Pentru Oastea Domnului, Rusaliile au o semnificaţie aparte. Este sărbătorirea specificului ei, originii ei, călăuzirii ei, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu este o simplă comemorare sau adunare anuală.
Oastea este o revărsare a Duhului Sfânt în Biserica şi neamul nostru. Întemeietorul ei, Părintele Iosif Trifa, a închinat-o Duhului Sfânt şi Cincizecimii. Oastea Domnului are ca praznic Rusaliile. Pogorârea Sfântului Duh este hramul ei… Şi va fi! Întotdeauna!
Chiar dacă anul acesta guri haine şi mâini hrăpăreţe au furat Oastei Praznicul ei…
Se bănuia cumva că aici se va ajunge de când se tot strigă în gura mare că Oastea Domnului e la ea acasă… unde? În cartierul Lazaret!!…
Dar de ce sediul Oastei nu mai poate fi Casa Oastei? De ce duhul Oastei nu mai are acasa lui? De ce are nevoie de o altă Acasă? De ce „bănuţul văduvei“ nu mai poate găzdui adunările Oastei?
Ca un fur şi ca un laş, duhul acesta al înstrăinării îşi face lucrarea cu gând ascuns… Ca un fur pentru că a furat acasa Oastei şi ca un laş pentru că a ştiut că în acasa lui va putea mânui frâiele Oastei cum va dori şi spre ce va dori, spre ce i se impune să vrea…
De când nişte ruşi schismatici, rupţi de Biserica Ortodoxă Rusă sunt fraţii noştri? Ce fel de fraţi ne pot fi, din moment ce unii dintre membrii acestei asociaţii, participând la Sfânta Liturghie la o mănăstire, au afirmat că nu se pot împărtăşi din acelaşi Potir cu păcătoşii. Şi de ce trebuie ei să plece acasă nu cu ideea unei Oşti scindate, ci a uneia unite şi înflăcărate? Adică ceilalţi care nu aderă la înfrăţirea aceasta ecumenistă nu mai sunt ostaşi? Pentru că altfel nu se poate vorbi de Oaste unită, decât dacă sunt excluşi cei care nu vor adera la această amestecătură de duhuri, numită modern ecumenism.
Şi de când se acceptă în Lucrarea Oastei – cea care nu are nimic în plus sau în minus decât Biserica noastră una, sfântă, sobornicească şi apostolească – propovăduirea „botezului conştient“, zeciuiala şi înfrăţirea cu alte învăţături?
De când propovăduitorii acestor învăţături sunt asemănaţi cu înaintaşii Oastei şi de când se identifică scopul Oastei cu interesele acestora?
De când încap la microfonul Oastei şi în Sfatul ei Frăţesc învăţături străine de cea a înaintaşilor şi a Sfinţilor Părinţi? Poate sunt paşi care au început cu Praga 1997, World Wision, manualele de religie tipărite în cadrul Editurii Oastei şi au continuat cu întâlnirea de la Sâmbăta de Sus cu evreii mesianici, cu ruşii aceştia de la «Schimbarea la Faţă», Crucea albastră, taberele de tineret etc. – toate numai în colaborare cu străinii şi care au atentat de atâtea ori la însăşi fiinţa Oastei. Şi, iată, s-a ajuns aici. Am putea fi indiferenţi faţă de astfel de lucruri?
Cine este răspunzător de cotitura alunecoasă spre care se îngrămădesc azi tot mai mulţi dintre fraţii noştri? Am putea fi din nou acuzaţi că ne erijăm în apărători ai Oastei. Dar nimeni nu ne poate interzice dreptul de a ne apăra sufletul, şi chemarea, şi rostul în Lucrarea Oastei Domnului. Şi nici nu ne poate impune ca, în numele dragostei, să îmbrăţişăm învăţături străine de specificul curat al Oastei, în care am fost formaţi ca ostaşi. Acuzatorii nu vor răspunde în locul conştiinţei noastre.
Ostaşii de rând au un ideal măreţ: ascultarea de fraţi şi de Biserică. Şi iată că încet, încet se găsesc unii, călăuziţi doar de raţiune şi de interese, nu de inimă şi conştiinţă, care să se folosească de virtutea sfântă a ascultării frăţeşti, impunând Oastei norme străine de învăţătura şi de duhul ei. Şi-şi strecoară diabolic minciuna apostată, îmbrăcând-o în straiele virtuţilor şi adevărurilor care constituie însăşi temelia frăţietăţii: unitatea, dragostea de fraţi, ascultarea, pacea şi înfrăţirea…
Da, acestea sunt valori incontestabile ale Oastei, ca şi ale Bisericii, dintotdeauna, dar ele se aplică la fraţii cei într-un duh, nu la faptele sau învăţăturile greşite. Unitatea cea pentru care se roagă Biserica şi Oastea şi pentru care S-a rugat Însuşi Mântuitorul este unitatea de duh, nu de trupuri. Nu păstrarea unităţii între oameni, oricum ar fi ei, ci a unităţii în acelaşi duh de învăţătură şi trăire (a se vedea: Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul din duminica Rusaliilor, Fapte 2, 1).
Doar un orb care el însuşi se vrea orb nu vede că o astfel de unitate ecumenistă nu se poate realiza niciodată. Pentru că, unindu-se cu străinii, se rupe de fraţii lui, care nu vor uneală străină. Deci o unitate deplină nu va fi niciodată. Căci ori se uneşte cu străinul şi se rupe de frate, ori rămâne lângă frate şi nu se poate uni cu străinul. Însăşi noţiunea de ecumenism e desfiinţată astfel. Pentru că în esenţă nu se poate realiza. „Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (II cor. 6, 15).
Concluzia care se trage e una singură: pot să facă lucrare împreună doar cei care sunt la fel. Cei care înclină şi acceptă sau nu sesizează învăţăturile greşite sunt ei înşişi greşiţi şi se adună cu cine sunt ca şi ei. Strâmba lor învăţătură nu se potriveşte pe tiparele tradiţionale. De aceea îşi caută altă „acasă“.
Şi atunci, „Hai să ne mutăm!“, nu?
Da, se vor muta doar „ostaşii“ care se complac în cele străine ale „noii ordini“ de la noua „acasă“. Şi cei care, din laşitate sau comoditate sau indiferenţă, cei din categoria fraţilor „cuminţi“, nu vor reacţiona în nici un fel, de teama învinuirii că fac altă Oaste. Dar ei, acolo, vor fi cei care fac altă „Oaste“ aliniată la standarde europene.
Fraţii sinceri şi cu sufletul curat privesc cu îndurerare cum la sânul cald al Oastei încearcă să-şi facă loc vipera aceasta ecumenistă…
Pe unde a intrat? Pe acolo pe unde că a găsit veghetorii adormiţi… Duhul înşelăciunii a aflat multe porţi vraişte. Şi prea puţini veghetori de strajă. Degeaba vrei să acoperi acum o spărtură, că te dovedesc alte înşelăciuni, intrate pe alte uşi ale nevegherii, purtând alte veşminte şi cu alte scopuri. Multe. Prea multe.
Nu rămâne decât refugiul şi regăsirea duhovnicească sub acoperământul învăţăturilor clare şi corecte ale Sfinţilor Părinţi şi ale înaintaşilor noştri.
Pentru mântuirea cui mai vrea să audă, cui mai vrea să întoarcă…
Oastea Domnului, cea una, Oastea Domnului ca răsad al Duhului Sfânt, nu va urma drumul infam al amestecăturii. Dumnezeu nu iniţiază lucrări care să ducă la faliment.
Singuratică, puţină, prigonită, martirizată, caterisită… Lucrarea Oastei va înainta pe drumul spinos al crucificării. Unul singur! Ca şi Domnul ei, ca şi întemeietorul ei, ca şi martirii ei…
Dar, tot ca şi aceştia, va ajunge sigur la biruinţă, pentru că Dumnezeul Savaot este Singurul Biruitor. În veci.
Aducem mărturie câteva versuri din poezia «Cel mai greu cuvânt» cu care, din alte răscruci ale luptelor Oastei, fratele Traian ne-a înştiinţat pentru luptele de acum.
- „…De-aceea strig, de-aceea nu voi tăcea nicicând,
cum aş scăpa de-osândă dac-aş trăda tăcând?
Cum aş scăpa când astăzi văd bine că se vrea
schimbată-nvăţătura aşa cum n-a fost ea?
Schimbată calea Oastei, schimbat al ei duh bun
şi rostul ei şi ţinta, – iar eu să nu vi-o spun?
Să tac? Să nu le apăr trezind pe fraţii mei?
– Dar cum aş fi-atunci faţă de Domnul şi de ei? […]Ci astăzi, când văd glasuri plătite vinovat
să strâmbe calea Oastei cu sunet încurcat,
când fraţi ce nu-şi dau seama un drum greşit aleg,
când minţi neluminate nu văd şi nu-nţeleg,
când mulţi, chiar şi din frunte, nu văd spre ce-s împinşi
şi mulţi, pe drumuri strâmbe, în mreji străine-s prinşi,
– doresc să strig cu toată puterea mea acum:
treziţi-vă! – Acesta e-al morţii voastre drum!
Treziţi-vă! – E ceasul, e clipa să vedeţi
cât de străini de Oaste şi drumul ei sunteţi!
Treziţi-vă! – Şi-ntoarceţi la primul crez şi gând,
cu lacrimi fiecare întâiul drum luând.
O inimă şi-o cale s-avem cu toţii iar,
aceasta va aduce Lucrării foc şi har. […]
Să biruie Lumina, cel rău să fie-nvins,
să fim un gând şi-un suflet pe-ntregul ţării-ntins.
Să-ndepărtăm din cuget tot ce-i străin primit,
să fim şi noi, şi Oastea aşa cum am pornit,
să ne-mplinim cu toţii curatul legământ
de care vom răspunde în faţa Celui Sfânt…
…Cui nu vrea să-nţeleagă, privească-mă nebun
şi strice mai departe, nimic n-am să-i mai spun.
Va răsplăti odată Dreptatea, ne-ndoios.
Acesta mi-e cuvântul – în faţa lui Hristos!“ (Traian Dorz, Cântări luptătoare)