Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Apologeticum, 2005, pp. 65-73.
…Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne ţine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
În biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricină că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i tăie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ţi spune necontenit aceasta. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc; când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă!
– Dar pot să mă mântuiesc dacă mă pocăiesc?
– Da, poţi!
– Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mântuiesc?
– Da!
– De unde ştiu?
– De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
– Să am, oare, încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este, oare, în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?
– Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul. Păcatul tău are hotar; leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă e fără de margini.
Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.
V-am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru. Ai auzit, dar nu mai ascultat. Te-ai dus la teatru şi ai călcat cuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică şi să mă auzi din nou!
– Te-am auzit şi nu ţi-am păzit cuvântul! Cum pot să mai vin iarăşi la biserică?
– Deocamdată, ştii că n-ai păzit cuvântul meu! Deocamdată, te ruşinezi, roşeşti, porţi zăbala, fără să te mai mustre cineva! Deocamdată, cuvântul meu a prins rădăcină în cugetul tău, iar învăţătura mea te curăţeşte fără ca eu să mă arăt. Nu mi-ai păzit cuvântul! Dar te osândeşti! Ei bine, pe jumătate l-ai păzit, chiar dacă nu 1-ai păzit! L-ai păzit, pentru că ai spus: „Nu l-am păzit!”. Cel care se învinuieşte că n-a păzit cuvântul meu, se sârguieşte să-1 păzească. Ai fost la spectacol? Ai săvârşit fărădelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate? Ai venit de la teatru? Ţi-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai ruşinat? Ei bine, vino la biserică! Te-ai întristat? Roagă-te lui Dumnezeu! Te-ai ridicat până la atâta!
– Vai mie, am auzit cuvântul tău şi nu 1-am păzit! Cum să mai intru în biserică? Cum să-1 mai aud iarăşi?
– Dimpotrivă, intră! Intră tocmai pentru că nu 1-ai păzit, ca să-1 auzi din nou şi să-1 păzeşti. Dacă doctorul îţi dă o doctorie şi nu te vindeci, nu-ţi mai dă, oare, a doua zi aceeaşi doctorie? Să ne închipuim un tăietor de lemne. Vrea să taie un stejar, îşi ia toporul şi dă cu el la rădăcină. Dacă-i dă o lovitură şi nu cade copacul cel fără de roade, nu-i dă, oare, altă lovitură, a patra, a cincea, a zecea? Fă şi tu la fel! Stejar este desfrânarea, e copac fără de roade; face ghindă, hrană pentru porci. De multă vreme e înrădăcinată desfrânarea în sufletul tău! A acoperit conştiinţa ta cu coajă de copaci. Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singură zi! Cum să fie doborâtă desfrânarea dintr-o dată, când e înrădăcinată în tine de atâta vreme? Să nu te minunezi de-mi vei auzi cuvântul de două ori, de trei ori, de o sută de ori, chiar de zeci de mii de ori! Caută numai să tai lucrul cel rău şi vânjos, adică obişnuinţa cea rea. Iudeii mâncau mană în pustie şi căutau ceapa din Egipt, spunând: „Bine ne era nouă în Egipt!“ (Numeri 11, 18). Atât de ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul! Iţi spun: Nu te iubesc, nu-ţi mulţumesc, nu te îmbrăţişez pentru că ai reuşit să te dezbări de obişnuinţa cea rea în zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc pentru că nu ai deznădăjduit; te iubesc pentru că te-ai ruşinat de păcat şi l-ai osândit.
Iarăşi am început să vorbesc despre dragoste!
Ai auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserică şi l-ai călcat? N-ai făcut ce ţi-am spus? Să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică! Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te ruşina când te pocăieşti! Uită-te ce a făcut diavolul din tine!
Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăinţa, leac. După cum în trup sunt şi răni, dar există şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate, şi pocăinţă.
Păcatul aduce ruşine, pocăinţa, îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luare-aminte, ca nu cumva, amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Există deci rană şi doctorie, păcat şi pocăinţă. Păcatul este rana, pocăinţa – doctoria, în rană este puroi, în doctorie, curăţire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în pocăinţă, îndrăznire, în pocăinţă, libertate, în pocăinţă, curăţire de păcate.
Ascultă-mă cu luare-aminte!
Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei, îndrăznirea. Eşti atent la cele ce spun? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei, ruşine. N-am să mă opresc din vorbit până diseară, până nu voi lămuri ce spun! Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa. E cu neputinţă să mă stăpânesc. Există rană şi doctorie; rana are puroi; doctoria, puterea de a curaţi puroiul.
Este, oare, puroi în doctorie? Este, oare, vindecare în rană? Nu-şi păstrează, oare, rana rânduiala ei, iar doctoria, rânduiala ei? Se poate schimba, oare, rană în doctorie şi doctoria în rană? Nicidecum! Să venim acum la sufletul păcătoşilor. Păcatul are ruşine, păcatul are ocară şi moştenire – necinstea; pocăinţa are îndrăznire, pocăinţa are post, pocăinţa are dreptate.
„Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te îndreptezi“ (Isaia 43, 26) Şi: „Dreptul este singur pârâşul lui de la cel dintâi cuvânt“ (Pilde 18, 17). Satana, ştiind că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să îndepărteze pe păcătos de păcat, iar pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel care se pocăieşte, a schimbat rânduiala şi a dat pocăinţei ruşinea, iar păcatului, îndrăznirea.
– De unde aceasta?
– Ţi-o spun eu! Păcătosul este târât de poftă cumplită spre o femeie desfrânată; merge în urma desfrânatei ca un rob; intră în locuinţa ei; nu se ruşinează, nu roşeşte când se împreunează cu desfrânata, când săvârşeşte păcatul; nici un pic de ruşine, nici un pic de roşeaţă pe obraz. Iese de acolo după săvârşirea păcatului. Dar, ca să se pocăiască, se ruşinează. Nemernice! Când te împreunai cu defrânata nu te ruşinai, dar când ai venit să te pocăieşti, te ruşinezi? Îmi spui că ţi-e ruşine? Pentru ce nu ţi-a fost ruşine când te desfrânai? Săvârşeşte fapta şi nu se ruşinează! O spune şi roşeşte! A diavolului este viclenia aceasta! Diavolul nu-1 lasă pe păcătos să se ruşineze când face păcatul, ci-1 împinge să-1 săvârşească în văzul lumii. Ştie, doar, diavolul că, dacă s-ar ruşina, ar fugi de păcat; dar îl face să se ruşineze când se pocăieşte; ştie, doar, diavolul că, dacă se ruşinează să-şi spună păcatul, nu se mai pocăieşte. Doar rele îi face diavolul: îl atrage spre păcat şi-1 îndepărtează de pocăinţă.
Pentru ce ţi-e ruşine să-ţi spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ţi-a fost ruşine. Când iei doctoria te ruşinezi? Când te scapi de păcat te ruşinezi? Se cuvenea să te ruşinezi atunci când păcătuiai! Atunci trebuia să-ţi fie ruşine! Când ai ajuns păcătos nu te-ai ruşinat, şi te ruşinezi acum, când ai să ajungi drept. Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te îndreptezi. Cât este de mare iubirea de oameni a Stăpânului! N-a spus: „Ca să nu fii pedepsit!“, ci „ca să te îndreptezil“.
– Nu îi este de-ajuns, Doamne, păcătosului că nu-1 pedepseşti? Pentru ce îl mai faci încă şi drept?
– Nu!, îţi răspunde Dumnezeu. Uită-te cu luare-aminte la cuvintele: „Îl fac drept“.
– Dar cu cine a făcut Stăpânul ăsta?
– Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte: „Nu te temi tu de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre“ (Luca 23, 40-41), atunci Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!“ (Luca 23, 43). Nu i-a spus: „Te scap de osândă şi de pedeapsă“, ci 1-a făcut drept şi 1-a adus în rai.
Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu Şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul Născut, ca să răscumpere nişte robi nerecunoscători! A dat Sângele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpânului! (Ioan 3, 16; Romani 8, 32)