Vlad Gheorghiu
Oastea Domnului poartă un nume sfânt. Este a Domnului. Noi, cei care-o alcătuim, suntem ai ei, atâta timp cât suntem ai lui Hristos.
Ea (deci noi) trebuie să-L oglindească pe Hristos. Pe Hristosul Lumină, pe Hristosul Adevăr, pe Hristosul Viaţă, pe Hristosul Cale spre mântuire pentru toţi.
Ea are nu numai un nume sfânt, ci mai presus de orice, are şi o deviză la fel de sfântă: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (I Cor. 2, 2). Părintele Iosif i-a înscris Oastei până în veşnicie acest destin: Crucea, Răstignirea.
Toţi câţi Îl păstrează în ei şi între ei pe Iisus Hristos cel Răstignit, aceia rămân în Hristos şi Hristos rămâne întru ei. Şi vor fi ostaşi ai lui Hristos. Nicio lucrare cu un alt fel de Hristos nu viază!
Ce responsabilitate avem toţi ostaşii faţă de acest principiu! Suntem noi azi lumină? Ca Dumnezeul nostru, Care este lumină, adevăr, viaţă, mântuire, să ajungă la oameni? Dumnezeu este Dumnezeul vieţii, dar este cu adevărat şi Dumnezeul nostru???
Sau mai corect spus, suntem noi următori ai Acestui Dumnezeu al vieţii şi al luminii, al adevărului şi al mântuirii? Mărturisim noi oamenilor Viaţa şi Lumina, Adevărul şi Mântuirea Dumnezeului nostru?
Suntem azi împărţiţi în cel puţin două Oşti. Oficial. Pentru că, de fapt, suntem atât de divizaţi, încât aproape fiecare are alt mod de gândire. Pentru că nu mai avem stegari… în urma cărora să ne aliniem încredinţările. Până când vreun urmaş vrednic va prelua steagul, noi avem drept jaloane învăţătura înaintaşilor şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre străbune.
E uşor de spus: eu sunt sibian sau sunt simerian, sau mă identific cu modul de gândire şi trăire de la Bănceni. Sau eu sunt cu toţii, toţi sunt fraţii noştri. Sau mântuirea e personală, eu mă duc cu toţii, dar de făcut, fac ce simt eu că e bine… Şi în vremea Sfântului Apostol Pavel erau unii ai lui Pavel, alţii ai lui Chefa… Şi Marele Apostol îi îndeamnă pe toţi să fie ai lui Hristos.
Dar azi, în contextul pe care-l cunoaştem cu toţii, asta e cel mai greu de făcut. Cel mai greu este să poţi mărturisi că eşti cu adevărat al lui Hristos. Pentru că a fi al lui Hristos necesită neapărat să-L cunoşti pe Hristos. Ori noi nu L-am cunoscut singuri, prin noi înşine, pe Hristos. Sau direct prin El Însuşi. Ci alţii ne-au dus la Hristos: înaintaşii nostri. Cine poate spune azi, ca Sfântul Apostol Pavel sau, mai târziu, ca Părintele Iosif: „Călcaţi pe urmele mele!“? Noi suntem prea mici pentru a spune: „Eu sunt al lui Hristos!“
Noi suntem ai lui Hristos împreună cu sfinţii. Împreună cu înaintaşii. Împreună cu fraţii.
Numai că unii fraţi Îl mărturisesc pe Iisus Hristos cel Răstignit cu adevătat, acceptând, o dată cu mărturisirea, tot ce implică acest „Cel răstignit“.Adică dăruirea, suferinţa, jertfa, răspunderea pentru mântuirea lor şi a semenilor, răspunderea pentru păstrarea învăţăturii celei date o dată pentru totdeauna. Şi, mai presus de toate, implică preţul plătit atât pentru că păstrează învăţătura, cât şi pentru că o mărturisesc.
Alţii însă „vorbesc“ doar despre „un Hristos cel Răstignit“… dar propovăduiesc un Hristos parfumat, coafat, tolerant, iubitor, iertător, modernist, conferenţiar… Doar atât, numai cât să fie asigurat un minimum de ţinută, de confort, un minimum de siguranţă, de politeţe, de toleranţă, să ne fie cât mai călduţ, cât mai moale, să nu periclităm vreo funcţie, vreun scaun…, să nu lezăm imaginea cuiva, să nu jignim vreo înaltă faţă…, din simpatie faţă de toate cultele, pentru a asculta de „biserică“… Acesta este un hristos ecumenistic. Nu un Hristos Răstignit!
Biserică înseamnă învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu amestecătură de învăţături… Şi pe aceea – a Sfinţilor Părinţi – suntem datori să o ascultăm până la moarte. Chiar cu preţul vieţii s-o păstrăm.
Amestecătura de învăţături cu care intră ecumenismul azi atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Oastea Domnului nu este proprie Ortodoxiei. Şi nici Oastei! Sfinţii Părinţi n-o îngăduie. Iubirea de oameni, toleranţa religioasă, nu se contrazie cu ortodoxia. Credinţa cea curată iubeşte pe toţi oamenii şi îi tolerează pe toţi, le respectă tuturor încredinţările. Dar nu se amestecă cu ele. Nici cu ei. A iubi pe oameni nu înseamnă să le accepţi încredinţările greşite. Sau să le iubeşti păcatele. Ci pe ei inşişi. Şi împotriva păcatului să lupţi până la moarte.
Ecumenismul anulează tocmai esenţa ortodoxiei (şi noi ştim toţi că cel rău asta doreşte): adică NEVOINŢA, JERTFIREA. El propovăduieşte un Hristos fără cruce. Fără suferinţă, fără răstignire.
Ce este ecumenismul?
DEX-ul spune aşa: Mișcare religioasă ce urmărește scopul de a unifica toate bisericile creștine. ECUMENÍSM (fr.) s. n. Mișcare de refacere a unității universale a Bisericilor creștine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor și a dialogului teologic. Începuturile ecumenismului sunt legate de încercările protestanților din sec. 16 de a intra în relații cu Bisericile istorice tradiționale. La originea ecumenismului contemporan se află Conferința Mondială a Misiunilor, reunind mai multe biserici protestante (Edinburgh, 1910). Această mișcare este coordonată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (World Council of Churches).
Ce legătură are Oastea Domnului cu toate acestea?
De aceea vorbim azi atât de mult despre ecumenism. Parcă (zic unii) uitându-L pe Hristos cel Răstignit. Dar tocmai pentru a nu-L pierde pe Hristos cel Răstignit, vorbim atât despre ecumenism. Pentru a nu-L dezrăstigni pe Hristos. Prin ecumenism, Hristos, se dez-răstigneşte. Aşa cum Legea pe care o „păstra“ Caiafa, dez-lega de Moise şi de Legea lui. Deşi era aceeaşi Lege, care pe Maica Domnului a făcut-o să fie veşnic Preacurata!
Duhul Oastei Domnului, îngerul şi solia ei cea dintâi nu sunt ecumeniste…
Am ascultat cu atenţie vorbirile de la adunările mari ale Oastei din ultima vreme. Fiecare vorbitor a avut tema lui, fiecare parcă a învăţat o lecţie bine regizată de conducere, care nu avea nici o legătură cu vorbirea dinainte sau de după. Nu numai că se evidenţia o multitudine de duhuri, dar chiar şi a multitudine de idei, de tematici. Mai ales la adunarea de tineret pe ţară. Sub deviza unei teme foarte concrete, s-a vorbit despre orice. Pe scurt, o amestecatură de idei frumoase. Nu ai nimic de comentat la nici un vorbitor. Fiecare şi-a spus „poezia“ lui frumoasă şi corectă. Atât. Lipseşte cu desăvârşire liantul care le leagă, adică harul Duhului Sfânt. Care mişcă sufletul spre Hristos. Acest fel de lucrare nu are îngerul Oastei, aceasta nu este solia Oastei!
Oastea Domnului nu a făcut şi nu face politică religioasă. Nici un fel de politică. Curentul ecumenist este însă o politică murdară care ucide harul şi în Biserică, şi în Oaste, şi oriunde. O politică ce ni-L dezrăstigneşte pe Hristosul nostru cel Răstignit şi ni-L desacralizează. Ecumenismul este cel care va naşte religia mondială a noii ordini mondiale, care se va forma din toate religiile la un loc. O religie fără Hristos cel Răstignit.
Şi, fără Iisus Hristos cel Răstignit, Oastea Domnului nu mai există! Călăul ei va fi ecumenismul! De aceea vorbim, cât încă nu e prea târziu, atât de mult împotriva acestui curent antihristic.
Doamne, deschide-ne ochii să vedem bine aceasta!