Vlad Gheorghiu
E din nou 12 februarie. Al 80-lea 12 februarie…
E zi sfântă pentru Oastea Domnului…
În această zi pleca spre ceruri acum 80 de ani cel care a plătit chiar şi cu hainele de pe dânsul grija de a nu pătrunde oficializarea și statutele în Lucrarea Oastei.
Cu câtă ură l-au dezbrăcat de veşmintele preoţeşti plătiţii unui sistem bolnav, chiar în sicriu fiind deja, când pornea pe ultimul său drum de pe lumea aceasta! Nici clopotului nu i-a fost dat voie să bată până nu aveau să-i sfâşie haina lui cea dragă… până n-a fost lăsat doar în straiele albe de sub haina sa ruptă şi scoasă de pe dânsul fâşie cu fâşie… „Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei“, mărturiseşte fratele Traian Dorz în Istoria unei jertfe, vol II.
Cu câtă umilinţă a plătit el paza Oastei…
Şi cu câtă uşurinţă şi obrăznicie e vândută astăzi exact aceluiaşi sistem. Exact cum vedea peste ani Părintele Iosif că va fi: „Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă şi de dulce… Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, drept pedeapsă, să le-o ia şi pe aceasta. Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare… Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri.“
Nu ne arde nouă inima în piept când în reverberaţii veşnice glasul Părintelui strigă de sub lespede grea de mormânt: „Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici…“
Cum îndrăznim să ne apropiem de mormânt dovediţi nevrednici…
Nimeni nu suntem vrednici de darul acesta mare al Oastei. L-am primit de la Dumnezeu şi-I vom mulţumi veşnic şi veşnic pentru el.
Dar cum să se poată nevrednici unii atât de mult încât să lupte „în numele Părintelui Iosif“, dar sfâşiindu-i acum nu hainele, ci steagul ridicat cu-atâta jertfă?
Şi exact asta se face acum: Şi Biserica noastră, şi Oastea noastră au deschis fereastra, nu spre aerul proaspăt al Duhului Sfânt, ci spre ereziile ecumeniste cu care ne îmbie occidentul. Și toată reaua voire sau neatenția de până acum au înlesnit aceasta, au deschis fereastra spre miasma ereziei. Deşi, de pe patul de moarte, Părintele Iosif ne îndemna aşa: „Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă cum să-l urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc… Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Iisus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos“ (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. II).
Ştia părintele că peste 80 de ani exact aşa va fi? Da! Simţea! Oastea Domnului azi a trădat şi cauza Evangheliei, şi a Bisericii vii, şi voluntariatul şi pe Părintele Iosif. Pentru că nu s-a păstrat întocmai ceea ce ne-a lăsat. Azi suflă vânturi ecumeniste în întreaga Biserică şi în Lucrare…
N-ar fi putut spune şi Părintele Iosif un „da“ ierarhiei de-atunci şi scăpa de caterisire, şi-şi putea păstra haina şi slujba de preot? Credem noi că uşor i-a fost? Conştiinţa datoriei i-a dat putere, conştiinţă care azi nu mai e… Şi astfel, acum păstrarea învăţăturii curate devine „lepădare“ în faţa sistemului. E drept că noi trebuie să ne lepădăm de lume şi să ne alipim de Hristos.
Dar cum se pot nevrednici ceilalţi, fraţii toţi, care acceptă această stare de lucruri?
Acum 80 de ani nimeni dintre fraţi nu au avut curajul să sfâşie haina Părintelui Iosif, ci s-au nevrednicit de aceasta „doi oameni de la serviciul de înmormântări“, aşa cum aflăm din acelaşi volum al Istoriei unei jertfe. Şi nimeni nu s-a împotrivit. Nici nu se putea. Nici un preot nu i-ar fi făcut slujba de înmormântare părintelui!…
Şi astăzi este tot la fel. Oameni din serviciul sistemului sfâşie steagul Oastei, haina Oastei, duhul Oastei şi nimeni nu are curajul să oprească acest sacrilegiu… Că ne pierdem „binecuvântarea“ sistemului.
La fel ca şi pe Mântuitorul, pe care nu L-a vrut Ierusalimul, nici pe Părintele Iosif nu l-au vrut ierarhii, nici Lucarea Oastei n-a fost primită nici de mai-marii Bisericii noastre, nici de mai-marii ţări noastre. Şi n-o vrea nimeni nici acum.
O, dar nici ostaşii noştri să nu-l mai vrea pe Părintele Iosif? Să nu mai vrea nimeni specificul Oastei cu fântânile ei minunate?
Da! Acum se vrea altceva, altfel de hristoşi.
Abia acum se introduc cu adevărat statutele pe care le impunea atunci mitropolitul Bălan în Oaste şi pentru care a fost caterisit Părintele Iosif.
Atunci nu s-a reuşit. Cineva stătea cu preţul vieţii şi-al onoarei în „spărtură“. Dar azi, se poate. Iată, atâţia ani, prin atâtea suferinţe, s-au străduit alţii să desfiinţeze duhul curat al Oastei şi nimeni n-a putut. Dar azi se poate! Nu s-a putut nimici Oastea prin suferinţă, dar se poate prin libertate!
De ce azi, fraţii mei dragi, se poate? Suntem noi mai puţini?
Nu! Suntem mai slabi, prea slabi.
Când, în sfârşit, străluceau şi pe cerul ţării noastre zori de liberatate, după Revoluţia din 1989, s-a pornit frumos. Cât timp? Vai, prea puţin!
S-a dorit fărâmiţarea Oastei. Şi s-a făcut.
S-a dorit oprirea trâmbiţei Oastei: şi s-a îndepărtat întâi Tipografia Asociaţiei Oastei Domnului de la Sibiu, eliminând mai întâi toţi angajaţii Tipografiei. Apoi s-a oprit tipărirea cărţilor Oastei, eliminând, până la ultimul, editorii de carte de la Centru. Vai, cea de-a doua tipografie a Oastei stă frumos părăsită lângă prima, lângă Mireasa vântului. Acum avem două mirese… Grav este că dacă pe prima ne-au luat-o samavolnic, pe cea de-a doua am dat-o de bunăvoie…
Cât va mai dura până foaia «Iisus Biruitorul» va deveni precum odinioară «Telegraful român»? Sau poate deja e…
Ultimile cuvinte ale Părintelui Iosif au fost: „Dragă Dorz, deschide toată fereastra, să vină aer proaspăt“.
Se simte puternic nevoia de aer proaspăt în lucrarea Oastei!
În toate fronturile Oastei din ţară şi din străinătate se simte tot mai aprig nevoia de aer proaspăt.
Să deschidem, fraţii mei dragi, toată fereastra sufletului nostru şi toate ferestrele Oastei, să intre aerul proaspăt al Duhului Sfânt, să cureţe tot mucegaiul din Lucarare. Cu noi legăminte şi cu lacrimi calde să ridicăm nou steag victorios Oastei dragi pe care Părintele, iată, acum 80 de ani, l-a ridicat cu putere şi curaj, și cu martiriu…
Tot ce s-a dărâmat cu atâta uşurătate, numai cu martiriu se va reclădi.
Pe noi însă:
„Nu ne înspăimântă moartea,
Frica a pierit din noi.
Înainte tot poporul
Cu Iisus Biruitorul,
Înainte cu Iisus!
Cine vrea să lupte: vie!
Iar fricoşii să rămâie;
Noi, nainte cu Iisus!“ (Să cântăm Domnului, p. 407)