Vlad GHEORGHIU

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise:
– Pe cine ai avut ca model? Nu am văzut niciodată, croiţi în piatră dură, ochi atât de blânzi şi faţă atât de senină. Adu-l pe omul acesta să-L cunosc şi poate că am să cred.
– Iată-mă, zise timid şi ruşinat creştinul. Eu sunt.
Faţa sculptorului era atât de slăbită, că numai pielea se întindea pe pomeţii obrajilor lui. Era numai praf de piatră pe barbă şi în păr şi pe hainele lui sărăcăcioase, privirea i se împăienjenea de oboseală şi de încordare. Numai ochii îi străluceau de febra creaţiei şi de nădejdea că-L va face cunoscut pe Hristosul lui unui om atât de mare.
– Tu? Nu semeni deloc cu Hristos!
– Uitaţi-vă mai bine, zise el. Nu la chipul meu văzut, ci la inima mea. Hristos e acolo, aşa cum Îl vedeţi aici sculptat. El este lumina mea, El este bucuria mea, El este fericirea mea. El este prezent în inima mea. Şi inima mea este frumoasă ca Hristos Care locuieşte în ea.
Abia atunci descoperi marele învăţat pacea imensă din ochii înrouraţi ai sculptorului, în care i se oglindea inima întreagă, cu toată încărcătura ei divină. Îşi întoarse repede privirea spre ochii statuii şi uimit descoperi aceeaşi pace.
Obosit, sculptorul care stătea sprijinit pe un colţ de pat, fără să vrea, adormi. Nu se trezi toată ziua. Apoi nici noaptea. Abia pe la amiaza celei de-a doua zi, foamea îl trezise.
Ruşinat că se purtase necuviincios în casa marelui învăţat, creştinul se ridică şi vru să plece. În cameră nu părea a fi nimeni. Dar când ajunse la uşă, în colţul celălalt al încăperii, omul de ştiinţă era îngenuncheat în faţa statuii, cu mâinile lui îmbrăţişând mâinile întinse ale lui Hristos şi cu capul alipit de faţa aplecată a Mântuitorului. Ochii lui erau plini de lacrimi şi o bucurie imensă strălucea în ei.
– Da! În Hristosul acesta cred puternic. Mulţumesc că mi L-ai descoperit. Eu până azi n-am cunoscut pacea. Pe Hristosul păcii vreau să-L am şi eu în inimă. Vreau ca şi inima mea să fie frumoasă ca faţa lui Hristos.

O, ce mult mi-aş dori să pot spune şi eu ca acel sculptor credincios: „Iată, inima mea seamănă cu faţa lui Hristos“.
Doamne, ajută nedesăvârşirii mele!

Lasă un răspuns


*