Cele două porunci
În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată Legea şi toţi proorocii“. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „Întru aceasta este dragostea: nu că am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, aşa şi noi datori suntem să ne iubim unii pe alţii“ (I Ioan 4, 10-11). „Cine nu iubeşte pe fratele său n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Hristos apostolilor Săi cuvintele: „Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul precum şi Eu v-am iubit. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ai Mei ucenici, dacă veţi avea dragoste între voi“ (Ioan 13, 34). Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a „vrăjmaşilor“ noştri. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi până va fi această lume nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta.
Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi creştini. Despre creştinii cei dintâi Scripturile ne spun că „erau în legătură frăţească, întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni. Şi erau una sufletul şi inima celor ce s-au botezat“ (Fapte 2, 42; 4, 32). Însă, durere, din ce au trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină s-a tot răcit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc astăzi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-a stins şi se stinge tot mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan, când zice: „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Creştinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii; şi, când ai aflat cu adevărat acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. „Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). Cei mai mulţi din creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos şi de aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire creştină, adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea numai atunci când ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la poala Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la Crucea Mântuitorului poţi câştiga acea dragoste sfântă, care „toate le suferă“ precum şi Iisus le-a suferit, „toate le rabdă“, cum şi El le-a răbdat.
Dragostea creştină este o floare curată ce răsare numai într-un pământ al inimilor ce s-a udat cu Sângele Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaşte Golgota, cine n a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a Golgotei nu poate avea o dragoste creştină adevărată. Ca pe o „poruncă nouă“ a lăsat Iisus în lume dragostea creştină, adică a lăsat-o ca pe un lucru la care trebuia şi la care trebuie o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă dospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea şi vor trăi oamenii o astfel de viaţă, se va vedea între ei dragostea creştină. Apostolul Pavel zice, într-un loc, despre noi că suntem – că trebuie să fim – „casa Duhului Sfânt“ (I Cor. 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uşi: credinţa şi dragostea. Credinţa este uşa ce se deschide spre Dumnezeu şi ne face legătura cu Dumnezeu, iar dragostea este uşa ce se deschide spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uşi trebuie să fie totdeauna deschise; prin una să primim, prin cealaltă să dăm.
Viaţa credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curge în noi darul şi puterea cerului de sus, iar prin cealaltă gură trebuie să curgă acest dar spre de-aproapele nostru, spre iubirea şi mântuirea lui. În acest înţeles zicea Mântuitorul despre omul credincios că „din inima lui vor curge râuri de apă vie (Ioan 7, 38). Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna deschise şi totdeauna în plină curgere, adică de o parte să tragem mereu dar şi putere cerească, iar de alta să slobozim acest dar în slujba lui Dumnezeu, spre mântuirea de-aproapelui. În acest înţeles zice Apostolul Pavel: „…credinţa lucrează prin dragoste“ (Gal. 5, 6).
O credinţă din care nu curge dragoste este un canal astupat şi stricat. O credinţă fără dragoste faţă de aproapele este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului de sus, dar n-o mai sloboade afară în formă de izvor, ci o ţine încuiată numai pentru sine. O credinţă fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva şi credinţa ta este în felul acesta? Nu cumva şi canalul vieţii tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebui să curgă dragoste?
Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ai Mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul“ (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul în zilele noastre.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât de mult doresc să fie aprins“, zicea Iisus (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creştine pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decât cu dragostea evanghelică. Despre David proorocul spune Biblia că liniştea cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şi azi – mai mult ca orice – sufletele tulburate de valurile urii. Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostaşilor din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!
Apostolul Pavel, despre dragostea creştină
„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită pe amândouă părţile, şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului, şi a mădularelor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii“ (Evrei 4, 12).
„De-aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de-aş avea proorocie şi de-aş şti toate
tainele şi toată ştiinţa; şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea, şi de-aş da trupul meu să ardă, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este. Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte. Nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă…“ (I Cor. 13).
Care ochi văd mai bine?
Odată, un om l-a întrebat pe un înţelept:
– Care ochi sunt aceia care văd mai bine: cei negri sau cei albaştri? Ai bărbaţilor sau ai femeilor? Ai oamenilor sau ai dobitoacelor?
– Ochii cei care văd mai bine, a răspuns înţeleptul, sunt aceia ai zavistnicilor, pentru că aceştia văd prin toate casele, văd prin toate depărtările, văd lucrurile cele mai mărunte, ba încă văd atât de bine, încât de cele mai multe ori văd şi ceea ce nu este…
„Sabia“ unui împărat
În anul 1547 a fost încoronat ca rege al Angliei, Eduard al IV-lea.
În ziua încoronării, i s-au adus trei săbii, ca o închipuire a celor trei regate pe care le avea Anglia de atunci şi pe care tânărul rege urma să le cârmuiască.
„Mai lipseşte o sabie“, zise regele în clipele încoronării.
Toţi curtenii se tulburară la auzul acestor cuvinte şi începură a se întreba ce sabie mai lipseşte. Atunci regele zise:
„Mai lipseşte Biblia, sabia Duhului Sfânt… să o aduceţi aici şi să o puneţi în fruntea celorlalte trei, căci fără această «sabie» nu voi putea cârmui împărăţia“.
Cuminte răspuns, căci scris este: „Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugurilor diavolului… Încingeţi-vă mijlocul vostru cu adevărul, luaţi pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului Sfânt“ (Efeseni 6, 11-17). Pe această sabie a avut-o regele Angliei şi această sabie ne trebuie şi nouă.
Părintele Iosif Trifa,
Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an