08webÎn Vechiul Testament se stăruie foarte mult asupra fricii de Dumnezeu. „Frica de Dumnezeu – zice înţeleptul Solomon – este începutul înţelepciunii“ (Prov. 1, 7).
Toată Biblia Vechiului Testament, şi îndeosebi Proverbele şi Psalmii, e plină cu lauda fricii de Dumnezeu şi cu îndemnul de a o avea. Însuşi Domnul Dumnezeu lăsase, prin Moise, porunca: „Să te temi de Dumnezeul tău! Eu sunt Domnul“ (Lev. 19, 32). „Temeţi-vă de Domnul şi Îi slujiţi Lui cu credincioşie“ (Isaia 24, 24). „Tot pământul să se teamă de Domnul“ (Ps. 38, 8). „Ferice de omul care se teme de Domnul“ (Ps. 112, 1). „Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie“ (Ps. 19, 9).
Precum spuneam, frica de Dumnezeu îşi are şi ea locul ei în lucrul mântuirii. Ea este începutul mântuirii. Frica de Dumnezeu este o frică mântuitoare, căci ea purcede din cunoaşterea şi recunoaşterea păcatului. Unde s-a trezit frica de Dumnezeu, acolo e semn că s-a trezit şi frica de păcat. Şi acolo s-a făcut şi începutul mântuirii. Acolo s-a deschis prima uşă a mântuirii.
Frica de Dumnezeu e în strânsă legătură cu frica de păcat. Frica de Dumnezeu ajută ferirea de păcat, ajută uciderea păcatului. În acest înţeles zicea înţeleptul Solomon:
„Frica de Domnul este urârea păcatului“ (Prov. 8, 13). „Prin frica de Domnul, omul se abate de la cel rău“ (Prov. 16, 6). „Frica de Domnul este un izvor de viaţă şi ea ne fereşte de cursele morţii“ (Prov. 14, 27).
Un om care a pierdut frica de Dumnezeu, acela a pierdut şi frica de păcat. Acela este un pierdut.
Să nu uităm însă că frica de Dumnezeu, ea, numai singură, nu e mântuitoare. Ea ne este „un pedagog spre Hristos“, spre Golgota, spre dragostea lui Dumnezeu. Să nu uităm locul de la I Ioan 4, 18: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste“.
Ce mult spune acest loc! Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota, unde Tatăl Ceresc ne arată că El L-a pedepsit pe Însuşi Fiul Său pentru păcatele noastre şi acum noi trebuie să trăim, fără frică de pedeapsă în dragostea Lui. Aici este culmea unde moare şi frica de Dumnezeu, iar culmea aceasta o putem ajunge numai murind cu totul faţă de lume şi omorând cu totul păcatul.
Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota, căci altcum ea, numai singură, nu dă destulă putere de mântuire. Biblia este plină de locuri unde îl vedem pe om, sau pe oameni că tremură şi se tem de Dumnezeu, dar nu se îndreaptă. Nu fac o pocăinţă statornică. Sub tunetele şi fulgerele de pe muntele Sinai, poporul tremura de frica lui Dumnezeu. Dar, fiind încă sub acest cutremur, „s-a sculat… să joace“ în jurul unui viţel de aur.
Se teme omul de Dumnezeu până fulgeră şi trăzneşte, şi apoi iar îşi vede de păcate. Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota.

Frica de diavolul

Şi acum să spunem ceva şi despre frica de diavol. Frica de diavol trebuie să o aibă fiecare om, pentru că diavolul de la început este un ucigător de oameni. Într-un anumit înţeles, oamenii se şi tem de diavolul. Dar o frică tare ciudată este aceasta; o frică falsă.
Oamenii se tem cu toţii de diavolul de noapte. Trecând noaptea prin nişte locuri pustii, omul simte un fel de frică de diavol. Într-o moară sau într-o casă pustie, omul n-ar intra la miezul nopţii, pentru mare lucru. Căci e credinţa că acolo locuieşte diavolul.
Dar, pe de altă parte, omul merge liniştit, dus de diavolul pe căile păcatului şi ale pierzării. Nu se bagă într-o moară părăsită, dar se bagă liniştit la cârciumă, la casa desfrânatei şi oriunde diavolul omoară şi trupul şi sufletul omului.
Se teme omul de diavolul cel de la miezul nopţii, dar nu se teme şi de „dracul de amiazi“ (Ps. 90, 6). Călătoreşte omul toată ziua cu diavolul, iar noaptea se teme de el. Îl crede pe diavolul locuind în pietre şi pustiuri, dar nu îl vede locuind în păcat şi în inima lui, împlinindu-se ceea ce spune Biblia într-un loc, că „s-au temut de frică acolo unde nu era frică“. Însăşi frica de diavolul, aşa cum o au oamenii de azi, e o dovadă cât de grozav a slăbit creştinătatea.
Un creştin adevărat n-are frică de noapte, pentru că Domnul Iisus a zis că El e cu noi totdeauna, nu numai ziua, ci şi noaptea. Cum zice şi psalmistul: „Nu te teme de groaza nopţii, căci scut şi pavăză e credincioşia Lui“ (Ps. 81, 4-5).
Un creştin care are frică de noapte şi de stafii are un Dumnezeu cu care nu îndrăzneşte să călătorească noaptea. Frica de noapte şi de stafii e şi ea dovada unei credinţe slabe şi a unui creştin slab care nu trăieşte încă cu Domnul.
De vină este aici şi proasta educaţie ce li se dă copiilor, strecurându-se în ei frica de stafii şi de diavoli de noapte, în loc să se strecoare în sufletul lor, încă de mici, frica de păcat şi de diavolul păcatului. Mamele şi părinţii, care nu-L cunosc pe Domnul, strecoară în sângele copiilor o frică falsă. Dar frica asta poate fi omorâtă prin sângele Golgotei.
La picioarele Crucii de pe Golgota, moare şi frica cea falsă. La picioarele Crucii, moare orice frică şi scăpăm de orice frică.

Părintele Iosif Trifa, Fricoşii