Legământul este un act unic şi sfânt.
Bineînţeles că aspectele legate de organizare depind de la caz la caz. E frumos să se poată potrivi şi acestea. Dar, cu siguranţă că, singuri sau la un loc cu alţii, etapele pe care trebuie să le respecte cei care depun legământ în faţa lui Dumnezeu în cadrul Oastei Domnului sunt aceleaşi. Ne-o spune un înaintaş peste cuvintele căruia un ostaş adevărat nu trece. Aceste etape sunt (Traian Dorz – Sărbătorile literare): Mărturisirea (Taina Pocăinţei), Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi rugăciunea de legământ către Dumnezeu.
Acesta credem că este modul corect de a depune un legământ. Şi aşa am dori să-l facem cu toţii.
Legământul de a-L urma pe Hristos în cadrul Oastei Domnului este un legământ unic şi sfânt prin care eu înţeleg să-i dăruiesc lui Hristos toată viaţa mea într-o perpetuă liturghie de după Liturghie, într-o ascultare şi o trăire profund creştină în toată ziua, nu numai duminica. Prin care înţeleg să permanentizez tot ceea ce învăţ la biserică duminica, nimic mai mult, dar nici mai puţin.
Nu înseamnă că dacă cineva nu pune legământ în cadrul Oastei Domnului nu se va mântui. Şi cel ce alege drumul monastic face un legământ cu Hristos. Şi, dacă cineva se căsătoreşte, nu se mai mântuieşte? Cine nu depune legământ de călugărie nu înseamnă că nu se mântuieşte, ci că nu poate fi niciodată călugăr. Aşa şi cu legământul de ostaş. Poţi să te mântuieşti prin Taina Pocăinţei care reactualizează Taina Botezului şi care este şi ea un legământ de rupere cu tot ce e păcat. Şi acesta aduce cu sine binecuvântările Duhului Sfânt. Dar acesta nu te face ostaş, în cadrul Oastei Domnului.
Oastea Domnului are un specific al ei, prin care omul, acceptându-l şi respectându-l, Îl poate descoperi pe Dumnezeu ca pe un prieten foarte apropiat, al lui personal, cu care se identifică şi în bucurie şi în suferinţă, cu care ară la acelaşi plug, cu care cântă şi plânge deopotrivă, în care se încrede cu o credinţă nestrămutată, care se lasă cu toate ale lui în Mâna iubitoare a lui Dumnezeu, în mila iertătoare a lui Hristos şi în grija călăuzitoare a Duhului Sfânt – într-un cadru frăţesc unde fraţii trăiesc într-o părtăşie iubitoare şi jertfitoare, care se dăruieşte pe sine din dragoste pentru aproapele, care împarte cu ceilalţi bucuria ei şi care-şi despovărează fratele de suferinţa lui, împărtăşindu-i durerea, care trece prin foc de dragul fraţilor pe care nu i-ar vinde chiar dacă ar plăti cu viaţa. Poate că tocmai aceasta este ceea ce ne-a ţinut de-a lungul „epocii de aur“ atât de aproape de Hristos şi pe noi unii de alţii. Specificul acesta al Lucrării Oastei Domnului: lacrimile şi dragostea, suferinţa şi iubirea.
Cel care face un legământ cu Hristos în cadrul Oastei Domnului, nu se leapădă de ceea ce a primit la Botez: credinţa ortodoxă, ci şi-o împropriază, şi-o raportează la ceea ce a fost în rândul primilor creştini, şi-o reactivează şi şi-o pune în slujba lui Hristos şi a aproapelui în întregime, conştient că Hristosul Oastei este un Hristos martiric, un Hristos al suferinţei, al dăruirii, al jertfirii, al lepădării de tot ceea ce este fire şi al luării jugului lui Hristos pe umeri pentru tot restul vieţii. Şi capătă în plus aceste binecuvântări şi comori nemuritoare specifice Lucrări. Aceasta este importanţa legământului de intrare în frăţietatea Oastei Domnului.
Dacă privim legământul din perspectiva datoriei, a obligaţiei, ni se pare a fi ceva de care ar trebui să ne temem. Dacă nu se poate ţine? Cine este om şi să nu greşească? Dacă mi-l voi călca? Da. Acestea sunt întrebările de care trebuie să ne temem cel mai mult. Şi cred că nici nu există vreun om care să şi-l poată ţine prin propriile lui puteri. E ca un cerc magic. Nu-i poţi spune „da“ lui Dumnezeu până nu-ţi atinge El corzile inimii tale şi El nu te poate ajuta să-L cunoşti până nu spui acest „da“.
Se înşală cine crede că trebuie să devină mai bun întâi şi apoi să-I spună „da“ lui Dumnezeu. Mai bun devii numai cu ajutorul lui Hristos şi ajutorul lui Hristos nu vine până nu-L chemi pe El şi nu-I spui: „Da, Doamne, cred, ajută necredinţei mele!“.
În clipa binecuvântată în care spui Domnului tău „da“, aşa ca şi Sfânta Fecioară la Bunavestire, Duhul Sfânt pogoară cu darurile Sale în inima ta şi puterea pe care o capeţi atunci nu este una omenească. Aceasta te va ajuta să nu-ţi calci legământul. Aceasta este o putere care vine din dragostea lui Dumnezeu pentru dragostea ta de Dumnezeu. Şi câtă vreme rămâi în dragostea aceasta dintâi, totul este posibil. Nimic nu-i greu, de nimic nu ţi-e teamă. Dragostea dintâi este parte din dragostea lui Dumnezeu. În iubirea aceasta n-ai cum să calci promisiunile. E flacăra care mistuie tot ce-i rău în tine şi în jurul tău. Ea singură te apropie de Domnul şi te ţine lângă El. Şi promisiunile de la Taina Spovedaniei nu trebuie călcate. Şi acolo ar trebui să ne fie teamă, şi totuşi Dumnezeu este Cel care ne ajută să nu călcăm aceste promosiuni făcute în clipa legământului nostru cu Dunezeu.
Prin propriile forţe niciodată nu vom putea ţine un legământ. El se ţine numai câtă vreme rămânem în flacăra curăţitoare a iubirii dintâi. E iubirea lui Dumnezeu care alimentează focul acestei iubiri dintâi. Şi iubirea lui Dumnezeu se coboară peste inima care spune „Da, Doamne!“ cu iubire. Restul nu mai ţine de noi. Nu noi suntem cei care avem puterea să nu mai greşim. Ci iubirea noastră de Dumnezeu, căreia îi răspunde iubirea atotputernică a lui Dumnezeu. Mai cădem câteodată din dragostea aceasta? Mai greşim uneori? Da! Se poate. Dar ştim unde este izvorul din care ne putem alimenta iubirea noastră de Dumnezeu. La Jertfa de pe Cruce. Cu lacrimi, cu părere de rău, cu pocăinţă, se deschide… şi se revarsă şuvoi acest fluviu de iubire, prin care putem din nou căpăta dragostea dintâi. Dragostea care spală şi sfinţeşte legământul nostru.
Cine şi-l calcă însă voit, şi îl nesocoteşte, şi îl uită va fi veşnic blestemat. Păcatul voit, acceptarea conştientă a neiubirii de Dumnezeu şi de aproapele este păcat împotriva Duhului Sfânt şi pentru acesta nu mai există iertare. Este răstignire a doua oară a lui Hristos. Vai de cei care ajung aşa!
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, dragostea noastră, fereşte-ne de astfel de stări, ne păzeşte şi ne ţine în raza iubirii Tale, ca dragostea noastră de Tine să nu se răcească şi să nu pierdem binecuvântările Duhului Sfânt din clipa legământului nostru cu Tine. Pentru toate scăpările noastre, pentru toate alunecările noastre, Te rugăm, iartă-ne prin Jertfa Crucii Tale şi adu-ne iarăşi la dragostea dintâi, când zburam pe aripile dragostei de fraţi şi de Tine prin orice foc, prin orice necaz, prin orice prigoană, fără teamă. Adu-ne iarăşi în dragostea dintâi, în dragostea nebună după Tine, dezlegaţi de tot ce ţine de pământ şi uniţi pe veci cu cerul.
Să clocotească în toate colţurile acestei ţări dragostea de Tine, care înseamnă şi dragostea de fraţi. Şi dorul nebun după Tine, care înseamnă dor nepotolit după fraţi. Şi ascultarea necondiţionată de Tine, care înseamnă şi ascultare de fraţi. Să răsune până la cer „Nemuritoarele cântări“ ale dragostei. Şi cerul să ne binecuvânteze cu frăţească părtăşie aici şi cu veşnică viaţă Dincolo.
Acesta este idealul Oastei Domnului.
Dar azi, ca prin orice pădure cu uscătură, mulţi încearcă să-şi adoarmă conştiinţa, înscriindu-se în rândurile ostaşilor, dar nerespectând acest ideal sfânt al Oastei Domnului.
Cine doreşte un umăr pe care să-şi plece capul şi-l caută pe Hristosul-Prieten, cine se simte strivit de nedespovărarea sufletului său şi vrea să-L afle pe Hristosul-Răstignit chiar pentru el însuşi, cine se simte singur şi caută să-şi stâmpere setea de absolut şi-L va dori pe Hristosul-Dragoste – negăsindu-le pe toate acestea pe pământ – va ridica ochii spre cer. Este pasul pe care-l face omul spre Dumnezeu. Şi El va face pe ceilalţi zece, o sută, realizând verticala; şi-i va descoperi apoi orizontala, adică cercul în care mai sălăşluieşte încă aceste minunate idealuri. Şi, în dragostea Lui, va şterge nedesăvârşirile omeneşti şi va revărsa această părtăşie frăţească, chiar dacă astăzi pare atât de rară. Îl va ajuta să găsească, în tot încrengărişul de azi, ramul verde, miezul curat care nu şi-a întinat idealurile, nu şi-a uitat înaintaşii şi nu s-a abătut de la specificul curat al acestei minunate Lucrări.
Aceasta este nădejdea şi dorul nostru, al ostaşilor.
În inimile celor care le-am uitat,
O, Doamne-al Oştirii,
întoarce-Te iarăşi,
din ceruri priveşte cu milă să vezi
a Ta vie scumpă sădită cu grijă,
din nou cu iubire Tu s-o cercetezi!
Păzeşte-Ţi, răsadul
sădit de-a Ta dreaptă
şi Fiul pe Care-L alegi Tu din cer,
căci via tăiată Ţi-e arsă de flăcări
şi-n aspră mustare mlădiţele-i pier.
O, Doamne-al Oştirii, ridică-ne iarăşi
fă iar să răsară spre noi faţa Ta
în noaptea amară; şi noi vom scăpa. (Traian Dorz, Ps. 79)
Vlad GHEORGHIU