Traian DORZ
Eu n-am drept să nu sufăr, dacă-s al Tău trimis,
nu pot decât cu jertfa s-arăt un drum deschis,
nu pot decât cu lacrimi s-arăt un cer senin
la toţi acei cu care la Tine-ai vrut să vin…
Viaţa mea-i legată de-acei din jurul meu,
eu nu pot fără dânşii să merg spre Dumnezeu,
nici scumpa mântuire eu n-am s-o văd în veac
de nu caut mântuirea şi-a lor, prin tot ce fac.
Tot dreptul meu în lume-i să sufăr şi iubesc,
alt drept pe lumea asta eu n-am drept să doresc,
acesta-i dreptul care Ţi-ai vrut şi Tu, Iisus,
– şi cum să fie robul, ca Domnul său, mai sus?
Eu n-am drept să fiu însumi,
nici partea mea s-o cat,
ci pururi să fiu alţii în tot ce mă arat,
ca toţi cei ce m-ascultă să-şi afle-n mine-a lor
adâncă trebuinţă de-al meu Mântuitor…
Să fiu gândire-n alţii şi sfat, şi dor, şi-ndemn,
cu toţi, din fiecare, să plec spre-Acelaşi Semn,
din toţi, prin fiecare, să scot acel suspin
de sfântă uşurare, – ajunşi la Ţel Divin…
Şi numai când în ceruri voi fi ajuns cu toţi,
cei rânduiţi să-mi fie părinţi şi fii, şi soţi,
atunci să simt c-am dreptul să odihnesc şi eu,
că-s mulţumiţi de mine
şi-ai mei,
şi Dumnezeu…