Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Cât de sfântă trebuie să fie, atunci, Stăpâna noastră, Maica Domnului, cu care Dumnezeu-Cuvântul – Lumina veşnică, „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1, 9) – s-a unit intim, ea, asupra căreia Duhul Sfânt S-a coborât şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o (cf. Lc 1, 35). Cât de sfântă şi prea sfântă trebuie să fie Stăpâna noastră, Maica Domnului, care a devenit templu (nefăcut de mâna omenească) lui Dumnezeu, şi a fost în întregime pătrunsă, în toate gândurile ei, simţirile ei, cuvintele şi faptele ei, de Duhul Sfânt, ea în care Cuvântul S-a făcut trup! Da, ea este sfântă, ea este tare, neclintită şi aceeaşi pentru veşnicie, în sfinţenia ei cu totul divină, căci Dumnezeul atotdesăvârşirii – Care după umanitatea Sa a devenit fiul ei – a făcut-o întru totul desăvârşită, datorită prea marii ei smerenii, a iubirii ei pentru curăţie şi pentru izvorul curăţiei – Dumnezeu, datorită lepădării ei de lume şi adeziunii totale la împărăţia cerurilor, şi mai ales fiindcă ea a devenit mama Lui, L-a purtat în pântecele ei, apoi în braţele ei, L-a hrănit cu laptele ei preacurat, pe El care hrăneşte toată creatura, a avut grijă de El, L-a mângâiat, a suferit pentru El, a vărsat lacrimi pentru El, a trăit întreaga viaţă pentru El, total absorbită în Duhul Său, având o singură inimă, un singur suflet, o singură sfinţenie cu El. O negrăită unitate de dragoste şi de sfinţenie între Prea Curata Fecioară Maria şi dumnezeiescul ei Fiu, Domnul Iisus Hristos!
La fel şi sfinţii sunt demni de admiraţie, datorită iubirii lor exclusive pentru Domnul şi ca urmare a şiroaielor de sânge şi sudoare pe care le-au vărsat pentru Domnul.

Cel ce se roagă Domnului, Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor, trebuie înainte de orice să se străduiască să-şi îndrepte inima şi viaţa sa, şi apoi să urmeze pilda, aşa cum este scris: „Fiţi milostivi, aşa cum Tatăl vostru milostiv este” (Lc 6, 36); „Voi sunteţi sfinţi pentru că şi Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Cei care se roagă Maicii Domnului trebuie să-i imite umilinţa, negrăita ei curăţie, supunerea ei  în faţa voii lui Dumnezeu, răbdarea ei. Cei care se roagă îngerilor trebuie să se gândească la viaţa de sus, să încerce să devină duhovniceşti, respingând puţin câte puţin toate patimile trupeşti, să încerce să aibă o iubire arzătoare pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Cei care se roagă sfinţilor trebuie să le urmeze pilda în dragostea lor pentru Dumnezeu, în lepădarea lor de lume şi de atracţiile ei înşelătoare, în rugăciunile lor, posturile lor, sărăcia lor, răbdarea lor în neputinţe, necazuri şi suferinţe, în iubirea aproapelui. Altfel rugăciunea lor nu va fi decât o vorbă-n vânt.

*Cel Care a împodobit cerul cu stele nu putea să împodobească şi mai minunat Cerul Său – Prea Sfânta Curată Fecioară, Maica Sa? Cel care a împodobit pământul cu multe feluri de flori, atât de frumos colorate şi le-a înmiresmat cu parfumuri, nu putea oare să o împodobească pe Maica Sa pământească cu toate florile virtuţilor, să o parfumeze cu toate parfumurile duhovniceşti? Cu siguranţă că putea! Şi Stăpâna noastră a devenit Cerul şi Templul Dumnezeirii, împodobită cu toate frumuseţile şi mai înmiresmată decât toate parfumurile pământeşti. O, dacă Dumnezeu în marea Sa milă, prin rugăciunile Maicii Sale Preacurate, ar binevoi să mă împodobească pe mine, cel desfigurat de păcat, dacă ar binevoi să mă parfumeze şi pe mine, cel necurat! Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.

„De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18).