Minunea cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor

Inmultirea-painilor-4

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Când s a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I au zis: „Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le a săturat şi foamea lor cea trupească.
Să luăm aminte! În Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni sunt două minuni:
Minunea cea dintâi a fost minunata umblare a gloatei după Cuvântul lui Dumnezeu, minunata flămânzire trupească a celor cinci mii de oameni după Cuvântul Mântuitorului. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească şi apoi a săturat foamea lor cea trupească. Aici este, dragă cititorule, înţelesul cel adânc al Evangheliei. Gloata celor cinci mii simţise mai întâi foamea cea sufletească, pe urmă Mântuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească. Aşa e şi azi. Domnul are grijă de toate lipsurile noastre când petrecem lângă El. Minunea din Evanghelia cu minunata săturare a celor cinci mii se întâmplă şi azi, se întâmplă şi în faţa mea şi a ta, iubite cititorule. Când umbli cu sufletul flămând după învăţăturile Mântuitorului, când simţi în tine neîncetat o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, când te ţii mereu de Domnul şi petreci mereu lângă El, pentru a-ţi sătura şi hrăni sufletul cu învăţăturile Lui, atunci El are grijă şi de toate lipsurile traiului tău. În chip minunat ştie şi azi Domnul sătura pe cei care petrec lângă El. „N-am văzut pe dreptul cerşind pâine“ – zice Psalmistul. Sunt şi azi atâtea văduve şi atâţia săraci despre care te miri cum trăiesc în această scumpete. Domnul binecuvântează pâinea şi puţinul lor, pentru că petrec o viaţă curată, de rugăciune şi purtări bune. Să fim bine înţeleşi. Mântuitorul nu predică lenea şi trândăvia. Lucrul mâinilor şi umblarea după cele trebuincioase sunt o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebuie să stea în fruntea tuturor alergăturilor noastre, căci numai atunci se pogoară spor şi binecuvântare şi peste lucrul mâinilor noastre. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Însă cei mai mulţi caută întâi cele lumeşti, iar de cele sufleteşti nici habar nu au. Au uitat oamenii cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Însă cine umblă azi flămând după Cuvântul lui Dumnezeu? Între oamenii de azi este o foame nebună după plăceri, pofte, îmbogăţiri, desfătări lumeşti. Nu căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, nu însetoşăm după hrana cea sufletească şi de aceea nu mai putem scăpa de necazuri, frământări, greutăţi şi lipsuri mari… Linişte şi uşurare nu ne vor veni până când nu va fi foamete pe pământ – dar nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11). Dragă cititorule, Iisus Mântuitorul împarte şi azi pâine sufletească celor flămânzi. „Iisus a zis: Eu sunt Pâinea Vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată…“ (Ioan 6, 35). „Eu sunt Pâinea cea Vie care s-a pogorât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac“ (Ioan 6, 51). Această Pâine este Jertfa cea Sfântă, Trupul şi Sângele Domnului, care ni s-a dat spre viaţa veşnică. Câţi însă se hrănesc cu această Pâine a vieţii?
Cuvântul lui Dumnezeu, după care umbla flămândă gloata celor cinci mii de oameni, se află şi azi în Sfânta Scriptură, în Evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament; însă câţi cititori de carte umblă să citească învăţăturile Mântuitorului din Noul Testament? Câţi creştini au Biblia, au Pâinea, au Cuvântul lui Dumnezeu în casa lor şi se hrănesc regulat cu această Pâine? Într-un sat de frunte am numărat astă-vară douăzeci de cazane de fiert rachie şi oamenii se pregăteau să mai cumpere cinci. Însă n-am aflat în întreg satul nici o Biblie. Ce lucru dureros! Despre noi spunem că suntem sănătoşi când avem poftă de mâncare şi mâncăm bine. Însă când pierdem pofta de mâncare e semn rău, e semn de boală, iar când nu ne trebuie mâncare, suntem greu bolnavi. O, nesocotiţii de noi! De am pricepe că această regulă se întâmplă şi cu sufletul nostru… Sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de mâncare sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică, însă când omul e atins de atare boală sufletească, începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească, n-are poftă de ea, n-o mănâncă, iar sufletul lui este mort sau, mai bine zis, omorât de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană. O, câte suflete mor în această foame!
Toţi cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu, toţi care se hrănesc cu pofte şi plăceri lumeşti poartă în ei astfel de suflete moarte şi omorâte de lipsa hranei sufleteşti.
Evanghelia de mai sus spune că Mântuitorului „I s a făcut milă de gloată“ (Matei 14, 14). „Milă-Mi este de gloată că n-are ce mânca… Nu vreau să le dau drumul flămânzi“ – zicea Iisus (Matei 14, 16). Mântuitorului Îi e milă şi azi de cei care stau flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu în pustia acestei vieţi. Mântuitorul îi plânge pe cei care îşi omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri. În pustia acestei vieţi pline de otravă sufletească, glasul Mântuitorului se aude strigând: „Eu sunt Pâinea Vieţii… Eu sunt Pâinea cea Vie…“ Veniţi şi luaţi hrană şi viaţă pentru sufletul vostru!… Auzi tu, dragă cititorule, acest glas?

«Strada Croitorilor»…
O stradă, aşa-numită «Strada Croitorilor», este aici la Sibiu. Se cheamă a croitorilor, dar n-am văzut decât un singur croitor, în capătul ei. Am trecut de multe ori pe această stradă şi odată am apucat în vorbă cu un bătrân care locuieşte acolo:
– Cum se poate, moşule, l-am întrebat eu, de se cheamă strada aceasta a croitorilor şi numai un singur croitor aveţi în ea?
Bătrânul mi-a răspuns aşa la această întrebare:
– Strada asta îşi are numele, domnule părinte, din vremea de demult, de când era plină de meşteşugari croitori. Însă acest meşteşug s-a stins în curgerea vremii; oamenii au părăsit, rând pe rând, această meserie, însă numele străzii a rămas şi pe mai departe până azi «Strada Croitorilor». În cele mai multe case din această stradă – zicea mai departe moşul – oamenii păstrează şi azi unelte de croitorie: foarfece, ace etc., ca o amintire din vremile când strămoşii şi părinţii lor se ocupau de acest meşteşug…
Aşa mi-a desluşit bătrânul istoria cu strada croitorilor şi eu aflu în această desluşire un adânc înţeles creştinesc. În vremile de demult, la începuturile creştinismului, viaţa cea creştinească era şi ea „meserie“ în care toţi creştinii lucrau neîncetat şi minunate fapte şi lucrări de putere creştinească ştiau să facă. Când citeşti, în Faptele Apostolilor, despre viaţa celor dintâi creştini, rămâi uimit despre felul de viaţă pe care îl duceau ei. În toate zilele ei erau în biserică… şi erau una sufletul şi inima lor… Erau în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42).
Însă, în curgerea vremii, viaţa cea adevărat creştinească a slăbit şi s-a stins mereu, întocmai cum s-a stins meseria celor din «Strada Croitorilor». Rând pe rând, creştinii au părăsit meşteşugul de a trăi o viaţă adevărat creştinească; le-a rămas însă numele de creştini. Se cheamă numai oamenii de azi creştini, însă cei mai mulţi au tot atât din viaţa cea creştinească cât mai au azi din croitorie oamenii cei din «Strada Croitorilor». Se păstrează şi azi uneltele de lucru: foarfece, ace etc., însă nu mai lucrează nimeni cu ele, ci le ţin numai de amintire. Aşa se păstrează şi în casa multor creştini semne sfinte şi scumpe: cruci, icoane, cărţi, cu care creştinii de demult lucrau şi biruiau păcatele. Creştinii de azi însă nu mai lucrează cu ele, ci le ţin mai mult numai de amintire şi de podoabă.
Ne trebuie, cu adevărat, o întoarcere la începuturile creştinismului; ne trebuie revărsarea Duhului Sfânt în pustia vieţii sufleteşti de azi.

„Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?…“ (Ps. 42, 6)
Aşa îşi întreba Psalmistul David sufletul său. Dacă aşa ne am întreba şi noi sufletul nostru, apoi sărmanul nostru suflet ar răspunde: „Sunt mâhnit pentru că n ai nici o grijă de mine… eu vorbesc şi tu n-auzi… eu plâng mereu şi ţie nu-ţi pasă de lacrimile mele… mi-e foame şi nu-mi dai pâine să mănânc… mi-e sete şi tu mă adapi cu alcool…“

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an