Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»
Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: „Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11, 28) – zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?
Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă.
Se întâmplă deseori ca buzele să se roage, dar inima să fie plină de viclenie, incredulitate sau necredinţă, în aşa fel încât cu buzele omul pare a fi aproape de Dumnezeu, dar cu inima este departe de El. În timpul rugăciunii diavolul recurge la toate mijloacele pentru a răci inimile noastre şi a le umple de făţărnicie, fără ca noi să observăm aceasta. Roagă-te şi fii tare, întăreşte inima ta!
Dacă vrei să ceri la Dumnezeu, în rugăciune, un anumit har, atunci pregăteşte-te înainte de rugăciune să fii ferm şi neclintit în credinţă şi înarmează-te la timpul oportun împotriva îndoielii şi necredinţei. Căci vei avea de suferit dacă, în timpul rugăciunii, inima ta ezită şi nu rămâne fermă în credinţă. Nu te aştepta să obţii de la Dumnezeu ceea ce ai cerut cu o inimă îndoielnică, căci prin aceasta tu L-ai jignit pe Dumnezeu, iar El nu va împlini cererea celui care-L insultă. „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt 21, 22), – zice Domnul. Cu alte cuvinte, dacă te îndoieşti şi nu crezi, nu vei obţine nimic. „Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi deloc zice El iarăşi veţi avea putere să mutaţi şi munţii” (Mt 21, 21). Deci dacă te îndoieşti şi nu crezi, nu vei avea putere. „Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea cu valul mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo” – zice Apostolul Iacov. Să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Dumnezeu. „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iac 1, 6-8).