor, ei nu-şi putuseră ierta unul la altul?
Cele două morminte, dacă ar fi putut grăi, ar fi ţinut cea mai puternică predică din lume. Din ele ar fi strigat doi pierduţi: „Vai nouă, nebunilor! Am pierdut iertarea cea mare, pentru că noi nu ne-am putut ierta şi iubi”.
Mi-aduc aminte că eram la ţară pe timpul când a venit legea cea nouă care le dădea dreptul oamenilor de a se pârî şi pentru aşa-numitele „vătămări de onoare”. O, cum mai apucase atunci lumea pe calea judecăţilor pentru „vătămări de onoare”! Într-un singur an s-au scurs din satul meu vreo 40 de procese pentru „vătămare de onoare”.
Aşa-s oamenii. Se pârăsc pentru vătămare de onoare, dar ei Îl vatămă pe bunul Dumnezeu cu cele mai grozave înjurături. Dar vătămarea asta ei n-o bagă în seamă.
Cititorule dragă! Cum stai tu cu iubirea şi cu iertarea de-aproapelui? Nu uita: prin Jertfa Crucii de pe Golgota ne-a venit iertarea cea mare! Dar această iertare ni se dă numai dacă o dăm şi noi mai departe altora. Iertarea ne-a venit prin Sângele Domnului, de aceea trebuie să fie şi „în sângele nostru”, în firea noastră. Noi trebuie să trăim o viaţă de iubire şi iertare.
Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 9 / 23 febr. 1936, p. 5