O vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată
„…Dar fiecare cu ceata lui” (I Cor 15, 22).
S-a vorbit mereu la aceste sărbători că Hristos a înviat. Şi s-a răspuns mereu: „Adevărat că a înviat”. Aceste cuvinte adevărate se spun de multă vreme. Pentru creştinii din zilele noastre a devenit un obicei să spună aşa. [Şi zic] fără să-şi dea seama ce. Spun pentru că aşa-i obiceiul. Venind astăzi pe tot drumul de unde am venit, am auzit mereu oameni spunând: „Hristos a înviat!”, iar alţii răspunzând mereu: „Adevă¬rat că a înviat!”.
Fraţii mei, [despre] săptămâna aceasta se spune că-i Săptămâna cea Luminată; iar săptămânii care a trecut i se spune Săptămâna Patimilor. E săptămâna în care a pătimit Dumnezeu. E săptămâna cea mai dureroasă pe care a putut s-o facă omenirea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit să le aducă lor cea mai mare binecuvântare şi cel mai mare har. A fost o vreme când, în Săptămâna Patimilor, Dumnezeu a fost dat în mâinile oamenilor; şi mâinile oamenilor au făcut cea mai groaznică crimă ce s-a putut face. Lumea întreagă şi toţi oamenii sunt în mâinile lui Dumnezeu şi El le-a făcut numai bine. Şi, dacă a fost un ceas şi o săptămână grea, când Dumnezeu S-a lăsat în mâinile oamenilor, iată ce au putut ei să facă cu El.
Săptămânile acestea sunt deosebite una de cealaltă: Săptămâna Patimilor şi Săptămâna cea Luminată. Una-i săptămâna durerii şi alta-i săptămâna bucuriei. Una-i săptămâna morţii şi cealaltă-i săptămână a vieţii. Oamenii au fost împărţiţi în două cete şi în Săptămâna Patimilor, şi în Săptămâna cea Luminată. În Săptămâna Patimilor, vrăjmaşii lui Dumnezeu căutau pe toate căile, în toate felurile, să-L osândească cum ştiau ei: aduceau mărturii mincinoase şi pregăteau toate uneltele satanice ca să-L osândească pe Dumnezeu la moarte. Iar sufletele care Îl iubeau plângeau, se tânguiau, posteau şi se rugau.
S-a amintit parcă astăzi despre Maria Magdalena că, în dimineaţa Învierii, ea a fost cea dintâi la mormânt; dar se spune că ea toată săptămâna n-a dormit. Şi cred că nici n-a pus nimic în gura ei (…). Aşa au fost dragii Domnului: câtă vreme cei vrăjmaşi căutau să-L osândească, cei iubiţi n-au mai avut parte de bucurii, numai de dureri, numai de lacrimi, numai de post, numai de rugăciuni, numai de zbucium. Erau două cete. Unii se bucurau atunci când au reuşit totuşi să-şi îndeplinească planul lor ucigaş şi să se scape acuma de dezbinătorul, de stricătorul de lege, de instigatorul. S-au bucurat. Iar după El mergeau cei dragi ai Lui, care îşi băteau pieptul şi plângeau.
Cum s-au schimbat însă lucrurile când, după ce moartea a fost înghiţită de viaţă şi Dumnezeu a biruit chiar prin moar¬te, El a câştigat cea mai mare biruinţă! Când au venit străjerii şi au spus vrăjmaşilor lui Dumnezeu: „A înviat Hristos!”, inima lor a început să tremure de groază. Dar cei dragi, care au plâns, nu ştiau ce să mai facă de bucurie. Plângeau de bucurie, se sărutau, se îmbrăţişau unii pe alţii, săreau în sus de bucurie: „O, fii binecuvântat, Viaţa noastră!”.
Ce-ar fi de noi dacă Dumnezeu ar fi rămas mort în vecii vecilor? Ce-ar fi de noi, fraţilor? Dar nu putea. Dumnezeu să moară? Cel care a făcut viaţa? El e viu în vecii vecilor. Aţi auzit voi stihurile care s-au citit mereu la aceste sărbători: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui; precum piere fumul, aşa să piară… precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să se topească păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu”.
Au început să tremure toţi vrăjmaşii. Toţi aceia care s-au bucurat. La palatul lui Caiafa, ce mare sărbătoare şi ce ospăţ a fost în seara aceea când L-au înmormântat pe Fiul lui Dumnezeu… Dar nu ştiu dacă s-o fi terminat ospăţul când, dimineaţa, a venit vestea: „E viu Hristos! A înviat Hristos!”. Au venit străjerii şi au spus că-i viu. „Duceţi-vă şi vedeţi: mormântu-i gol. No, acuma ce faceţi?”. Au început să tremure toţi ca varga. Dar cei dragi [s-au bucurat].
Fraţii mei dragi, s-a vorbit mereu despre Învierea lui Hristos la aceste sărbători. Dar noi n-am vorbit despre învierea noastră; nici despre moartea noastră. Dacă pe toţi cu câţi te-ai întâlnit şi le-ai spus „Hristos a înviat!” i-ai întreba, pe fiecare: „Omule, şi tu vei învia?”, vei vedea câţi îţi vor răspunde: „Adevărat că voi învia”…
Nu de mult, ne spunea un frate, cu lacrimi, că unul din cei care slujesc în biserică de treizeci de ani mereu trage la bodegă. Şi am stat de vorbă cu el şi mi-a spus: „Păi, dacă moare, omul e mort. Ce-i el, ce-i dobitocul?”. M-am cutremurat. Unul dintre aceia care în biserică stă de-atâta timp, atâta crede el? De câte ori a spus el, la toate Paştile: „Hristos a înviat!”? Şi astăzi, el nu crede în înviere…
Fraţii mei dragi, suntem aci în seara asta toţi. Ştim noi câte seri vom mai fi oare aşa? Şi la câte sărbători vom mai putea noi spune „Hristos a înviat!”?
Oamenii sunt împărţiţi şi astăzi tot în două, ca şi atunci. Toţi cei care blestemă, toţi cei care fac răul, toţi cei care se ceartă şi toţi cei care se duşmănesc nu fac altceva, decât lovesc pe Dumnezeu; Îl scuipă pe Dumnezeu; vor să omoare tot ce-i curat şi sfânt. Asta-i ceata nelegiuiţilor. Aceştia toţi se vor topi când Hristos Se va arăta în slavă. Nu va mai veni în cuie pe cruce. Va veni ca Judecător aspru. Se vor topi toţi cum se topeşte ceara de la faţa focului. Nu cumva suntem în ceata asta? Am fost! Dar Hristos ne-a răscumpărat, ca să fim [ai Lui]. Dacă nu suntem în ceata asta, ce facem noi atunci când ei lovesc în Dumnezeu? Plângem noi, postim noi, ne rugăm noi, putem noi să dormim, putem noi să cinăm, putem noi să fim liniştiţi? Cei care L-au iubit pe Domnul când vrăjmaşii căutau să-L scoată cel mai rău nu puteau nici să doarmă, nici să mănânce, nici să fie liniştiţi.
Toţi mor în Adam. Noi toţi vom pleca din lume. E mare har de la Dumnezeu că urechile noastre mai aud vestea asta dulce a Evangheliei şi în seara asta. E mare har că la miezul nopţii voi staţi la rugăciune, când toţi dorm de multă vreme. Numai păcatul nu doarme. Numai suferinţa-i trează pe undeva. Pe la spitale, cei care stau în dureri şi-n necazuri nu pot dormi, sărmanii. Şi nici cei care Îl răstignesc pe Dumnezeu, nici ei nu dorm. Ceilalţi dorm toţi. Voi staţi la rugăciune. Acesta-i un har din partea lui Dumnezeu. Cum ar trebui să-I mulţumiţi voi lui Dumnezeu că S-a îndurat şi nu v-a lăsat să închideţi ochii până când nu v-a arătat calea pe care mergeaţi, că vă duceaţi la pierzare toţi.
Suntem aşa de datori lui Dumnezeu… Ne-a întors din drumul care duce la pierzare şi ne-a arătat Golgota, ne-a arătat Crucea însângerată, ne-a arătat rănile Lui – cum s-a citit şi în seara aceasta aci: „Priviţi la mâinile şi la picioarele Mele şi vedeţi-Mă că Eu sunt”. Acesta-i Dumnezeul care tăcea când ei Îl scuipau; Care tăcea când ei Îl loveau; Care răbda şi nu spunea nimic când ei huleau împotriva Lui.
Şi astăzi este tot aşa. El e hulit, lovit, scuipat, înjurat şi El tace. Inimile voastre se zdrobesc de durere şi vă miraţi: „Doamne, cum mai poţi tăcea şi până când?”. Vine vremea când va începe să vorbească ori El, ori pietrele. Şi atunci vor începe să plângă amar şi să tremure toţi cei care au fost împotriva Lui.
Toţi mor în Adam, dar toţi vor învia în Hristos. Şi cei ce cred, şi cei ce nu cred. Dar fiecare cu ceata lui. Două cete au fost atunci, două cete sunt astăzi. Şi două cete vor fi şi atunci când Hristos va veni triumfător în slava Lui. În care ceată eşti, fratele meu? Să ne facem bine socoteala, că acolo vom rămâne. Noi vom pleca din lumea asta, dar cu ceata noastră. Dacă ai fost în ceata fraţilor tăi, a părinţilor tăi, a celor care L au iubit pe Domnul, moartea vine, dar nu te desparte de Hristos, nici de fraţi. Dar dacă ai fost în tabăra celor care au lovit în Dumnezeu şi L-au scuipat, şi n-au crezut, moartea vine, dar te vei întâlni atunci [cu El], când va împlini profeţia care s-a spus în Psalmul 68 şi în stihurile care se citesc de fiecare dată, în toate bisericile noastre, în ziua învierii: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”.
Să ne gândim cutremurător la aceste cuvinte şi să căutăm să rămânem în ceata celor care-L iubesc pe Domnul. În ceata celor care ştiu să rabde ca El, să tacă ca El, să ierte ca El, să iubească ca El, să postească ca El, să plângă cum a plâns El, în scurta noastră trecere grăbită pe faţa acestui pământ. Ca să ne putem bucura apoi dincolo, în vecii vecilor, cu ceata celor dragi şi scumpi în care am trecut şi am vrut să fim noi atunci când am spus: „Doamne, şi eu vreau cu Tine! Şi eu vreau să las lumea şi păcatul! Şi eu vreau să fiu un copil al Tău; şi eu vreau să fiu un ostaş al Tău; şi eu vreau să fiu un fiu al luminii”.
Atunci, fratele meu, să faci legământul să treci în tabăra lui Dumnezeu şi să rămâi acolo (…).
E miezul nopţii trecut… Carnea e neputincioasă, dar duhu-i plin de râvnă. Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru aceste sărbători, şi pentru aceste întâlniri frumoase, şi pentru starea aceasta deosebită. Facă Domnul să rămână în inimile noastre amintirea aceasta dulce şi scumpă şi să ne dăm toate silinţele fiecare dintre noi să rămânem în faţa lui Hristos, pentru ca atunci când va fi învierea definitivă a tuturora să ne găsească în ceata aceasta. Fericiţi aşteptându-L, nu plini de groază, ci plini de bucurie, îmbrăţişându-ne, aşa cum s-au îmbrăţişat aceia când şi-au spus: „Hristos e viu! Hristos a înviat!”.
Să ne ridicăm la rugăciune…