b'LOGOS — Comori Nemuritoare

de AVAELIAS

„Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.” (Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan, Ed. 2001, pag. 40)
Încă de la apariţia sa, Mişcarea de trezire sufletească Oastea Domnului s-a confruntat cu lupte din afara şi dinlăuntru, cu păreri şi încredinţări diferite referitor la modul de viaţă duhovnicească sau la felul de a pune în acţiune învăţătura Sf. Scripturi şi a Sf. Biserici. Aceste divergenţe de opinie cât şi de acţiune au apărut datorită unor cauze pe care Părintele Iosif le descrie astfel: „Creştinul de «literă» face şi azi tot aşa. Creştinul care n-a gustat cu adevărat din Jertfa Golgotei face şi azi tot aşa. Dimineaţa îl vezi la biserică, lăudând pe Dumnezeu, iar după-amiază îl vezi jucând la cârciumă şi îl auzi înjurând pe Dumnezeu. Se întâmplă şi aici exact ceea ce s-a întâmpla sus pe Muntele Sinai. În decurs de câteva ore, creştinul de «literă» Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu… un viţel, cu jocul şi petrecerea”. (Spre Canaan, pag. 137)
Este binecunoscut faptul că, prin Duhul lui Dumnezeu, Părintele a văzut toate aceste pericole care se abăteau peste Lucrare, a căutat să găsească soluţiile cele mai fericite şi binecuvântate de Domnul, care să dea şi roade. De aceea a spus: „Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de «pustie» şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne «turma cea mică». Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain­te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor.

Fraţii mei, suntem la o răspântie. Oastea se apropie de locul de la Ieşirea 32, 26. Cine vrea să rămână cu Dom­nul să se dea la o parte şi să plece înainte. Cine vrea să rămână cu lumea să plece înapoi în Egipt.” (Spre Canaan, pag. 140)
Am prezentat aceste câteva pasaje referitoare la „Oastea cea mică” sau „turma cea mică”, sau, cum o numeşte Părintele Iosif în altă parte, „Oastea luptătoare”, fiindcă se întâmplă ca anumiţi fraţi, astăzi, folosindu-se de această terminologie din scrierile sfinţilor înaintaşi, caută prin aceasta să-şi justifice crezul, orientarea şi acţiunile grupării din care fac parte.
Astfel, atunci când se vorbeşte despre mersul Lucrării Oastei, despre acurateţea trăirii duhului şi învăţăturii ei, aceştia spun: „Noi suntem «Oastea cea mică»”. Şi fac aceste afirmaţii fără să aibă acoperire în fapte în ce priveşte respectarea învăţăturii Lucrării şi a specificului ei, a trăirii în duhul şi-n legământul ei dintâi. Şi vorbesc aşa ştiind bine că, după suferinţe şi ani de puşcărie şi lacrimi, fratele Traian ne-a îndemnat „să nu lepădăm nici o frântură din tot ce ne-a spus şi scris”.
Pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor celor ce consideră că fac parte din „Oastea cea mică”, în rândurile ce urmează, am dori să enumerăm câteva principii, câteva caracteristici de bază care creionează „înfăţişarea” şi modul de acţiune a „Oastei celei mici”. Aceasta, pentru ca fraţii să poată vedea limpede şi să poată identifica unde, cine şi câţi sunt cei ce fac parte din „Oastea cea mică”. Şi să se poată verifica fiecare unde se poziţionează faţă de aceste criterii.

1) „Oastea cea mică” este o grupare distinctă, ce nu se confundă cu alte formaţiuni care-şi revendică acelaşi nume. „Mai curând ori mai târziu, poate va veni o vreme când vor fi două sau mai multe feluri de «oşti» […] Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.” (Spre Canaan, pag. 39-40)

2) „Oastea cea mică” nu slujeşte „litera”: „…Noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul, pe creşterea şi întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei… Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile sunt «sarcini grele de purtat» (Luca 11, 46); sunt numai «spălarea pe din afară a blidelor» (Luca 11, 39); sunt «litera care omoară», pentru că lipseşte din ea «duhul care face viu» şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor 3, 6). (Preot Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Sibiu, 2016, pag. 20)

3) „Oastea cea mică” este o Oaste luptătoare, ea în permanenţă este în luptă cu păcatul şi firea veche, ea nu poate să fie în stare de non-combat. „Se pare că iadul, cu toate relele lui, s-a slobozit la atac prin această lume. În mijlocul acestor stricăciuni sufleteşti, ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofensivă şi o luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este şi ea o astfel de mişcare.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor.
Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei Oşti.”
„Cine intră în Oastea Domnului, intră în declaraţie de război cu Satana şi trebuie să stea de-a pururi gata de luptă, ca un «bun ostaş al lui Hristos» (II Timotei 2, 3) (Ce este Oastea Domnului, pag. 19 şi 36)

4) „Oastea cea mică” este acolo unde sufletele se depărtează de lume şi de păcat. Şi nu acolo unde sunt obiceiuri lumeşti: îmbrăcăminte lumească (fraţi care predică cu cravată, surori care vin în adunare cu capul mai mult descoperit decât acoperit), tabere de tineret unde comportamentul lumesc este la ordinea zilei, iar idealurile de viaţă nu sunt cu nimic deosebite de cele ale lumii. „Voi, iubiţii mei fraţi, rămâneţi până la sfârşit în această Oaste luptătoare. Veţi fi chemaţi mereu înapoi. Veţi fi chemaţi înapoi, la o Oaste ce «nu se depărtează prea mult». Vi se va spune mereu că la Oaste nu trebuie să vă depărtaţi prea mult. Dar voi, iubiţii mei, stăruiţi în drumul vostru cel sfânt. Orice ispite v-ar chema înapoi lângă cuptoarele şi clădirile lui Faraon, voi rămâneţi în pustie şi înaintaţi mereu spre ţara făgăduinţei cântând, luptând şi biruind. Despre nimic altceva voi să nu vreţi să ştiţi, decât despre Iisus cel Răstignit şi călătoria spre Canaan. Şi chemaţi-i şi pe alţii în călătoria aceasta sfântă. (Spre Canaan, pag. 40)

5) „Oastea cea mică” este aceea care rămâne ataşată credinţei strămoşeşti, învăţăturii sf. Biserici şi învăţăturii Oastei. „Prin urmare, strângeţi-vă gândurile aici lângă vatra caldă şi duioasă a sufletului nostru şi identificaţi-vă cu scopul lui Dumnezeu. Rupeţi-vă inima şi gândurile de tot ce este străin – şi alipiţi-vă total de Lucrarea în care v-a născut şi chemat Domnul în Oastea Lui pe totdeauna. Aceasta este pentru noi Lucrarea lui Hristos, nu falsele crezuri şi dezbinătoarele învăţături seci, uscate şi fără nici o dulceaţă şi bucurie, aduse nu cu un gând total bun faţă de noi. Lucrarea Oastei este a Domnului şi noi trebuie să o ferim de orice duhuri străine. Nici habotnici formalişti, dar nici habotnici diversionişti. Nici o cruce fără Hristos, dar nici un Hristos fără cruce.” (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 4, Sibiu, 2002,  pag. 41).

6) „Oastea cea mică” este o Oaste sinceră, nu duplicitară, care nu lucrează cu ascunzişuri; de aceea afirmaţiile publice ale fraţilor din această Oaste trebuie să fie reprezentarea convingerilor lor intime, acelea pentru care vor da socoteala înaintea lui Dumnezeu. „Trebuie să vă precizaţi foarte clar şi categoric, chiar acum, atitudinea faţă de crezurile străine care s-au dovedit că nu vin spre noi decât cu gânduri hrăpăreţe şi vrăjmaşe, căci, iată, pe toate sufletele pe care le-au răpit din trunchiul şi din trupul Oastei, nu mai bune le-au făcut, ci mai rele. După ce au fost făcuţi să-şi lepede credinţa, să-şi piardă dragostea şi să-şi calce legământul dintâi, toţi aceştia au devenit nişte batjocoritori ai Crucii, ai Maicii Domnului, ai Bisericii, ai Sfintei Împărtăşanii şi ai tuturor lucrurilor sfinte pe care le cinsteau şi le respectau cu evlavie şi ei înainte, cum se şi cuvine. Au devenit chiar şi mai răi de cum erau ei înşişi înainte, până nici nu cunoscuseră pe Dumnezeu şi nici nu auziseră de Cuvântul Lui, cum spune Sfânta Scriptură (Matei 12, 45; Evrei 10, 26). (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 4, Sibiu, 2002,  pag. 41).

7) „Oastea cea mică” nu are legături cu nimeni de altă credinţă. Aceste hotărâri s-au luat în a treia zi istorică pentru Oastea Domnului, în sfatul de la Poiana Braşov, din 7 noiembrie 1976.
„Noi nu urâm pe nimeni şi nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările altora şi nu avem nevoie de nimic din ce este al lor. Respectăm dreptul fiecăruia la credinţa pe care şi-o alege singur şi de bunăvoia lui. El şi-o alege, el va răspunde…
Dar îi acuzăm înaintea lui Dumnezeu pe toţi aceia care, din interes, din lăcomie şi din dorinţa nebunească de acaparare a sufletelor, nu ţin seama nici de ce este drept, nici de ce este păcat, ci dau năvală asupra sufletelor neştiutoare ori uşuratice şi caută să le sucească mintea, să le strice inima, să-i amăgească cu felurite metode, numai să-i prindă în mreaja lor… Să le facă să-şi batjocorească credinţa dată lor de Dumnezeu. Să-şi calce legământul dat de ei lui Hristos şi să-şi lepede Lucrarea Duhului Sfânt în care au fost chemaţi. O astfel de faptă nu se poate spune cât de blestemată şi de satanică este. Şi cel care se face vinovat de păcatul acesta, desigur, nu va avea iertare nici în veacul acesta şi nici în cel viitor.
Iar oricine îl primeşte pe un astfel de nelegiuit şi îl ajută în vreun fel la lucrarea lui se face părtaş la aceeaşi osândă cu el (II Ioan 10).
Precizaţi, vă rugăm, şi frăţiile voastre ce credeţi, ce gândiţi şi ce hotărâţi să faceţi faţă de aceste lucruri!  (Istoria unei jertfe, vol. 4, pag. 42)

8) „Oastea cea mică” trebuie să se ferească de orice fel de amestecătură: fie lumească, fie sectară, fie ecumenistă sau de orice alt fel.
„…Ne spune Biblia că «fiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot şi amestecătură multă de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei» (Exod 12, 38). Biblia nu ne spune mai amănunţit cine era «această amestecătură de oameni». Desigur însă, aceştia erau străini de sufletul şi de duhul mişcării spre Canaan… poate că nu cunoscuseră nici «sângele Mielului»… n-aveau în suflet dorul Canaanului… îi pleca la drum atare interese materiale şi nădejdi de un trai mai bun… poate că-i plecase numai însufleţirea unei clipe…
Alăturarea acestora a fost o greşeală. «Amestecătura» aceasta a fost un aluat nedospit, care mai târziu a stricat pe mulţi. Aceştia au strigat mai întâi în cale prin pustie: «Daţi-ne carne!… De ce ne-aţi scos din Egipt, unde mâncam carne de ne săturam?» (Exod 16, 3)… Aceştia au fost primii cârtitori, care pe mulţi i-au slăbit şi stricat.” (Spre Canaan, pag. 54)
„Căci în vremea noastră, mai mult ca oricând, ne paşte o mare primejdie, anume pornirea de a ciunti adevărul de dragul aşa-zisei «uniri în Hristos». Să ne ferim cu mare grijă de aşa ceva! Adevărata unire nu se capătă prin jertfirea adevărului. Parola credincioşilor de azi ar trebui să fie: «adevăr cu orice preţ!». Să păstrezi adevărul cu orice preţ. Dacă pe această cale poţi avea unire, foarte bine; dar, înainte de toate, să păstrezi adevărul.
O unire ce se face jertfind adevărul n-are nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Din contră, când se nesocoteşte cuvântul Lui, urmarea este stricarea mărturiei, apoi păcatul, căderea, bles­temul, moartea.” (Ioan Marini, Gânduri creştine, vol. 1, Sibiu, 2003, pag. 119)

9) În „Oastea cea mică” nu au ce căuta:

– interese materiale;
„Cei cu case noi, cu vii noi, cei curând logodiţi au fost trimişi acasă. Aceştia închipuie pe cei din Evanghelie care fuseseră chemaţi la ospăţ; dar unul n-a venit, fiindcă şi-a cumpărat ţarină, altul şi-a cumpărat perechi de boi, altul muiere şi-a luat” (Luca 14, 16-20).

– interese de rudenie trupească, care ar păgubi legăturile duhovniceşti dintre fraţi şi care ar fi astfel în detrimentul Lucrării (cumetrii, încuscriri, prietenii lumeşti, nepotisme);
„Cei legaţi mai mult de lume decât de Dumnezeu, n-au ce căuta în armata Domnului. Cei ce iubesc mai mult lumea şi cele lumeşti decât sufletul şi cele sufleteşti n-au ce căuta în războiul cel sfânt. Cei ce  ascultă mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Fapte 5, 29) n-au ce căuta în oştirea Domnului; să plece acasă! Cei ce cred că pot iubi  pe Dumnezeu şi pot sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona n-au ce căuta în războiul cel sfânt; să plece acasă!”

– fricoşii;
„Între cei  poftiţi să plece acasă din armată, Biblia pune şi pe cei fricoşi. Cu ei nu se poate duce nici un fel de război. Cum spune Biblia, fricoşii numai moaie inima fraţilor. Fricoşii n-au ce căuta nici în luptele cele duhovniceşti! Ei sunt o slăbire şi o primejdie pentru luptele Domnului. Din cei fricoşi ies şi dezertorii, şi trădătorii.” (Spre Cannaan, pag. 142-143)

10) „Oastea cea mică” va fi prigonită: a fost prigonită încă de la început: din vremea Părintelui Iosif, apoi în vremea fratelui Marini şi a fratelui Traian. „Dragă Dorz, – şopti el rar si mişcat, – după mine va veni rândul vostru! Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris… Dar voi să nu vă temeţi. Nici să nu vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri precum a fost şi Domnul nostru în lumea aceasta. Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine, va fi si cu voi. (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2, Sibiu, Ed. 1999, pag. 371).
Astăzi este prigonit adevărul Oastei, de fapt, fiinţa ei (adunarea, mărturisirea cuvântului, rugăciunea liberă, cântarea) prin combaterea şi negarea lor. Sunt situaţii în care fraţii au fost opriţi de la cuvânt, rugăciunea liberă neglijată şi neacceptată, iar ritualurile lungite, în detrimentul adunării frăţeşti. Iar în viitor, atâta timp cât se vor găsi suflete de ostaşi care vor rămâne ataşaţi adevărului Oastei Domnului şi se vor opune pe faţă combaterii acestui adevăr, adică vor vrea „să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus” (II Tim 3, 12), vor fi şi ei prigoniţi. „Vai de ucenicul care este lăudat acolo unde Domnul său este hulit şi care este liber atunci când Domnul său este închis şi fraţii lui osândiţi!” (T. Dorz, Piatra scumpă, p. 138)

11) „Oastea ce mică” este o Oaste voluntară şi laică. „Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerinţe pentru cei care se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor şi care pot trăi în această viaţă duhovnicească se pot numi înrolaţi în această mişcare.
Oastea Domnului s-a născut, a crescut, a trăit, a luptat a biruit şi biruie prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat, prin care a lucrat revărsarea Duhului, a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei oştiri de voluntari. (Istoria unei jertfe, vol. 2, Sibiu, 1999, pag. 324)
„S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei Mişcări caracterul de voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a-l atrage cu totul în ceea ce se chemă oficialitate.” (Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Sibiu, 2016, p. 223)

12) „Oastea  cea  mică” păstrează învăţătura Părintelui Iosif, calcă pe urmele lui şi nu trădează cauza Evangheliei şi a Bisericii Vii. „Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc…
…Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Iisus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos. Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne va face dreptate şi nouă… Să aveţi neîncetat ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit…” (Istoria unei jertfe, vol. 2, Sibiu, 1999, pag. 371)

Iubiţi fraţi şi scumpe surori! Acestea sunt câteva dintre cele mai importante criterii de identificare a ceea ce înseamnă „Oastea cea mică”, Oastea ca Mişcare de trezire sufletească înfiinţată de Părintele nostru duhovnicesc prin chemarea pe care el a făcut-o la Anul Nou 1923 tuturor celor dornici să lupte împotriva păcatului. Noi ştim bine că nu trebuie să ne luptam unii cu alţii, ci cu păcatul, pentru a trăi o viaţa duhovnicească după voia lui Dumnezeu. Dar ştim de asemenea şi că vor veni fraţi mincinoşi, vor veni lupi răpitori, vor veni chiar Hristoşi mincinoşi. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să nu zicem nici măcar bun-venit celui ce ne aduce o alta învăţătura, o alta Evanghelie, celor ce strica Cuvântul lui Dumnezeu (II In 1, 10); în consecinţă, ne cere să deosebim duhurile. În felul acesta nu cădem în rătăcire.
Analizând aceste criterii – şi mai pot fi adăugate multe altele –, avem libera alegere să mergem după oastea care ne place fiecăruia sau să ne facem una sau mai multe, după chipul nostru. Însă „Oastea cea mică” este numai UNA, este aceea care se încadrează în aceste criterii stabilite de învăţătura Părintelui Iosif Trifa, a fratelui Traian Dorz şi a sfinţilor înaintaşi.

„Luaţi aminte! Vor veni vremuri grele pentru Oaste. Va veni vremea când va trebui să intrăm în „catacombe”. Pe multe locuri, adunările mai mari ale Oastei vor fi interzise  (sau şi dacă nu vor fi interzise, se vor aranja în aşa fel ca să nu mai fie „primejdioase” pentru… împărăţia iadului). Şi atunci vom rămâne cu adunarea de la Matei 18, 20, pe care nimeni n-o poate opri.
Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrânse de fraţi. Eu pun mai mare preţ pe adunările celor „doi-trei” decât pe adunările cele mari. După atâtea adunări mari n-a mai rămas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de multe ori nu cumva să rămânem cu un fel de „paradă” a adunărilor mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după „adunări mari”, cu „oameni mari” – şi să neglijeze adunările cele mici, cele restrânse, prin care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s-au făcut prin cei „doi-trei” şi trăiesc prin cei „doi-trei”.
În adunările cele mici, în adunările de fraţi credincioşi se coboară, mai ales, făgăduinţa de la Matei 18, 20.
Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebuie. Aceasta este adunarea pentru care nu trebuie „aprobări speciale” (pentru adunarea de la Matei 18, 20 nu trebuie „aprobare specială”). Aceasta e adunarea pe care nimeni n-o poate lua de la noi. Nici lumea, nici iadul.” (Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Sibiu, 2016, p. 201-202)

Slăvit să fie Domnul!

1 februarie 2018