Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)
„Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas“ (I Cor. 15, 1).
Semnul lui Dumnezeu este statornicia.
Tot ce este din Dumnezeu este statornic, neschimbat, trainic…
Vezi munţii pe care i-a făcut El, ce măreţi sunt în statornicia lor! Câtă siguranţă au ei pe temeliile lor neclătinate şi cu câtă maiestate sunt înconjuraţi. Cine ar fi în stare să-i mişte, să-i schimbe, să-i clatine, să-i mute de acolo, unde i-a aşezat de la început Făcătorul lor?
Vezi marea, ale cărei ape le-a adunat El între nişte hotare de nisip slab şi mişcător. Ce măreaţă e totuşi marea şi câtă putere de valuri e grămădită în adâncurile ei! Şi totuşi cât de nemişcată din locul ei este şi marea… Nici furtunile puternice, nici cutremurele şi nici vreo altă putere nu-s în stare s-o mute din locul ei, să-i schimbe locul în care a aşezat-o Dumnezeu, Făcătorul ei!
Ce măreţ este cerul înstelat, presărat cu miile lui de stele, de la o margine la cealaltă… Câte stele mici şi mari, aşezate nu ştii după ce rânduieli! Şi totuşi nici una nu se clatină şi nu se mută din locul ei. Unde a fost acum un an, sau zece, sau o mie de ani, tot acolo răsare, tot acolo străluceşte, tot acolo apune…
Vezi râurile care au acelaşi curs…
Vezi vremile, anotimpurile, vânturile – toate – cu câtă statornicie îşi urmează drumul şi îşi păstrează locul în tot mersul lor văzut, rânduit lor de Dumnezeu Care le-a făcut!…
Vezi Planetele, Sistemele, Galaxiile, totul!…
Într-adevăr, câtă statornicie, câtă măreţie, câtă frumuseţe există în tot ce este făcut de Dumnezeu, Necuprinsul Făcător a toate.
Şi, dacă în orânduirea lucrurilor văzute şi trecătoare este atâta măreaţă şi frumoasă statornicie, cum poate fi altfel în orânduirea lucrurilor Sale nevăzute şi veşnice?
Şi dacă legile pământeşti ale materiei sunt atât de puternice şi de neschimbate, cu cât mai mult trebuie să poarte pecetea statorniciei cele duhovniceşti şi eterne?
Evanghelia lui Hristos este cea mai mare dintre toate lucrările lui Dumnezeu.
Mai mare decât munţii.
Mai adâncă decât marea.
Mai strălucită decât cerul.
Mai puternică decât cutremurele…
Mai însemnată decât cerurile întregi şi decât pământul întreg.
Despre ceruri şi despre pământ este scris că vor trece, dar despre Cuvântul lui Dumnezeu, care este Evanghelia, este scris că va rămâne în veac (Matei 24, 35).
Va rămâne nu numai ca durată. Va rămâne şi ca statornicie. Despre munţi este scris că pot să se mute, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar despre acest Cuvânt se spune că nu. În el nu-i umbră de mutare.
Despre apele mărilor este scris că pot fi despărţite şi schimbate. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu.
Stelele cerului sau nisipul mărilor poate că se pot număra, dar gândurile lui Dumnezeu şi planurile Lui pentru noi, arătate sau ascunse în Evanghelia Lui, nu se vor putea număra niciodată (Psalm. 40, 5; 139, 17-18).
Cine îşi poate aduce mereu aminte de trecut, acela nu-şi va pierde niciodată speranţa de viitor.
Cine se poate uita cu înţelepciune înapoi, acela poate privi cu încredere şi înainte.
Şi cine ţine seama de poruncile înaintaşilor săi, acela va avea şi urmaşi care vor ţine seama de îndemnurile sale.
Sfântul Pavel le spune Corintenilor: Vă aduc aminte de Evanghelia pe care v-am propovăduit-o. Spre a-i face să înţeleagă, o dată şi pe totdeauna, că aceasta este singura lor Evanghelie. Că pentru ei nu mai poate fi alta, niciodată.
Ei Evanghelia aceasta au primit-o. În ea au rămas. Şi prin ea vor fi mântuiţi, dacă o vor ţine întocmai aşa cum le-a fost propovăduită. Altfel, degeaba au crezut.
Acum, oricine ar veni să le aducă o altă evanghelie, deosebită de cea care le fusese propovăduită lor de către el, era anatema, blestemat (Gal. 1, 8-9).
Oricine le aducea un alt «isus» şi un alt «duh» nu puteau fi decât nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos… şi nu-i de mirare, căci chiar Satan se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru că şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii.
Sfârşitul lor va fi după faptele lor. Nu după cântările lor. Sau după „meditaţiile“ lor. Sau după cuvântările lor (II Cor. 11, 13-15).
Fraţii mei, surorile mele, – iarăşi şi iarăşi, nu pot să nu vă zic: Veniţi să ne aducem şi noi aminte de părintele nostru sufletesc şi de Evanghelia pe care ne-a propovăduit-o el! De acea Evanghelie pe care am primit-o noi şi în care am crezut…
Că numai dacă o vom ţine pe aceea vom fi mântuiţi. Altfel, degeaba am crezut.
Evanghelia aceea este învăţătura noastră bună şi străbună, mărturisită viu şi lucrător.
Evanghelia aceasta este cea prin care noi ne-am născut din nou, ne-am predat Domnului şi am avut puterea să începem o viaţă nouă, apoi, să duceam această viaţă potrivit legământului pe care l-am făcut în prima zi când am început-o, că o vom duce aşa până la moarte.
Aminte de ea trebuie să ne aducem totdeauna şi cu toţii.
Cei care o ştim, pentru a n-o uita niciodată şi pentru a-i învăţa în ea şi pe copiii noştri.
Dar cei care nu o ştiu să o ştie, pentru a nu merge pe marea vieţii fără busolă. Pentru a nu zidi fără dreptar. Şi pentru a nu umbla noaptea fără lumină.
Cei care n-aţi avut de unde s-o aflaţi mergeţi la cei care o ştiu şi întrebaţi-i. Nu întrebaţi pe cei care nu cunosc. Fiindcă e mai bine să nu ştii nimic, decât să ştii rău. Nu întrebaţi pe lăudăroşi, pentru că e vai de orbul călăuzit de alt orb.
Ci căutaţi până o veţi găsi! Şi nu vă lăsaţi până ce duhul vostru va simţi că a găsit-o.
Când afli adevărul, atunci afli şi liniştirea cugetului pe care ţi-o dă el.
Un semn neîndoios al vremilor din urmă va fi, mai ales, lupta cumplită ce se va da împotriva Evangheliei lui Dumnezeu, nu numai din afară, ci, mai ales, dinlăuntru.
Acum, uitaţi-vă câte imitaţii ale Evangheliei deja au şi apărut în lume!
Câte partide a reuşit Satan să facă între urmaşii lui Hristos, atâtea evanghelii le-a fabricat. Atâţia hristoşi mincinoşi le-a trimis. Atâtea duhuri înşelătoare le-a insuflat. Atâtea încredinţări false le dă.
Fiecare dintre acestea lăudându-se pe sine şi dispreţuind pe ceilalţi. Fiecare căutându-şi folosul său şi furându-l pe al celorlalţi. Fiecare promiţând mântuirea sa şi tăgăduind-o pe a celorlalţi. E o supralicitaţie asupra lui Dumnezeu, ca la cel mai urât dintre bâlciurile lumeşti.
Dar, chiar şi în cuprinsul aceleiaşi zise-evanghelii, Satan şi-a strecurat şi alte felurite duhuri, pentru ca zăpăceala să fie cât mai deplină, luptele, cât mai necruţătoare, vânzările, cât mai numeroase şi dezbinarea, totală. Spre a nu mai fi nici măcar doi sau trei de o părere. Ci fiecare să fie singur… Astfel, Hristos să fie scos nu numai din viaţa celor de afară, ci şi din viaţa celor din Biserica Sa. Şi chiar din ea însăşi.
Dar starea aceasta poate fi numai acolo unde „credincioşii“ lui Hristos trăiesc în păcate personale. Acolo biruie şi păcatele colective. Acolo dezbinarea este deplină.
În această zăpăceală generală, singurul mijloc de a afla şi a recunoaşte adevărata Evanghelie este cugetul curat şi inima smerită ale celor care o caută.
Nici o altă cale nu există. Nimeni şi nimic nu-l poate îndruma pe un suflet în aflarea mântuirii sale, decât dacă, dintr-o inimă curată şi dintr-un cuget sincer, strigă către Dumnezeu cu lacrimi să-i dea mântuirea Lui, să-i descopere Evanghelia Lui, să-i arate calea Lui.
Unui astfel de strigăt Domnul totdeauna îi răspunde.
Iar voi, fraţii şi surorile mele, care aţi aflat Evanghelia mântuirii voastre (Efeseni 1, 13), rămâneţi neclintiţi în ea, urmând-o întocmai cum aţi auzit-o de la început (I Ioan 2, 24).
Înţelegeţi o dată adevărul acesta! Ascultaţi o dată porunca aceasta! Urmaţi o dată îndrumarea aceasta! Apăraţi Adevărul!
Căci, dacă veţi tot îngădui pe feluriţii stricători ai acestei Evanghelii să vină printre voi cu alte învăţături, să vă tulbure cu vorbirile lor, şi nu-i veţi da afară când vin, s-ar putea ca duhurile lor obraznice să vă dărâme şi pe voi şi să vă orbească. Atunci, într-adevăr, degeaba aţi crezut.
Pieirea voastră va fi, atunci, tot aşa de sigură ca şi a lor.