Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Apologeticum, 2005, pp. 65-73.
Să nu-mi spui iarăşi:
– Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
– Tu nu poţi, Stăpânul tău poate! Şi într-atât, încât să-ţi şteargă păcatele! Uită-te cu luare-aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci, oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit. Te loveşti la faţă; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, şi ea strică frumuseţea chipului; şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se împotrivesc şi slăbiciunea firii omeneşti, şi neputinţa artei medicale, şi neputinţa doctorilor. Dar când Dumnezeu şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea, o dată cu izbăvirea de pedeapsă, dă şi dreptate şi-1 face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-1 face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba:
– De unde se vede asta?
– Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmaţie. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. Au avut nu o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numai o rană. Fiţi cu luare-aminte la ce am să vă spun! Cuvântul ce vi-1 spun e mântuitor şi ne priveşte pe toţi. Eu prepar leacuri mai bune că doctorii, leacuri pe care nici împăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat? Poate scoate din închisoare, dar din iad nu poate elibera; poate să dea bani, dar sufletul nu-1 poate mântui.
Eu am să vă dau pe mâna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea. Deocamdată, am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mântuiască, încât nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai înainte. Fiţi însă cu mare luare-aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare-aminte, ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să vă spun, ca să-i învăţaţi şi pe cei care lipsesc, şi aşa să-i faceţi mai sârguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-au spus. Să vină înaintea noastră Isaia cel care a văzut pe serafimi, cel care a auzit cântarea cea de taină, cel care a prezis multe şi multe despre Hristos. Să-1 întrebăm ce-a vrut să spună prin cuvintele: „Vedenia pe care a văzut-o Isaia asupra Iudeii şi Ierusalimului“ (Isaia 1,1).
– Spune-ne, profetule, vedenia pe care ai văzut-o!
– „Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit“ (Isaia l, 2).
– Cum, profetule, una făgăduieşti şi alta ne spui?
– Dar ce-am făgăduit?
– Când ai început să grăieşti, ai spus: „Vedenie asupra Iudeii şi Ierusalimului“, şi laşi Iudeea şi Ierusalimul şi vorbeşti cu cerul şi spre pământ îţi îndrepţi cuvântul; laşi pe oamenii cei cuvântători, şi vorbeşti cu stihiile cele necuvântătoare.
– Pentru că cei cuvântători au ajuns mai necuvântători decât cele necuvântătoare. Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru că Moise a grăit tot aşa, spunând: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, la graiurile gurii mele!“ (Deuteronom 32, l), când avea să-i aducă pe iudei în pământul făgăduinţei şi când a văzut ce avea să se întâmple, anume că iudeii aveau să calce în picioare toate cuvintele lui. „Iau martori cerul şi pământul, a spus Moise, că dacă veţi părăsi pe Domnul Dumnezeu după ce veţi intra în pământul făgăduinţei, veţi fi împrăştiaţi în toate neamurile“.
A venit Isaia şi avea să înfăptuiască ameninţarea lui Moise. Isaia nu mai putea lua ca martor pe Moise, că murise, nici pe cei ce auziseră ameninţarea, că muriseră şi ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore şi Moise: „Iată, iudeilor, aţi pierdut făgăduinţa! Iată, aţi părăsit pe Dumnezeu! Cum să te chem, Moise? Ai murit şi te-ai săvârşit! Cum să chem pe Aaron? Şi acela a fost dat morţii!“.
– Nu poţi să chemi pe om, cheamă stihiile, i se răspunde.
– De aceea şi eu, spune Isaia, pentru că sunt în viaţă, n-am să iau martor pe Aaron, nici pe cutare şi cutare om, pentru că şi ei au să moară, ci iau martore înaintea voastră stihiile, care rămân, cerul şi pământul.
De aceea Isaia a spus: „Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule! Moise mi-a poruncit ca pe voi să vă chem azi“. Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci şi pentru că grăia iudeilor. „Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana! Ia în urechi, pământule, că tu ai dat prepeliţa! Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana, că tu ai adus o mâncare mai presus de fire! Erai sus şi te-ai prefăcut în arie! Ia în urechi, pământule! Erai jos şi îndată ai pregătit masă!“. Nu lucra natura, dar a lucrat harul; n-au arat boii, dar spicul era gata; nu erau mâini de bucătari, nu era poruncă, dar era mâna, izvor sfinţit, care înlocuia pe toate; natura îşi uitase slăbiciunea ei! Cum de nu s-au ros hainele iudeilor? Cum de nu li s-au învechit încălţămintele? „Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule!“. Şi totuşi, cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stăpânul a fost ocărât!
„Cu cine să vorbesc, se întreabă Isaia. Cu voi? Dar nu am om care să mă asculte. Iată, am venit, şi nu era om. Am grăit, şi nu era cine să mă asculte. Voi grăi, deci, celor necuvântătoare, că cei cuvântători s-au pogorât la josnicia necuvântătoarelor!“.
Tot asta a făcut pe un alt profet să spună: „Ascultă, jertfelnicule, ascultă- mă!“ (III Regi 13, 2), când a văzut că împăratul înnebuneşte, că idolul este adorat, că Dumnezeu este ocărât şi toţi ceilalţi, înmărmuriţi de frică.
– Vorbeşti, profetule, cu piatra?
– Da, pentru că împăratul este mai nesimţitor ca piatra! Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!
Şi îndată s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfărâmat şi jertfă s-a vărsat (III Regi 13, 3-5).
– Cum? Omul n-a ascultat?
– Nu! Omul, dimpotrivă, a întins mâna ca să apuce pe profet.
– Şi Dumnezeu ce a făcut?
– I-a uscat mâna (III Regi 13, 4). Vezi ce a făcut! Vezi iubirea de oameni a Stăpânului şi păcatul robului!
– Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împăratului?
– Că împăratul să se înţelepţească prin păţania pietrei. „Dacă piatra nu s-ar fi sfărâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-aş fi cruţat. Dar pentru că piatra s-a sfărâmat şi tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea“. A întins împăratul mâna să apuce pe profet şi mâna s-a uscat. Biruinţa s-a arătat. Şi erau acolo atâţia ostaşi, atâţia generali şi multe ajutoare! Dar împăratul nu putea să strângă mâna. Mâna îi stătea întinsă; dădea glas, făcând cunoscută înfrângerea necredinţei şi victoria credinţei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nebunia împăratului. Şi să strângă mâna, împăratul nu putea.
Dar că nu cumva, ţesând eu cuvânt cu cuvânt, să scap din vedere ce voiam să spun, hai să vă arăt ce vă făgăduisem. Dar ce vă făgăduisem? Făgăduisem să vă arăt că, deşi un om are mii şi mii de răni, dar dacă se pocăieşte şi face fapte bune, Dumnezeu îi şterge desăvârşit păcatele, că nu se mai văd nici urmă, nici semn, nici mărturie de păcatele de mai înainte. Asta v-am făgăduit-o şi asta voi încerca să v-o dovedesc.
„Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit!“ (Isaia l, 2).
– Spune-mi, ce-a grăit?
– „Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpânul său“ – cel mai necuvântător dintre necuvântătoare – „şi asinul, ieslea domnului lui“ – cel mai încăpăţânat dintre animalele încăpăţânate, „dar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai, neam păcătos!“ (Isaia l, 2- 4).
– Nu mai este, oare, nădejde de mântuire? Pentru ce spui: Vai?
– Pentru că nu găsesc leac.
– Pentru ce spui: Vai?
– Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am întors faţa de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai!
Dumnezeu imită pe o femeie care plânge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luare-aminte!
– Pentru ce: Vai?
– Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Când doctorul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acolo, în zadar şi fără de folos! Când bolnavul e pe moarte, de-ar plânge toată lumea, nu poate să-1 mai scoale. Aşa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufleteşti însă, nu-i aşa; ci, dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort.
– Pentru ce?
– Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat? Plânge-1! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci şi plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare.
– Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plângi?
– Pentru ca, dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.
Tot aşa şi profetul plânge. Stăpânul nostru, văzând căderea Ierusalimului, spunea: „Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine“ (Matei 23, 37). Vorbeşte unui oraş căzut şi-1 plânge cum ar plânge pe un om. Profetul Isaia spune: „Vai, neam păcătos, popor plin de păcate!“ (Isaia l, 4). Nu au trup sănătos. Ai văzut că sunt plini de bube? Sămânţă rea, fii nelegiuiţi (Ibidem).
– Spune-mi, proorocule, pentru ce plângi?
– „Aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel! Pentru ce vă mai răniţi încă? (Isaia l, 4-5). Cu ce pot să vă mai rănesc? Cu foamete sau cu ciumă? Au venit peste voi tot felul de pedepse, şi răutatea voastră tot nu s-a terminat. „Aţi adăugat nelegiuiri. Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare“ (Isaia l, 5). „Nu este rană, nici vânătaie“ (Isaia l, 6).
Ce cuvinte ciudate! Cu puţin înainte spuneai, proorocule: „Sămânţă rea, fii nelegiuiţi aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel“ (Isaia l, 4); şi: Vai, neam păcătos! Plângi, te baţi în piept, jeleşti, înşiri rănile şi deodată te întorci şi spui: Nu este rană, nici vânătaie!
Fiţi cu luare-aminte! Atunci e rană în trup, când o parte a trupului e sănătoasă, iar altă parte a trupului, rănită. Aici însă spune că tot trupul este o rană: Nu e nici rană, nici vânătaie, nici buboi umflat, ci de la picioare până la cap n-ai unde pune plasture, nici untdelemn, nici bandaj (Isaia l, 6). „Pământul vostru este pustiu, cetăţile voastre – arse, ţara voastră – mâncată de străini“ (Isaia 1,7). V-am făcut toate acestea, dar voi nu v-aţi îndreptat. Am întrebuinţat tot meşteşugul Meu, dar bolnavul a rămas nesimţitor. „Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?“ (Isaia l, 10-11).
– Ce? Vorbeşte acum sodomenilor?
– Nu, ci pe iudei îi numeşte sodomeni, pentru că se aseamănă la purtări cu ei; de aceea le dă acest nume.
„Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. Sătul sunt de arderile de tot ale berbecilor! Seul mieilor nu-l vreau. De-Mi veţi aduce făină de grâu, zadarnic! Tămâia este urâciune înaintea Mea! Sufletul Meu urăşte lunile cele noi ale voastre şi sâmbetele voastre. Postul şi ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veţi întinde mâinile voastre spre Mine“ (Isaia l, 10-1 l; 13, 14-15).
Poate fi o mânie la fel cu asta? Profetul cheamă cerul, plânge, jeleşte, se vaită şi spune: „Nu este rană, nu este vânătaie“. Dumnezeu se mânie, nu primeşte jertfă, nici luna cea nouă, nici sâmbăta, nici făina de grâu, nici rugăciunea, nici întinderea mâinilor.
Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, ci la mii?
– Ce s-a întâmplat apoi?
– Dumnezeu le spune: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă!“(Isaia l, 15)
– Este oare, vreun păcat care să aducă deznădejde?
– Nu! însuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi, şi totuşi, Doamne, le spui: „Spălaţi-vă!“ Cu ce scop le spui aceste cuvinte?
– Sunt de folos şi unele, şi altele. Cele dintâi: „Nu vă ascult pe voi“, ca să înfricoşez; acestea: „Spălaţi-vă“, ca să atrag.
– Dar dacă nu-i asculţi, nu au nădejde de mântuire; iar dacă nu au nădejde de mântuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă?
Dumnezeu le spune asta pentru că este Tată iubitor, singurul Bun, şi-I este milă de ei mai mult decât îi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a spus: „Ce voi face, Iudo?“ (v. Osea 6, 4).
– Cum, Doamne, nu ştii ce vei face?
– Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oarneni Mă opreşte. Ce-ţi voi face? Te voi cruţa? Dar ai ajuns mai trândav! Să te pedepsesc? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni! Ce-ţi voi face? Să te pun ca pe Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora? „Dar s-a întors inima Mea“. Cel Nepătimitor grăieşte ca un om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. „S-a întors inima Mea ca inima unei mame“. Dar nu s-a mulţumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adăugat: „M-am tulburat întru părerea Mea de rău“ (Osea 11, 8).
– Cum? Se tulbură Dumnezeu?
– Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi.
„S-a tulburat inima Mea! Spălaţi-vă, curaţi-ţi-vă!“.
Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu îi ia pe păcătoşii care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie, şi-i vindecă atât de desăvârşit, că nu le mai rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn, nu le mai rămâne mărturie.
„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre… învăţaţi-vă să faceţi bine“ (Isaia l, 16, 17).
– Ce bine porunceşti să facă?
– „Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei“ (Isaia 1,17).
– Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea.
„Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul“ (Isaia l, 18). Faceţi voi puţin, şi Eu adaug restul. Daţi-Mi voi puţin, şi Eu dăruiesc totul. Veniţi!
– Unde să venim?
– La Mine, la Cel pe Care L-aţi mâhnit, pe Care L-aţi mâniat, la Mine, Cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca, înfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mânia. Veniţi la Cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult.
– Şi ce faci, Doamne?
– Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. „Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi“.
– Nu mai rămâne urmă, nu mai rămâne semn?
– „De vor fi păcatele ca roşeala, ca lâna le voi înălbi“.
– Nu mai rămâne negreală? Nu mai rămâne pată? Cum se face asta?
– Au fost, oare, altele făgăduinţele? Nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă, Cel ce face din murdar curat.
Ascultându-L dar pe El şi cunoscând leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă, că a Lui este slava şi puterea în veci. Amin.