FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara
Volumul intitulat Locurile noastre sfinte se înscrie, cronologic, în rândul lucrărilor pe care Traian Dorz[1] le-a elaborat spre sfârşitul vieţii[2]. După ce, în diverse ocazii, vizitase împreună cu câţiva dintre apropiaţii săi o serie de monumente şi locuri importante din ţară, autorul – profund marcat de admirabilele (re)întâlniri cu semnificaţiile arhetipale ale modelelor primordiale[3] – avea să-şi contureze ideea unei scrieri oarecum laice, care să reflecte, într-o manieră inedită, aceste peripluri ce i-au lăsat o adâncă impresie[4].
Aşa cum reiese chiar din subtitlu (Sfinte momente printre monumente, poezii şi ilustraţii, eseuri şi meditaţii), cartea cuprinde nu numai poeme religioase, ci şi poezii de factură istorică, patriotică ori reflecţii despre valorile naţional-creştine ale neamului nostru: „Mai înainte de a fi monumentele a fost Istoria. Şi mai înainte de Istorie au fost eroii care au făcut-o. Eroii au creat evenimentele, iar acestea le-au creat monumentele […]. Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu.”[5]
Într-o atare carte-album („jurnal de călătorie şi de bucurie”[6], în care se îmbină, în chip fericit şi original, poezia şi proza de factură meditativă), „locurile, evenimentele şi personalităţile istoriei noastre nu sunt privite doar sub aspectul lor real. Poetul scoate în evidenţă planul spiritual al acestora, făcându-ne să vedem partea lor nevăzută cu ochiul omenesc, dar devenind palpabilă prin ochiul credinţei.”[7] Într-adevăr, volumul are un pronunţat caracter educativ, pedagogic, vizând, în mod deliberat, generaţiile de toate vârstele – de ieri, de azi şi de mâine: „Veniţi să dăm un sfânt / sărut / acestor semne sfinte, / să nu lăsăm acest Trecut / pe veci / să se-nmorminte!”[8] Astfel, personalităţi reprezentative pentru spiritul românesc (voievozi, conducători, eroi, artişti reali sau legendari: Mihai Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncuşi, Meşterul Manole şi Ana), puncte cu rezonanţă istorică sau culturală (Alba Iulia, Ţebea, Câmpia de la Blaj, Curtea de Argeş, Cetatea Sucevei, Mausoleul de la Mărăşeşti, ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului), repere geografice (Mureşul, Oltul, Carpaţii, Retezatul, Ceahlăul, Caraimanul), biserici şi mănăstiri (Cozia, Tismana, Putna, Voroneţ), sărbătorile românilor, alături de orice „izvor, / şi piatră, / şi cărare”[9] din inconfundabila „Acasă”[10] – toate acestea, transpuse în plan spiritual, „devin sau personaje, sau locuri emblematice ale spaţiului nostru mioritic”[11]. Dar abordarea tematicii sau a structurii unei asemenea opere literare nu poate fi întreprinsă cu deplin succes fără a lua în considerare şi cercetarea elementelor lingvistice prin intermediul cărora se configurează coordonatele esenţiale ale universului liric dorzian, impregnat de un puternic filon mistico-religios. De aceea, în cele ce urmează, ne vom opri asupra unui fapt semnalat de majoritatea celor care se ocupă de studierea limbii artistice a unui scriitor: valenţele stilistice ale gradelor de comparaţie. Pornim de la premisa că procedeele expresive de redare a intensităţii deţin o importanţă majoră în textul beletristic, constituind unul dintre mijloacele frecvent întrebuinţate pentru a da culoare şi relief stilului, îndeosebi atunci când construcţiile respective constituie o deviere de la normă. În limbajul poetic mai ales, superlativul, de pildă, creează efecte unice din punctul de vedere al conţinutului şi al expresiei estetice, reflectând, nu o dată, originalitatea creatorului de versuri, forţa lui de imaginaţie şi de prelucrare artistică a limbii.
*
Specifică adjectivului şi adverbului, categoria gramaticală a comparaţiei a prilejuit discuţii multiple în literatura de specialitate, fiind definită şi prezentată din varii unghiuri de vedere în lucrările de gramatică sau în studiile care i-au fost consacrate în lingvistica românească ori în cea străină. Controversele[12] privesc, în esenţă, terminologia folosită de cercetători, în directă legătură cu statutul acestei categorii gramaticale (comparaţie vs intensitate[13]) şi cu sistemul ei de valori, inventarul faptelor de limbă subsumate comparaţiei, clasificarea şi interpretarea lor – opinii divergente determinate, în general, de concepţia diferită a autorilor şi de metodele utilizate în analiză.
În gramatica tradiţională, se vorbeşte despre trei grade de comparaţie: pozitivul, comparativul, superlativul (ultimele două – cu anumite subcategorii), afirmându-se, totodată, că superlativul absolut reprezintă gradul intensităţii maxime / extreme a unei însuşiri, „privită exclusiv în sine”[14], „fără o evaluare prin raportare la alte repere”[15], aşadar, fără a presupune o referire comparativă explicită (directă) la alte obiecte ori la acelaşi obiect în situaţii diferite[16].
Exprimarea intensităţii maxime, ca act tipic al aprecierii subiective, al implicării afective, dispune în toate limbile de mărci numeroase şi variate, care prezintă o serie de aspecte gramaticale şi stilistice specifice. În română, ideea de superlativ poate fi redată (sau numai sugerată) prin mijloace analitice ori printr-o gamă largă de procedee – mai mult sau mai puţin gramaticalizate – de natură morfosintactică, fonetică (prozodică), lexicală (cuvinte / construcţii echivalente semantic cu superlativul şi însoţite de nota expresivităţii)[17]. Evident, limba tinde spre înlocuirea mărcilor uzate şi spre înnoirea continuă a modalităţilor de expresie, pentru a nuanţa mereu intensitatea deosebită a unor calităţi care-i surprind pe vorbitori şi pentru a „traduce” uimirea lor în faţa unor ipostaze impresionante ale vieţii, ale realităţii, ale experienţei umane în genere[18].
*
Lucrările de specialitate precizează, în unanimitate, că procedeul gramaticalizat de redare a superlativului absolut constă în asocierea adverbului foarte (substituibil, mai ales în limbajul popular, prin sinonimul tare) cu forma-tip (cea de pozitiv) a adjectivului. Întrucât, din cauza întrebuinţării lor repetate, morfemele „clasice” s-au abstractizat complet, în registrul colocvial, dar şi în stilul publicistic ori în cel beletristic, se recurge la altele, apte să ilustreze cât mai plastic amploarea diverselor stări afective[19]. Dintre acestea, o frecvenţă notabilă o cunoaşte construirea superlativului absolut pe baza pozitivului precedat de numeroase adverbe (cvasi)sinonime (multe dintre ele – neologisme provenite, prin conversiune, din adjective), al căror conţinut include nuanţa de intensitate[20]; ele prezintă diferite grade de expresivitate şi sunt legate de adjectivul la care se referă prin prepoziţia de[21]. În interiorul clasei, se disting câteva grupe semantice, susceptibile de permanentă îmbogăţire şi diversificare[22].
În atari situaţii, ideea de superlativ se datorează valenţelor expresive ale adverbului, purtător al unor seme care indică gradul maxim al unei cantităţi (colosal, enorm, imens, infinit), depăşirea unei anumite limite (exagerat, excesiv), îndepărtarea maximă faţă de un punct de referinţă (extrem) sau al unor seme superlative din zona calităţii (desăvârşit, extraordinar, fantastic, formidabil)[23]; alteori, evaluarea intensităţii este corelată cu o reacţie afectivă, iar adverbele respective introduc în enunţ, concomitent cu sensul gramatical de superlativ, şi atitudinea apreciativă a vorbitorului (admirabil, uimitor, uluitor, zăpăcitor).
Există şi elemente care „nu conţin în matricea lor semantică aprecieri graduale şi cantitative, aparţinând […] zonei pur calitative [subl. aut.] […]. Aprecierea graduală se realizează aici indirect [subl. aut.], determinantul adverbial devenind o consecinţă, pe plan semantic, a gradului în care este posedată calitatea (sau caracteristica) de către regent. […] Acest tip de construcţie apare, de preferinţă, în aspectul cult – scris al limbii, extinderea ei fiind de dată recentă şi limitându-se la critica literară şi beletristică.”[24] Este cazul unor structuri din poezia dorziană intitulată Acasa mea – un imn în registru minor dedicat sacralităţii din izbăvitoarea „Acasă” a eului liric, acolo unde spaţiul şi timpul se circumscriu pe coordonatele singulare (şi etern durabile) ale rememorării: „Acasa mea, / ce grai divin / de dulce şi fierbinte, / ce lacrimi / şi fiori îmi vin / când mi te-aduc aminte!”[25] Sintagma subliniată reia, sub forma unei posibile echivalenţe a semnificaţiilor, întregul mesaj din primul vers: „Acasa mea” (înţeleasă, în primul rând, în interiorul realităţii duhovniceşti) este, prin definiţie, sinonimă cu graiul („cuvântul”, dar şi „felul de a vorbi”, „glasul” originilor, cu inimitabila lor chemare – a se vedea bine-cunoscuta zicală: „Nicăieri nu e ca acasă.”!) care are însuşirea de a fi dulce şi fierbinte (adică place, desfată, mângâie, alină şi alintă, dar, deopotrivă, îmbărbătează, dă vitalitate şi entuziasm) într-o asemenea manieră, încât devine divin, impregnat, în chip tainic, de lumina harului dumnezeiesc, proprie comunicării dintre om şi Creator; în atari momente de intimitate, rugăciunea – purtătoare sui generis a unui conglomerat inepuizabil de sensuri – are drept urmare, în mod firesc, pacea covârşitoare a sufletului mereu fascinat de perspectiva veşniciei.
O situaţie similară se întâlneşte în următorul fragment dintr-un poem dedicat Fecioarei Maria – model de smerenie şi de ascultare necondiţionată a voii lui Dumnezeu: „Ca-n chipul tău, pe lume unic / de umil şi de glorios, / nici Suferinţa, nici Iertarea / nu strălucesc mai dureros.”[26] Şi această construcţie se interpretează, contextual, astfel: chipul Maicii Domnului are calitatea de a fi umil şi glorios în aşa măsură, încât rămâne, ipso facto, unic pe acest pământ, neasemuit prin pietatea, dar şi prin strălucirea sa, impunând, în mod constant, profunda admiraţie a tuturor celor ce o slăvesc.
O serie de alte adverbe, provenind din forma negativă a unor verbe la supin (în construcţii inversate), apropiate ca sens de precedentele, încorporează informaţii semantice care sugerează că intensitatea maximă este o consecinţă a rarităţii (nebănuit, negrăit, neînchipuit, nemaiauzit, nemaipomenit, nesfârşit, nespus etc.). De exemplu, versurile: „Înţelepciunea lor e-un bun / nepreţuit de mare, / ce-l lasă sufletul străbun / coloanei viitoare.”[27] certifică faptul că mesajul transmis, peste veacuri, de strămoşii noştri, filozofia lor de viaţă (deloc perimată!) sunt de o importanţă de-a dreptul covârşitoare, încât amprenta şi impactul lor asupra posterităţii dobândesc o valoare inestimabilă.
Indicarea indirectă a aprecierii graduale superlative, ca efect al gradului în care obiectul posedă însuşirea respectivă[28], poate fi sesizată şi într-un alt fragment din poemul închinat Fecioarei Maria: „În viaţa ta, cum nicio mamă / din lumea asta n-a avut, / e-o pace negrăit de dulce / şi-un zbucium nepătruns de mut.”[29] – în care sintagmele subliniate relevă, în mod convingător, ideea că sentimentul plenar al păcii şi, în contrast cu aceasta, enigmatica frământare lăuntrică a Maicii lui Iisus, îndurerata-i jertfă (îngemănată cu sacrificiul suprem al Fiului său) nu pot fi nici măsurate, nici (mai cu seamă) înţelese pe deplin ori cuprinse în tiparul îngust al cuvintelor; aprecierea menţionată apare deci „ca o consecinţă a imposibilităţii de «verbalizare»”[30] a impresiei de intensitate maximă. „Departe de a fi deprimant, acest sentiment dramatic – al «neîmplinirii» prin verb – este unul necesar şi, într-un anume sens, chiar întremător. Din tensiunea lui încolţeşte şi în arşiţa lui se pârguieşte făgăduinţa izbânzilor durabile ale cuvântului poetic [subl. aut.], menit să răzbată şi să răpună vremea.”[31]
Uneori, din necesitatea de a amplifica nuanţa de superlativ într-o sintagmă, autorul reia imediat termenul iniţial, plasat însă la comparativul de superioritate şi precedat nemijlocit de un adverb intensiv (nelegat prin prepoziţie) de tipul celor discutate anterior: „Căci oricât de grea-i suirea / şi-orice greu efort / ţi-a smult, / ce-ţi va însori privirea / va fi mult, / nespus mai mult!…”[32] Utilizarea lui nespus în grupări de acest fel implică o semnificaţie de genul: „tot mai mult, aşa încât nu poate fi exprimat prin cuvinte, nu poate fi cântărit în vorbe”; în definitiv, încununarea biruinţei în lupta cu împotrivirile sinelui şi cu vicisitudinile vieţii este infinit mai de preţ decât greutatea prăbuşirilor vremelnice, a stăruinţelor şi a zbaterilor întru izbândirea unei lucrări vii, adevărate, înălţătoare.
Adverbe precum cumplit, groaznic, grozav, infernal, înfiorător, înfricoşător, îngrozitor, înspăimântător, jalnic, oribil, straşnic, teribil etc.[33] („conţinând seme gradual-calitative din zona «dezagreabilului»”[34], aşadar, desemnând, iniţial, o emoţie identică cu frica, groaza, teroarea, nebunia etc. sau cu ceva capabil să provoace această impresie) îşi pierd, prin întrebuinţare frecventă şi uzură a sensului de bază, accepţia proprie (legată de un semantism negativ) şi servesc pentru marcarea intensităţii maxime a însuşirilor exprimate de adjectivele pe care le precedă, în contexte aparţinând registrului pozitiv (unde ele primesc o accepţie favorabilă)[35]. În asemenea îmbinări (în care pot fi asociate nu numai elemente lexicale cu înţelesuri diferite, ci chiar antonime), se ajunge adesea la alăturări neaşteptate: „– Maestre, ceasu-acesta-i unic şi grav, / şi-nfricoşat de sfânt, / primeşte-ne şi ne-mpreună cu sensu-acestui legământ!”[36] În secvenţa subliniată, ideea de superlativ absolut se exprimă indirect, sub forma unei consecinţe a gradului intens în care obiectul posedă o caracteristică oarecum excepţională, ieşită din comun; ceasul de taină amintind de episodul biblic al părtăşiei şi al împărtăşirii cu pâine şi vin în Joia Patimilor, la Cina cea de Taină – moment culminant al unei misiuni divine şi, totodată, un nou început –, ca şi semnificaţia jertfei de sine din actul creaţiei sunt străbătute de acel fior sacru şi devin, astfel, atât de demne de veneraţie, încât generează „teama sfântă” care, în concepţia creştină, reprezintă începutul înţelepciunii (vezi pasajele biblice din Psalmul 110:10; Pilde 1:7; Pilde 9:10) şi, deopotrivă, temelia tuturor faptelor bune: ea implică recunoaşterea dreptăţii şi a neprihănirii lui Dumnezeu (în opoziţie cu firea păcătoasă a omului), încrederea deplină în atotputernicia Sa, supunerea, reverenţa şi adorarea ce I se cuvin din partea celor credincioşi, având, totodată, drept punct final dragostea – legătura desăvârşirii (vezi Coloseni 3:14).
*
Alteori, întregul grup nominal cu centru substantival substituie un adjectiv la superlativul absolut. Ca urmare a transferului metaforic, superlativul cantităţii poate fi redat, în construcţii expresive, printr-un substantiv colectiv (cu formă de singular), indicând „o pluralitate de obiecte identice”[37], după cum se poate observa în fragmentul de mai jos, dedicat mirificului din peisajele montane: „Stai acolo singur, seara, sus, pe câte-un vârf ceresc, / să te afle-acolo roiul stelelor ce se ivesc”[38]. Sintagma aminteşte de „roiurile de stele”[39] din nuvela eminesciană Sărmanul Dionis şi concentrează o perifrază de genul: „foarte multe stele care apar pe cer, din ce în ce mai des, la lăsarea serii, dând senzaţia de continuă mişcare”; în aceste structuri metaforice (care au fost cândva comparaţii), însuşirea augmentată e presupusă, subînţelegându-se adjectivul mult („atât de multe stele, ca un roi”). Aceeaşi situaţie se întâlneşte în creaţia lirică intitulată Îţi mulţumesc că mi-ai venit – o poezie consacrată clipelor încărcate de mister ale rugăciunii intime, în care strălucirea divină inundă fiinţa, pregătind-o pentru sărbătoarea îndelung aşteptatei Cununii cu Mirele Iisus: „[…] al îngerilor dulce roi / cântând ne va petrece-apoi / până intrăm Acasă.”[40], ori în următoarele versuri de factură melancolică, selectate dintr-un poem al aducerilor aminte, dar şi al unui posibil traseu iniţiatic, la capătul căruia infuzia de lumină declanşează nebănuite armonii sacre, desprinse dintr-un alt tărâm: „Toate zările trecute / s-au făcut un tânăr vis / şi cu el în braţe-mi trece / îngerul cu zbor deschis, / legănând spre veşnicie / două crengi în drag salut / şi-mpletind în roi de raze / imnul sfânt de-abia-nceput…”[41] (construcţia subliniată îşi găseşte corespondenţe în basmul cult Făt-Frumos din lacrimă – „roi de raze”[42]). De remarcat, în treacăt, faptul că diversele structuri care conţin un substantiv (singur sau urmat de determinări) şi care – fără a fi forme propriu-zise, gramaticalizate, ale superlativului absolut – sunt echivalente cu conţinutul acestuia caracterizează, prin excelenţă, vorbirea populară şi familiară, de unde au fost preluate în literatură[43].
*
Printre procedeele de care dispune româna spre a ilustra gradul maxim al intensităţii, se numără şi formarea cuvintelor prin derivare cu afixele superlative; în acest sens, lucrările de specialitate menţionează câteva prefixe vechi (prea-, răz-, stră-) şi neologice (arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-)[44]. În versurile din volumul Locurile noastre sfinte, am identificat derivate cu iz arhaic construite cu prefixul prea-[45] şi utilizate cu rolul de a reda mai sugestiv ideea de superlativ absolut[46], altfel spus, intensificarea – până la exagerare – a însuşirii respective: „Cerul nostru preafrumos / ce ne ceri martirii, / dă-ne mai mărinimos / alţi eroi iubirii”[47] (adjectivul subliniat apare ca determinant al unui nominal ce desemnează Împărăţia Luminii şi a Adevărului Suprem, lăcaşul de unde Divinitatea Îşi veghează providenţial întreaga creaţie); „Tatăl nostru Preaiubit”[48] (cu referire la nemărginita dragoste a celor credincioşi faţă de Dumnezeu-Tatăl); „preacuratele-ţi priviri”[49] (un epitet conferit, prin metonimie, seninătăţii şi inocenţei de esenţă divină din ochii Fecioarei Maria, căreia – în rugăciuni, acatiste, colinde, pricesne religioase – i se spune frecvent, cu un singur termen, Preacurata).
De semnalat şi întrebuinţarea lui prea adverbial (încadrat de unii cercetători în categoria mărcilor „clasice” ori a celor arhaice de superlativ absolut) într-o construcţie ce evidenţiază intensitatea depăşită, excesivă[50]; secvenţa lirică este dedicată „locurilor sfinte” din Alba Iulia şi incontestabilelor dovezi despre martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan – trei eroi emblematici pentru asupririle pe care neamul românesc le-a îndurat veacuri de-a rândul, dar şi exponenţi ai spiritului de sacrificiu al înaintaşilor noştri pentru afirmarea conştiinţei naţionale, pentru dreptate şi libertate: „[…] priviţi cum vin martirii / către jertfa lor slăvită, / lanţurile-abia târându-şi / spre Golgota rânduită / mântuirii-acestei naţii / prea-ndelung / nedreptăţită!”[51]
*
Superlativul nu reprezintă unicul grad de comparaţie care intră în sfera de interes a stilisticii. Se ştie că, de pildă, adjectivele româneşti se clasifică şi în funcţie de posibilitatea lor de a se combina cu morfemele gradelor de comparaţie; în raport cu acest criteriu, se disting: 1) adjective gradabile (comparabile); 2) adjective negradabile – clasă în cadrul căreia se pot delimita: a) adjective (prin excelenţă, neologice) care, la origine, reprezintă forme de comparativ sau de superlativ latinesc; b) adjective din terminologia tehnico-ştiinţifică; c) adjective ce exprimă însuşiri cu caracter absolut (care nu pot fi concepute în trepte diferite) şi deci, din considerente semantice, nu acceptă gradarea. Sensul lor lexical e fie incompatibil cu variaţiile de intensitate, fie echivalent cu superlativul (deşi ele au formă de pozitiv); ca atare, adăugarea morfemelor respective ar crea structuri pleonastice[52].
În majoritatea lucrărilor de gramatică se precizează însă că unele adjective necomparabile în îmbinările obişnuite (unde sunt folosite cu înţelesul propriu) permit, totuşi, ocurenţa mărcilor comparaţiei când sunt întrebuinţate cu anumite sensuri secundare ori figurate; „tendinţa de a le reinclude în opoziţia de grad […] se explică prin aceea că gradele constituie o categorie gramaticală implicând, de cele mai multe ori, afectivul”[53]. Ne vom referi, în continuare, la câteva situaţii speciale de acest gen.
Adjectivul viu, de regulă negradabil (întrucât denumeşte o însuşire unică: fiinţă vie „care este în viaţă, care trăieşte”), poate fi supus comparaţiei atunci când are, de exemplu, sensul „vioi” (un spirit mai viu ca oricând; X e mai viu în mişcări decât Y.) sau „(despre culori) aprins” (roşu viu). În poeziile din volumul în discuţie, viu apare la comparativul de superioritate în două secvenţe lirice: una – închinată „locurilor sfinte” din ţară şi nepieritoarei mărturii pe care o depun în faţa posterităţii prin ceea ce reprezintă ele pentru spiritul românesc, pentru credinţa, istoria şi însăşi fiinţa neamului nostru („Să ni le ştim! / Să ni le spunem / urmaşilor din fii în fii, / a lor porunci şi adevăruri / în veci să ne-ardă tot mai vii.”[54]; se observă că, în acest fragment, viu „plin de viaţă, de vitalitate, de dinamism”, „puternic, intens” se află în poziţia sintactică de element predicativ suplimentar, iar morfemele tot mai au rolul de a indica „intensitatea crescândă [subl. aut.]”[55]); cea de-a doua – într-un poem care invită la reflecţie, preţ de câteva „momente printre monumente”, asupra istoriei şi a impactului ei în contemporaneitate („[…] acele sfinte / şi cereşti evenimente, / ce, cu cât le-acopăr anii, / sunt mai vii / şi mai prezente!”[56]; prin asocierea, în coordonare, a celor două adjective-nume predicative negradabile, dar, contextual, sinonime – întrebuinţate la comparativul de superioritate –, expresia poetică devine aproape pleonastică: în ciuda trecerii implacabile a timpului, urmele trecutului dăinuie neobosite, mereu mai proaspete şi mai pătrunzătoare, mai durabile şi mai actuale).
O situaţie similară, reflectând „exprimarea superiorităţii […] progresive [subl. aut.]”[57], unde morfemul mai este dublat de marca adverbială tot, se întâlneşte în următorul fragment: „… Dar vânt şi praf / tot mai afară / te-alungă, să te duci în munţi”[58]; afară (adverb încadrat în categoria celor „cu conţinut semantic precizat prin el însuşi”[59], deci care, în mod curent, nu permite variaţii graduale, întrucât exprimă o circumstanţă ce nu poate fi supusă comparaţiei: „dincolo de limitele unui spaţiu închis sau apropiat”) apare la comparativul de superioritate într-o poezie concepută în maniera adresării directe dinspre eul liric spre Troiţa Maramureşeană – reprezentare a crucii, a îndemnului tăcut la meditaţie şi la rugăciune, cea care asigură nu numai sentimentul demn al supravieţuirii, ci şi miracolul biruinţei în lupta cu împrejurările neprielnice ale existenţei pe acest pământ.
Ideea continuă în celelalte strofe, culminând cu finalul poemului – o secvenţă cu mireasmă de rugă stăruitoare: „… Troiţă Marmureşeană, / nu ne lăsa / şi nu te du, / rămâne ţara prea orfană / atunci când ai să pleci şi tu.”[60] În versurile citate, adjectivul orfan, al cărui sens lexical – „(persoană) care a pierdut un părinte sau pe amândoi”; „(prin extensiune) (persoană) care nu are familie” – nu e compatibil cu intensitatea în măsuri diferite, puse în evidenţă prin comparaţie, are formă de superlativ absolut (construit cu adverbul prea, indicând prezenţa în exces a calităţii) şi sensurile (secundare) „sărac, sărman”, „lipsit (de ceva)”, „singur, fără protecţie”: într-adevăr, de-a lungul zbuciumatei sale istorii, spiritul românesc a fost asociat, aproape prin definiţie, cu creştinismul şi cu însemnele acestuia, fără de care fiinţa noastră naţională şi-ar fi pierdut, inevitabil, identitatea şi viabilitatea.
Adjectivul divin (cu semnificaţiile „ceresc, caracteristic Cerului”, „plin de sfinţenie”, „minunat, încântător”, „uimitor de frumos”) este întrebuinţat, cu intenţii expresive, la comparativul de superioritate într-un poem cu proiecţii cosmogonice, consacrat momentului naşterii din nou – privită, din perspectivă biblică, drept „cununie” interioară (concretizare esenţială a legăturii bazate pe iubirea jertfitoare reciprocă, în sens spiritual, dintre om şi Dumnezeu) –, atunci când o fiinţă umană decide, în chip tainic, să se încredinţeze, pentru tot restul vieţii, în Mâna Creatorului: „Pe nicio frunte luminată / n-ai pus un mai divin / sărut”[61]. Ca determinant al aceluiaşi substantiv, întâlnim şi adjectivul de provenienţă participială nesfârşit („continuu, neîntrerupt”, „nelimitat în timp sau în spaţiu”, „neobosit”), la superlativul relativ de superioritate, în următorul fragment din poezia Poarta Sfântului Sărut, al cărei mesaj se fundamentează pe analogia dintre simbolurile sculpturii brâncuşiene şi Golgota – Poarta Sărutului Dumnezeiesc, garanţie a trăirii eterne împreună cu Divinitatea: „Aici ne-mbrăţişează Tatăl cel mai frumos şi mai plăcut, / din cele patru taine-a Crucii, în cel mai nesfârşit sărut.”[62]
De reţinut, în volumul Locurile noastre sfinte, utilizarea, la superlativul relativ de superioritate, a două adjective antonime contextual (ambele – derivate cu sufixul -esc) şi care, în mod obişnuit, nu permit gradarea: „O umilinţă-atât de-adâncă / pe-un nimb atât de-mpărătesc, / cântarea cea mai îngerească / şi plânsul cel mai omenesc…”[63] Această strofă creionează, într-o aparentă antinomie, câteva note distinctive ale Fecioarei Maria: deplina smerenie şi menirea unică de a fi Născătoare de Dumnezeu – arhetip al purităţii, în interiorul căruia armoniile serafice se împletesc cu durerile inerente ale firii omului; în versul al doilea din fragmentul citat, adjectivul-epitet (î)mpărătesc (aluzie la Maica Domnului, supranumită Împărăteasa de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii), care desemnează o însuşire ce nu poate exista în grade diferite, este precedat de un determinant cantitativ nedefinit, legat prin prepoziţia de – procedeu inclus de unii cercetători în categoria construcţiilor echivalente cu superlativul[64].
*
După cum se observă, în poeziile din cartea intitulată Locurile noastre sfinte, întrebuinţarea (cu intenţii stilistice) a variatelor procedee de exprimare a gradelor de comparaţie, în speţă a superlativului absolut (mijloace care depăşesc, uneori, limitele nivelului morfosintactic), generează asocieri surprinzătoare prin originalitatea lor, contribuind la dezvoltarea expresivităţii acestor creaţii lirice. Pe de altă parte, antrenarea adjectivelor negradabile în opoziţiile de intensitate naşte imagini artistice cu un potenţial afectiv remarcabil, al căror efect mizează pe organizarea inedită a elementelor extrase din materialul lexical şi din sistemul gramatical al limbii comune; de altfel, se ştie că „un scriitor nu creează cuvinte, ci face apel la cele existente, dar le foloseşte în îmbinări noi, le exploatează virtualităţile ascunse şi le conferă astfel valori noi”[65].
Dacă „mesajul poeziei mistico-religioase este existenţa întru mântuire”[66], atunci, cu certitudine, abordările posibile ale unui asemenea tip de text literar nu trebuie să ignore analiza gramaticală, întregită de cea stilistică. Tocmai acest lucru am încercat să-l semnalăm, selectând, din poeziile incluse în volumul menţionat, fragmente ce evidenţiază valenţele conotative ale gradelor de comparaţie în construcţii prin intermediul cărora autorul izbuteşte să contureze un adevărat periplu al restituirilor necesare, conceput într-o viziune proprie, impregnată de o deosebită forţă sugestivă, ca o posibilă „carte de vizită” a reperelor sacre, morale şi culturale cu care spiritul românesc vine la întâlnirea cu civilizaţiile lumii. Într-adevăr, lirica dorziană în ansamblu (iar cartea de faţă nu constituie o excepţie) îşi înscrie mesajul vizionar – în mod explicit sau indirect – pe aceste coordonate perene, centrându-se pe aspectele generale sau particulare ale relaţiei omului cu Dumnezeu, cu toate implicaţiile ei, inclusiv în viaţa cotidiană ori în perspectiva nemuririi: „Un dor de veşnicie / mă-ncearcă-atunci arzând, / şi-aşa de grea-mi devine / povara firii mele / când fiecare-ntoarce Acasă / aprinzând / la geamul unei lacrimi / lumina unei stele…”[67]; cu alte cuvinte, „Nemurirea, / de când ştim, / ne-am trezit că ne-o suim / rost cinstit să-nveşnicim.”[68]
*
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
BL = „Bulletin linguistique”, Bucureşti – Paris, I, 1933 ş.u.
CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj, I, 1956 ş.u.
DSL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, ed. a 2-a, Bucureşti, Nemira & Co, 2005.
FCLR II = * * *, Formarea cuvintelor în limba română, volumul al II-lea. Prefixele, de Mioara Avram, Elena Carabulea, Fulvia Ciobanu, Florica Ficşinescu, Cristina Gherman, Finuţa Hasan, Magdalena Popescu-Marin, Marina Rădulescu, I. Rizescu, Laura Vasiliu. Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram, Bucureşti, Editura Academiei, 1978.
GA2 I = * * *, Gramatica limbii române, vol. I, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou, Bucureşti, Editura Academiei, 1966.
GALR I = * * *, Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
GBLR = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold, 2010.
LL = „Limbă şi literatură”, Bucureşti, I, 1955 ş.u.
LR = „Limba română”, Bucureşti, I, 1952 ş.u.
LRC. FFM = Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, Narcisa Forăscu, Valeria Guţu Romalo, Emanuel Vasiliu, sub coordonarea acad. Ion Coteanu, Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, I, 1950 ş.u.
SMFC I = * * *, Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. I. Redactori responsabili: Al. Graur şi Jacques Byck, Bucureşti, Editura Academiei, 1959.
StUBB = „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Series Philologica”, Cluj, I, 1956 ş.u.
[1] TRAIAN DORZ s-a născut la 25 decembrie 1914, în satul Râturi (azi, Livada Beiuşului), judeţul Bihor. La vârsta de 16 ani, aderă la „Oastea Domnului”, mişcare religioasă iniţiată de preotul Iosif Trifa la Sibiu în 1923, având drept scop renaşterea spirituală „a Bisericii noastre [Ortodoxe – n.n. F.‑M.B.] şi saltul calitativ moral, cultural şi social, în Hristos, al poporului nostru” (Traian Dorz, Hristos, mărturia mea, Simeria, Editura „Traian Dorz”, 1993, p. 242). De prin 1933 începe să scrie poezii de factură mistică, pe care le trimite spre publicare la Centrul „Oastei Domnului” din Sibiu. Începând din 1934, Dorz devine colaborator apropiat al preotului Trifa, iar un an mai târziu îi apare primul volum de versuri, intitulat La Golgota. Continuă să scrie şi să publice în libertate până la sfârşitul lui 1947, când este arestat de Securitate. Cu foarte puţine întreruperi, a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, acuzat fiind pentru apartenenţa sa la mişcarea „Oastea Domnului” (organizaţie ce fusese scoasă în afara legii), pentru activitatea intensă şi bogată în cadrul acesteia, pentru implicarea în coordonarea ei la nivel naţional, pentru scrierea, posesia şi răspândirea de materiale religioase neautorizate. În ciuda condiţiilor de detenţie, a repetatelor arestări, anchete, percheziţii, ameninţări, amenzi etc., Traian Dorz creează sute şi mii de poezii, deschizând lunga serie a Cântărilor Nemuritoare; cele mai multe au fost puse pe note şi constituie un veritabil tezaur muzical al asociaţiei „Oastea Domnului”, însă ele au ajuns să fie cunoscute şi de către membrii altor confesiuni creştine. În perioada regimului comunist, volumele sale au putut circula numai sub formă dactilografiată sau copiate de mână, iar o parte dintre poezii au văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoinţa unor creştini care au apreciat talentul creator, spiritul profund religios şi vocaţia de „misionar laic” a acestui poet român. Traian Dorz a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1989, în localitatea natală. După 1990, multe dintre scrierile sale (poezii, memorii sau meditaţii) au fost publicate în ţară, la edituri precum „Oastea Domnului” din Sibiu sau „Traian Dorz” din Simeria.
[2] Nu putem preciza cu exactitate anul în care Traian Dorz a finalizat elaborarea acestei cărţi din următoarele considerente: în antologia intitulată Din cele mai frumoase poezii, cuprinzând câteva dintre cele mai valoroase creaţii lirice ale autorului, alcătuită, în clandestinitate, de tinerii săi colaboratori, atunci când el împlinea 70 de ani, şi (re)publicată la Simeria, Editura „Traian Dorz”, 2004, la începutul secţiunii care include poemele selectate din Locurile noastre sfinte (vezi p. 249), ni se indică drept an al „apariţiei” 1987, iar în volumul Traian Dorz, la capăt de călătorie, [Simeria], [Editura „Traian Dorz”], [s.a.], p. 24, Ioan Beg menţionează faptul că poetul încă lucra la această carte pe la mijlocul lunii noiembrie 1988. După prăbuşirea regimului comunist, ea a putut vedea lumina tiparului la Sibiu, în Editura „Oastea Domnului”, mai întâi în 1995, apoi, la aceeaşi editură, în 2010; la această a doua ediţie vom face trimiteri în demersul de faţă, cu precizarea că toate sublinierile din versurile citate ne aparţin.
[3] Vezi, în acest sens, Ana Asandei Căsuţă, Percepţia semnificaţiilor, în „Oastea Domnului”, XIX (2010), nr. 9, p. 10-11 passim.
[4] Pentru această discuţie, vezi Ioan Beg, op. cit., p. 96-98.
[5] Traian Dorz, Locurile noastre sfinte, ediţia a II-a, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2010, p. 9.
[6] Ana Asandei Căsuţă, op. cit., p. 10.
[7] Gheorghe Precupescu, Câteva repere biobibliografice, în Traian Dorz, Din pragul veşniciei, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 1999, p. 373.
[8] Traian Dorz, Nemuritoarele comori, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 84.
[9] Idem, ibidem, p. 83; vezi şi idem, Aceste veşnice comori, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 34.
[10] Idem, Acasa mea, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 90-91.
[11] Gheorghe Precupescu, op. cit., p. 373. De altfel, lor li se şi dedică această „comoară de laude la adresa bisericilor strămoşeşti şi a altor monumente şi datini ale poporului nostru, plin de cea mai caldă iubire şi în duhul cel adânc al credinţei noastre creştineşti.” (Dumitru Stăniloae, în Traian Dorz, Locurile noastre sfinte, p. 5): „Închin, cu cea mai adâncă iubire şi recunoştinţă, ofranda acestor gânduri şi lacrimi ale întregii mele fiinţe Iubirii şi Jertfei pentru Credinţă şi Neam a tuturor eroilor, profeţilor şi martirilor acestor două valori eterne din Neamul nostru, începând de la Cel Dintâi şi până la Cel Din Urmă, Care le-a dat şi le-a primit în Numele Lui unic…” (Traian Dorz, Locurile noastre sfinte, p. 7).
[12] Aceste controverse sunt semnalate în numeroase lucrări de specialitate, dintre care menţionăm doar câteva: Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p. 111; idem, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 527-528; Luminiţa Hoarţă Cărăuşu, Probleme de morfologie a limbii române, Iaşi, Editura Cermi, 2001, p. 50-52; Niculina Iacob, Morfologia limbii române. Partea I, Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2002, p. 122-124; Marina Rădulescu, Despre categoria comparaţiei în limba română, în LR, XXXVI (1987), nr. 1, p. 14-28; Gh. D. Trandafir, Aspecte controversate ale categoriei comparaţiei în româna contemporană, în LR, XXVI (1977), nr. 1, p. 23-32, studiu reluat în idem, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982, p. 13-26; idem, Observaţii asupra unor puncte de vedere noi despre categoria comparaţiei, în LR, XXXVII (1988), nr. 2, p. 171-181 etc.; cf. şi Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 134-145.
[13] Această denumire este considerată ca fiind justă în lucrări precum: GALR I, p. 154 ş.u.; GBLR, p. 215 ş.u.; Barbu B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 224 ş.u.; Georgeta Ciompec, op. cit., p. 143; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 341-343 şi p. 403-408 passim etc.; cf. şi Marcela Manoliu, Asupra categoriei comparaţiei din limba română, în SCL, XIII (1962), nr. 2, p. 201-214.
[14] Cristina Călăraşu, în DSL, p. 520, s.v. superlativ; vezi aceeaşi idee şi la alţi autori: de pildă, în lucrarea Limba română contemporană, [ediţia a II-a], Bucureşti, Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 351, Iorgu Iordan specifică faptul că superlativul absolut arată că „obiectul în discuţie posedă însuşirea într-un grad superior nu în comparaţie cu alte obiecte care au aceeaşi însuşire, ci în comparaţie cu însuşirea respectivă considerată sub aspectul ei normal, aşa cum există ea de obicei, la obiectele care o posedă.”; în volumul Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, p. 19, Gh. D. Trandafir precizează că, sub raport gramatical, intensitatea unei calităţi se poate exprima şi în mod absolut, „adică evaluată în ea însăşi”; Georgeta Ciompec, op. cit., p. 136, menţionează că superlativul absolut exprimă „intensitatea maximă a însuşirii, privită în raport cu ea însăşi, în sine.” (vezi şi idem, ibidem, p. 144).
[15] GALR I, p. 161 (cf. şi idem, ibidem, p. 155 şi p. 159); pentru această problemă, vezi şi GA2 I, p. 128 şi p. 130; Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 124; Grigore Brâncuş, Adjectivul. Gradele de comparaţie, în Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 223; Niculina Iacob, Morfologia limbii române. Partea a II-a, Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2006, p. 376; Gheorghe Pop, Morfologia limbii române. Structuri şi sistem, Cluj, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 1998, p. 65; Rodica Popescu, Limba română contemporană. Morfologia adjectivului şi a verbului, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1987 (litografiat), p. 31 etc.
[16] Marina Rădulescu, op. cit., p. 24, precizează că, în ceea ce priveşte gradul intensităţii maxime, nu trebuie înţeles „că superlativul absolut nu ar avea nicio legătură cu ideea de comparaţie, ci că în planul expresiei (gramaticale) superlativul absolut nu este însoţit de un complement de comparaţie exprimat explicit”, iar în studiul intitulat Observaţii asupra unor puncte de vedere noi despre categoria comparaţiei, p. 177, Gh. D. Trandafir arată următoarele: „Primul termen al comparaţiei este obligatoriu exprimat, iar al doilea se realizează, în general, în unele construcţii, numite relative, relaţionale sau explicite [subl. aut.] (comparativul şi superlativul) şi este subînţeles sau presupus în altele, numite absolute sau implicite [subl. aut.] (pozitivul şi variante ale comparativului şi superlativului, în special ale superlativului absolut [subl. aut.]).”, insistând asupra existenţei „comparaţiei, explicite sau implicite, la toţi membrii categoriei” (idem, ibidem, p. 181); vezi aceeaşi idee la Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 1. Morfologia, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 208: „De obicei, la superlativul absolut pozitiv comparaţia este implicită, ceea ce înseamnă că se exprimă doar primul termen”; cf. însă alte opinii la Valeria Guţu Romalo, Adjectivul, în LRC. FFM, p. 148: superlativul absolut „presupune aprecierea intensităţii calităţii […], dar rămâne în afara comparaţiei”, sau la Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, ediţia a II-a, Cluj, Editura Echinox, 1997, p. 85, unde se menţionează că la superlativul absolut „nu mai este vorba de o comparaţie cu doi termeni. Avem de-a face, de fapt, cu o noncomparaţie, ca la gradul pozitiv.”
[17] Pentru prezentarea variatelor mijloace sintetice sau analitice de redare a ideii de superlativ, vezi, de pildă, GA2 I, p. 131-133; GALR I, p. 161-164; GBLR, p. 216-217; Mioara Avram, op. cit., p. 124-127; Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române, vol. I. Morfologia, Bucureşti, Editura Atos, [s.a.], p. 44-46; Rodica Popescu, op. cit., p. 31-38; Gheorghe Pop, op. cit., p. 66; Toma Măruţă, Ideea de superlativ în limba română, în LL, I (1955), p. 188-212; Elena Dragoş, Câteva procedee de exprimare a ideii de superlativ în limba română, în StUBB, VIII (1963), fasc. 2, p. 93-98 etc.; cf. şi Gh. Bulgăr, O problemă de stilistică: locuţiuni şi expresii cu valoare de superlativ, construite cu denumiri ale părţilor corpului omenesc, în LL, 1972, vol. IV, p. 583-588; Eugen Cîmpeanu, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie, în CL, XI (1966), nr. 1, p. 77-89.
[18] Vezi Gh. Bulgăr, op. cit., p. 588.
[19] În acest sens, în Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975, p. 108, Iorgu Iordan arată că „impresia pe care o produce gradul cel mai înalt al unei calităţi este totdeauna puternică, şi de aceea subiectul vorbitor recurge în chip firesc la formula lingvistică corespunzătoare stării sale sufleteşti.” Şi Georgeta Ciompec, op. cit., p. 186, aminteşte despre „diversificarea stilistică a mijloacelor (gramaticale şi negramaticale) de exprimare a variaţiilor graduale, care opun, pe de o parte, limba literară, limbii populare, familiare, pe de altă parte, exprimarea standard, exprimării marcate de afectivitate.”
[20] În DSL, p. 237, s.v. gradare, Gabriela Pană Dindelegan precizează că asemenea adverbe sunt ele însele „purtătoare ale semnificaţiei graduale”.
[21] În studiul intitulat Structura adverb + de + adjectiv (sau adverb): descriere sintactică şi interpretare semantică, apărut în SCL, XXXII (1981), nr. 6, p. 593-610, Gabriela Pană Dindelegan „detaliază structura sintactică a grupului, subliniindu-se specificul lui sintactic şi poziţia în sistemul sintactic al românei actuale.”; autoarea „realizează interpretarea grupului din punctul de vedere al semanticii cuantificării şi dintr-o perspectivă pragmatică.” Structura interesează „nu numai pentru ineditul legăturii sintactice şi pentru restricţiile de topică pe care le comportă, ci şi pentru specificul ei semantic, constând în încorporarea unei varietăţi de nuanţe şi de mijloace de cuantificare şi de modalizare.” (idem, ibidem, p. 593). „Elementul comun, pentru această clasă numeroasă şi variată semantic, este prezenţa semelor graduale, fie dintr-o zonă a cantităţii, fie a calităţii, şi a semelor apreciative, care plasează toţi aceşti determinanţi într-un plan marcat stilistic, al afectivităţii, al emotivităţii.” (idem, ibidem, p. 597).
[22] Pentru clasificarea semantică a adverbelor utilizate în asemenea grupări, vezi GALR I, p. 162-163; Mioara Avram, op. cit., p. 125; cf. şi Valeria Guţu Romalo, Adjectivul, în LRC. FFM, p. 149: „Între componentele principale ale grupului se constată o anumită selecţie semantică [subl. aut.], care limitează într-o oarecare măsură posibilităţile de combinare […]; se constată de asemeni (sic!) deosebiri privind repartiţia stilistică [subl. aut.] a adverbelor utilizate în exprimarea «intensităţii maxime»” (limbaj standard, vorbire populară, argou, registru colocvial etc.).
[23] Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., p. 596-597, încadrează adverbele enumerate în categoria determinanţilor definiţi de evaluare graduală superlativă, marcaţi semantic cantitativ-gradual.
[24] Idem, ibidem, p. 598.
[25] Traian Dorz, Acasa mea, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 90.
[26] Idem, O, Maica Jertfei, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 100.
[27] Idem, Comori nemuritoare sunt, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 60.
[28] Vezi Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., p. 602.
[29] Traian Dorz, O, Maica Jertfei, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 100.
[30] Valeria Guţu Romalo, Adjectivul, în LRC. FFM, p. 149.
[31] G. I. Tohăneanu, Măiastra, Reşiţa, Editura Timpul, 2000, p. 280-281; „neajungerea limbii cu totul mă desmântă” – scria I. Budai-Deleanu în Prolog la Ţiganiada (vezi G. I. Tohăneanu, Neajungerea limbii. Comentarii la Ţiganiada de I. Budai-Deleanu, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001, p. 9 ş.u.).
[32] Traian Dorz, Spre-nţelegerea străbună, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 108.
[33] După cum se observă, unele adverbe de provenienţă adjectivală din această zonă sunt derivate de la verbe de atitudine subiectivă – o clasă omogenă sintactic şi semantic (inclusiv exemplul discutat de noi, mai jos, conţine un supin adverbializat). „Tipul de structură este deschis [subl. aut.]”, multe alte elemente de tip apreciativ „din aceeaşi clasă sintactico-semantică fiind apte de a apărea într-o organizare sintactică identică” (Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., p. 599).
[34] Idem, ibidem, p. 597; pentru această problemă, vezi şi J. Byck, „Désagréable” comme moyen de renforcement, în BL, V (1937), p. 43-55; Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, p. 108-109; GA2 I, p. 131-132; GALR I, p. 162; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 408; Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, op. cit., p. 45-46; Valeria Guţu Romalo, Adjectivul, în LRC. FFM, p. 149.
[35] În atari situaţii, „se reţine numai sensul intensiv care, din depreciativ, devine laudativ” (Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, op. cit., p. 46); vezi şi Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, p. 108: „Desigur că se va fi zis aşa mai întâi despre însuşiri socotite primejdioase pentru oameni, adică despre defecte. Pe urmă s-a extins procedeul şi la calităţile propriu-zise, trecându-se cu vederea elementul oarecum practic sau moral şi luându-se în considerare numai dimensiunile, cantitatea, intensitatea etc. însuşirii.”
[36] Traian Dorz, La Masa asta a Tăcerii, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 52.
[37] Elena Dragoş, op. cit., p. 95; pentru această problemă, vezi şi GA2 I, p. 132; Rodica Popescu, op. cit., p. 33.
[38] Traian Dorz, De n-ai fost pe Retezatul, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 23.
[39] Mihai Eminescu, Proză literară. Ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu. Cu un studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. 50.
[40] Traian Dorz, Îţi mulţumesc că mi-ai venit, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 92.
[41] Idem, La cei Douăzeci de Ani, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 109.
[42] Mihai Eminescu, op. cit., p. 23.
[43] Pentru a exprima ideea de intensitate maximă în vecinătatea unui regent nominal, se pot întrebuinţa şi „mărci lexicale realizate ca substantive adverbializate, care fac parte din expresii cvasifixe” (GBLR, p. 217), generând figuri de stil situate la graniţa dintre comparaţie şi metaforă (vezi Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 38). De exemplu, în versurile: „Plug cu boi / în brazde râu / ne-a dat holde până-n brâu / şi-a ţinut ţara de grâu.” (Traian Dorz, Nemurirea…, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 32), asocierea nominalului adverbializat râu cu substantivul brazde, într-o structură la origine comparativă („brazde multe [care curg] ca un râu, creând impresia de unduire continuă, similară valurilor”) facilitează amplificarea valenţelor expresive în imagini artistice inedite.
[44] În studiul intitulat Prefixele superlative în limba română, apărut în SMFC I, p. 29-50, Rodica Ocheşeanu arată că folosirea unor asemenea afixe „răspunde necesităţii de a reda cât mai expresiv impresiile pe care le produce asupra oamenilor o calitate oarecare.” (idem, ibidem, p. 48).
[45] Cf. GALR I, p. 164: „Procedeul se situează la limita dintre morfologie şi vocabular. Derivatele […] respective nu sunt însă forme de superlativ ale cuvântului de bază, ci reprezintă cuvinte noi, a căror semnificaţie cuprinde trăsătura «superlativ»” şi care sunt înregistrate ca atare în dicţionare (vezi aceeaşi idee la Mioara Avram, op. cit., p. 125).
[46] Prefixul prea- apare frecvent cu această funcţie în limba veche a primelor texte româneşti, marcând mai expresiv treapta extremă a unei calităţi, adică faptul că s-a trecut dincolo de limita obişnuită a acesteia. Derivatele cu prea- sunt, în special, adjective (adesea substantivizate): preabun, preacinstit, preacucernic, preacurat, preacuvios, preafericit, preaiubit, preaînalt, preaînălţat, preaînţelept, prealăudat, prealuminat, preamilostiv, preaplecat, preaputernic, preasfânt, preaslăvit etc. Deşi a fost, în trecut, un prefix foarte productiv, prea- se întrebuinţează rar (cu caracter livresc) în româna contemporană şi se întâlneşte în derivate specifice mai ales terminologiei bisericeşti, ca atribute date preoţilor sau călugărilor, ca epitete (de obicei, în vocativ) conferite Maicii Domnului sau unor sfinţi; asemenea formaţii circulă şi în diferite producţii populare (cum sunt, de pildă, basmele), în stilul arhaizant al literaturii artistice (vezi, în romanele istorice, titlurile date unor împăraţi sau unor domnitori) şi în limbajul poetic. Pentru aspecte privind originea controversată a prefixului românesc prea- şi pentru prezentarea detaliată a situaţiilor în care se utilizează acesta, vezi I. Rizescu, Prefixul pre- în limba română, în SMFC I, p. 5-16; Rodica Ocheşeanu, Prefixele superlative în limba română, în SMFC I, în special p. 32-36; I. Rizescu, Pre- (pri-, pră-1, pe-), prea-, în FCLR II, p. 192-198.
[47] Traian Dorz, Jertfă de la Vladimiri, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 27.
[48] Idem, Îţi mulţumesc că mi-ai venit, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 92; într-o altă variantă a poeziei, apărută în idem, Cântarea Biruinţei, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2007, p. 103, fragmentul citat arată astfel: „Tatăl nostru Cel Iubit” (adjectivul subliniat este însoţit, de data aceasta, de morfemul cel, ca „marcă suplimentară de individualizare” – GALR I, p. 246).
[49] Traian Dorz, O, Maica Jertfei, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 100.
[50] Vezi GALR I, p. 161; Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul, p. 108.
[51] Traian Dorz, Dacă n-aţi fost la Cetatea, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 44.
[52] Pentru această problemă, vezi, de pildă, GA2 I, p. 133; GALR I, p. 164-165; GBLR, p. 220; Mioara Avram, op. cit., p. 126-128; Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, op. cit., p. 47; Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, ediţie revăzută şi îmbunătăţită, Bucureşti, Editura Vox, 1996, p. 95-96; Corneliu Dimitriu, op. cit., p. 212-215; Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, p. 92 etc.
[53] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 405.
[54] Traian Dorz, Locurile noastre sfinte, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 4.
[55] Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 343.
[56] Traian Dorz, Faceţi-vă timp să mergeţi!, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 13.
[57] Gheorghe Pop, op. cit., p. 70.
[58] Traian Dorz, Troiţă Maramureşeană, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 104.
[59] Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 271. De altfel, lucrările de gramatică nu includ adverbul afară în categoria celor ce „exprimă circumstanţe relative, adică intervale sau puncte şi momente care, obiectiv, pot fi mai extinse sau mai puţin extinse, mai apropiate sau mai depărtate” (Georgeta Ciompec, Adverbul. Comparaţia adverbială, în LRC. FFM, p. 251); cf. însă Dumitru Bejan, op. cit., p. 244, unde afară este considerat ca făcând parte din clasa adverbelor de loc susceptibile de gradare.
[60] Traian Dorz, Troiţă Maramureşeană, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 104.
[61] Idem, Ce cununie strălucită, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 71.
[62] Idem, Poarta Sfântului Sărut, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 63.
[63] Idem, O, Maica Jertfei, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 100.
[64] Vezi GALR I, p. 163; Toma Măruţă, op. cit., p. 200; cf. şi Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., p. 604-605.
[65] Ştefan Munteanu, Studii de lingvistică şi stilistică, Piteşti, Editura Pygmalion, 1998, p. 132.
[66] Eugen Dorcescu, Poezia mistico-religioasă. Structură şi interpretare, în „Reflex”, VII (2006), nr. 7-8-9, p. 42.
[67] Traian Dorz, Îmi place câteodată, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 81.
[68] Idem, Nemurirea…, în idem, Locurile noastre sfinte, p. 32.