Sfântul Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»
* Numai de Dumnezeu singur inima mea trebuie să se alipească. „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este” (Ps 72, 27); şi cu toate acestea – o, orbire şi perversiune! – ea se ataşează de lucrurile pământeşti, de mâncare, de băutură, de plăcerile trupeşti, de bani – această murdărie –, de haine – această corupţie –, de culori, de modele, de mode care încântă ochii, de camere mobilate luxos… ce ciudat este aceasta! Adică eu, un creştin, un om al cerului, să mă ostenesc atât de mult pentru ceea ce e pământesc şi să mă preocup atât de puţin de ceea ce este ceresc! Am fost mutat la cer împreună cu Hristos, şi totuşi mă alipesc din toată inima mea de pământ, aparent nu am nici o dorinţă de a fi în cer şi aş prefera să rămân pe pământ, chiar dacă lucrurile de pe pământ, în ciuda farmecului lor mă obosesc şi mă chinuie. Şi totuşi, văd bine că tot ceea ce este pământesc este nesigur, coruptibil şi va dispărea curând. Şi totuşi ştiu şi simt bine că nimic din ceea ce este pământesc nu poate să-mi satisfacă sufletul, să-mi liniştească şi să-mi veselească inima mereu tulburată şi rănită de deşertăciunea acestei lumi. Până când eu, omul ceresc, voi rămânea pământesc? Până când eu, copil al lui Dumnezeu, voi rămânea trupesc, fiindcă în apa sfântă a botezului m-am „născut nu din sânge, nici din poftă trupească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13)? Când deci mă voi întoarce cu totul spre Dumnezeu? Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt atrage la Tine inima mea. Doamne, întoarce inima mea de la deşertăciunile pământeşti! Doamne, fără Tine nu pot nimic!
* Noi iubim tot ceea ce străluceşte pe pământ: aurul, argintul, pietrele preţioase, cristalele, veşmintele de mătase… De ce oare nu iubim slava viitoare la care Dumnezeu ne cheamă? De ce nu aspirăm să devenim strălucitori ca soare-le? „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13, 43). Aceasta pentru că natura sufletului nostru s-a pervertit prin păcat, iar noi suntem legaţi de pământ şi nu de cer, de lucrurile stricăcioase mai degrabă decât de cele nestricăcioase; pentru că iubim slava trecătoare, alterabilă şi înşelătoare a acestui pământ.
Dar de ce există în noi o astfel de dragoste pentru tot ceea ce străluceşte? Pentru că sufletul nostru a fost creat pentru lumina cerului şi pentru că el a fost, la origine, cu totul lumină, cu totul strălucitor; lumina este deci înnăscută în noi, sensul şi nevoia de lumină sunt înnăscute în noi. îndreaptă-ţi această aspiraţie către lumina cerului!
*Descurajarea şi sentimentul de ruşine care ne invadează atunci când nu reuşim ceva, mai cu seamă în slujba noastră pastorală faţă de ceilalţi, vin de la duşmanul nostru netrupesc, care, ca un leu răcnind caută mereu să ne sfâşie, să ne ducă la eşec şi la păcat. De aceea, pentru a acţiona cu siguranţă, trebuie mai întâi să ne pregătim printr-un studiu inteligent, unit cu postul şi rugăciunea. Trebuie căutată în toate desăvârşirea şi să nu lăsăm nici un loc diavolului. Iar dacă eşuăm, să nu ne cufundăm în descurajare, ci să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu păcatul nostru şi slăbiciunea noastră, să ne umilim în prezenţa Sa, să lăsăm la o parte iubirea de sine, şi să ne mărturisim fără ruşine păcatul nostru, uşurătatea noastră, lenea şi slăbiciunea noastră, să aruncăm păcatul în adâncul milei Sale dumnezeieşti, să-I cerem harul şi ajutorul Său pentru a duce de acum înainte o viaţă virtuoasă.