Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5).

Mântuitorul Şi-a pronunţat sentinţa pentru lumea care continuă să zacă în cel rău, precum şi pentru stăpânitorul ei, zicând: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară“ (Ioan 12, 31). Trist este faptul că, ori de câte ori vorbim despre satan, vorbim despre lume şi despre oamenii din ea; lumea pe care Dumnezeu a iubit-o, încât a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru ea (Ioan 3, 16).

Biruinţa credincioşilor asupra diavolului este dată de ajutorul ce vine de Sus, prin Duhul Sfânt. Cunoaştem aceasta din cuvintele: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci, o dată cu ispita, va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (I Cor. 10, 13).

Cu ochi atotcuprinzător, Dumnezeu veghează zi şi noapte asupra fiecărui credincios. El nu ispiteşte pe nimeni. Numai satan ispiteşte. Dar Domnul pregăteşte mijlocul de a birui ispita adusă de cel viclean în ceasul încercării. Ajunşi în faţa unei ispite monstruoase, ce ni se pare de netrecut, satan, cu rânjetu-i de fiară, stă gata să ne apuce. Dar Domnul milostiv ne scapă, cuprinzându-ne cu dragoste în braţele-I de Tată iubitor.

Ispita devine păcat chiar şi când numai o aprobi, dar, cu atât mai mult, atunci când te înfrupţi din ea.

Când eram copil de zece ani, mergeam cu vitele la păscut, de-a lungul unei văi. Un alt copil din vecini a venit, într-o zi, ducând cu el o pasăre în colivie. A aşezat colivia la un loc potrivit. Deasupra a aranjat nişte beţe unse cu clei. Noi ne-am ascuns, aşteptând să vedem ce se va întâmpla. La cântecul-chemare al păsării închise, a venit un sticlete, de toată frumuseţea, s-a aşezat pe colivie, dar s-a ferit să atingă beţele-capcană. A cântat într-un fel cum rar se poate auzi, mângâ-indu-şi, pentru câteva clipe, fratele captiv. Apoi, spre întristarea noastră, şi-a reluat zborul către pădure. Curând, a venit un altul. Acesta a încercat să se aşeze, dar, intuind primejdia, s-a desprins îndată, depărtându-se şi, imediat, simţin-   du-se murdărit de cleiul-ispită, a început a se curăţa cu ciocul.

Una dintre cele mai primejdioase ispite pentru omul credincios este cea religioasă.

Sunt unii creştini care au păreri bune despre ei înşişi, care se cred oarecum credincioşi, dar pot fi uşor ademeniţi în cursele lui satan. Pe aceştia îi foloseşte apoi diavolul, cu mult succes, la prinderea şi înrobirea altora. Aceştia pot veni în biserică sau în adunare, pot chiar pătrunde în casa ta, pot fi ospătaţi la aceeaşi masă, pot fi încălziţi la sânul dragostei tale, ca nişte prieteni buni, dar în realitate pot să-ţi fie mari duşmani. Ei vor să arate că sunt asemeni ţie, că preocupările lor sunt aceleaşi, dar, dincolo de aparenţe, pot fi momeli de care satan se foloseşte pentru ademenirea şi ducerea ta în alte „adunări“, unde să-ţi pierzi mântuirea.

Prin oricine ar veni ispita, Eva de s-ar numi, prooroc de s-ar chema, ca Balaam, ea trebuie respinsă.

Diavolul nu are putere de constrângere, ca să forţeze pe cineva să cedeze ispitei. Pasărea din povestirea noastră avea libertatea deplină să se aşeze ori nu pe beţele mânjite cu clei. Altă dată, copilul cu pasărea, a pus printre beţele unse cu clei şi nişte seminţe de floarea soarelui, dar păsările au refuzat şi mâncarea amăgitoare.

O, dacă am învăţa din toate-acestea să luăm aminte la felul viclean al diavolului! Căci, tot astfel, orice om are libertate fără nici o constrângere să ia sau să respingă ceea ce-i îmbie satan. Câţi fraţi de-ai noştri şi-au vândut dreptul de întâi născut pentru blidul de linte al lui satan! Câţi s-au făcut robi şi unelte în slujba lui, pentru înrobirea fraţilor care altădată îi hrăneau din Cuvântul Domnului! Cum au ajuns să dea pe mâna chinuitorilor, sau chiar să lovească ei înşişi obrazul pe care altădată îl sărutau!

Diavolul tremură când ne rugăm, când postim, când citim Cuvântul Domnului, când îl vestim şi altora, când suntem hotărâţi să-L urmăm cu toată sinceritatea pe Domnul. Dar, mai ales, el tremură când stăm neclintiţi sub Crucea Golgotei, când ascultarea şi mărturisirea noastră sunt reale şi când ne împărtăşim din sfinţenia Domnului.

Sfântul Iacov ne spune: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici“ (Iacov 4, 7-8).

Se pare că nu este stare mai grea ca aceea a îndoielii. Cel îndoielnic, astăzi, mâine, va fi în „colivia“ lui satan. De aceea să-i zicem şi noi, cum i-a zis Domnul: Înapoia mea, satano!… Pleacă de aici!…

* **

„Întoarceţi-vă cu mintea şi cu inima voastră spre cer şi spre veşnicie şi nu veţi fi prinşi de dia-vol. Pasărea cu cât zboară mai sus, cu atât e mai ferită de primejdie, iar când se va lăsa în jos pe pământ, va putea fi uşor prinsă şi săgetată.“ (Sf. Evagrie Monahul)

„Spurcat şi neruşinat este diavolul, deşi el se luptă găsindu-se mai prejos de noi, totuşi şi în acest mod ne biruie. Cauza nu poate fi alta decât că noi nu încercăm a ne afla totdeauna mai sus de săgeţile ce le aruncă el asupra noastră, căci atunci   n-ar putea să se ridice până la noi. Dacă ar vedea pe cineva zburând spre cer, că nu se teme, el n-ar putea să zboare că n-are aripi şi nici picioare să alerge – el este şarpe şi se târăşte pe pământ.“

„Prin noi înşine (dacă voim) diavolul este mare şi puternic, iar dacă voim el devine mic. Dacă suntem cu băgare de seamă la noi înşine şi dacă suntem împreună cu Împăratul nostru, el se sfârşeşte… El a fost făcut pentru călcarea picioarelor noastre dacă voim.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Nimeni nu poate fi înşelat de diavolul, dacă omul nu vrea să dea consimţământul voinţei, căci este scris: «Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!».“ (Avva Serin)

„După cum un vânt puternic goneşte praful, tot aşa vrăjmaşul nostru diavolul este gonit de rugăciunea fierbinte.“ (Sf. Efrem Sirul)

„Înainte de păcat, diavolul Îl prezintă pe Dumnezeu milostiv, iar după păcat, Îl prezintă Drept Judecător. Aceasta este şiretenia lui. Iar tu fă invers. Înainte de păcat să-ţi înfăţişezi dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca să nu greşeşti, iar după ce vei păcătui să te gândeşti la marea milostivire a lui Dumnezeu, ca să nu cazi în deznădejdea lui Iuda.“ (Sf. Tihon)

Lasă un răspuns


*