Traian DORZ fragment din ISTORIA UNEI  JERTFE

Pr-Iosif-si-CalfeleSuntem în decembrie 1937.
Foaia «Ostaşul Domnului» de la Bucureşti fusese oprită după nr. 3, din 21 nov., în timp ce lupta între duh şi literă era în cea mai dramatică desfăşurare.
Rând pe rând, preoţii şi cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat şi frumos, trecând de partea interesului firesc şi lumesc.
Mulţimea fraţilor simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea şi prăbuşirea acelor păpuşi sărbătoreşti care defilaseră în fruntea ei…
Ecoul hotărârii fraţilor curajoşi răsuna încă de prin coloa¬nele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între fraţi era cu atât mai mare, cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Şi ura lui mai necruţătoare.
După respingerea tuturor încercărilor de recurs pentru anularea sentinţei judecăţilor bisericeşti împotriva Părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentinţele judecăţilor civile.
Mitropolia grăbea, prin toate mijloacele pe care banul şi puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav şi lipsit. Foile mitropoliei trăgeau cu săgeţile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevărat, drept şi sfânt în Lucrarea Domnului şi în alesul Lui, pentru a-i rupe pe toţi fraţii de el şi a-i nimici total.
Iarăşi era cea mai mare nevoie să se găsească un alt „cirinean“, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.

Atunci eram din nou lângă Părintele Iosif. Venisem tocmai la timp, căci fratele Marini căzuse iarăşi la pat.
În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă, cu toţii, o stare de vorbă în legătură cu arzătoarea nevoie de foaie, în care părintele zise:
– Sunt aici, în Sibiu, doi oameni cu care am putea conveni: Munteanu, care are ziarul «Acţiunea» şi Stoichiţă, care are gazeta «Glasul Dreptăţii».
Cu unul dintre aceştia doi va trebui să luăm contact şi să încercăm o înţelegere, ca să scoatem sub numele lor o foaie pentru fraţi. Cu care credeţi că am putea mai bine?
Unii avură o părere, alţii alta, când părintele zise:
– Să mergem la Stoichiţă! Dragă Dorz, vii cu mine, mergem noi doi.

Pe maşina Oastei era şofer fratele Popovici. L-am suit pe părintele în maşină, iar eu am urcat alături. Era seară. Se aprinseseră luminile când din Aleea Filozofilor pornirăm spre strada Avram Iancu numărul 9, unde îşi avea biroul său avocatul Ieronim Stoichiţă. L-am găsit în birou, împreună cu stagiarul său, Cornel Radu, şi el, tânăr avocat.
Încântat de întâlnire, dl. Stoichiţă – care era un om la fel de vrednic şi de binevoitor cum fusese la vremea sa dl. Metea – şi la fel şi dl. Radu, ne-au primit cu bucurie. Amândoi aceşti oameni cumsecade cunoşteau bine toată situaţia Oastei şi a părintelui. Ne-am aşezat toţi patru la o masă.
După câteva vorbe începătoare, părintele descrise pe scurt starea noastră, motivul venirii noastre şi rugămintea noastră stăruitoare de a ne pune la îndemână foaia lor care, şi aşa, nu apărea decât din când în când şi doar local.
– Cu toată bucuria, Părinte Trifa! – răspunse dl. Stoichiţă. Rămâne numai să stabilim în amănunt cum să facem acest lucru.
– Foarte uşor pentru d-voastră, d-le avocat! Totul rămâne în seama noastră. Iar dacă se vor mai ivi neprevăzute, cu Dumnezeu le vom rezolva pe toate.
– Atunci, să fie într-un ceas bun! – zise zâmbind dl. Stoichiţă. Şi ne despărţirăm strângându-ne mâinile cu căldură şi prietenie.

– Slăvit să fie Domnul! – izbucni voios părintele, îndată ce ne văzurăm singuri. Iată ce minunat a lucrat El şi de astă dată!
Acum, dragă Dorz, la lucru! Cu ajutorul Domnului, foaia trebuie să apară chiar acum de Crăciun. O, ce bucurie vor avea fraţii noştri văzând o nouă minune a dragostei lui Dumnezeu pentru noi! Să facem o foaie cum n-a mai fost alta.
Astfel apăru din nou, sub denumirea «Glasul Dreptăţii», pentru 25 dec. 1937, scrisul dorit şi aşteptat de toţi fraţii. Mult încercatul an 1937 se sfârşea în lumina unei mari bucurii.
Pe prima pagină foaia anunţă un tâlc frumos de Naşterea Domnu¬lui:

Şi iarăşi va veni… Acum 1937 ani, Iisus a venit ca Mântuitor; a doua oară El va veni ca Judecător…“
Numărul de început apărea sărbătoreşte, în 16 pagini şi era plin de o bogată şi aleasă hrană sufletească.
Împreună cu părintele noi lucram plini de hărnicie şi curaj, amândoi, cu fratele Marini. Dar, de obicei, noi lucram încă destul de încet. Scriam, ştergeam şi iar scriam, fiindcă tot ce lucram trecea prin „cenzura“ părintelui, care corecta sau chiar respingea ceea ce nu era în întregime făcut cât se putea de bine de către noi. Uneori, când trebuia trimis în grabă materialul la tipografie, părintele se uita la noi mustrător. O dată, luându-i din mână fratelui Marini un articol la care tot ştergea şi nu-l mai termina, zise:
– Măi Marinel, dacă aş fi lucrat eu ca voi, ar fi fost vai de capul meu. Dă-l încoace!
Şi, în câteva clipe, fu gata. Era de faţă şi fratele Opriş în clipa aceea în redacţie. Aşa am învăţat noi slujba cea grea a scrisului sfânt.
Totdeauna ne-am uimit de puterea de muncă a acestui mare suflet. De darul dumnezeiesc pe care îl avea în toate: de limpezimea gândurilor, de voinţa şi de puterea lui de muncă. De inspiraţia ideilor şi de uimitoarea înlesnire în exprimarea gândului său. Am avut de la cine învăţa, dar am fost prea slabi ucenici.
Acum eu eram fericit ca nimeni altul pe lume. Ne regăsisem iarăşi şi lucram împreună, la aceeaşi masă, cu părintele şi cu fratele Marini.
Vonica se dusese… Dar parcă pe acest om nu-l simţisem niciodată decât ca pe ceva cârpit, nu ca pe ceva crescut din noi.
Fratele Marini, deşi era încă slăbuţ, stătea pe pat sau pe canapea şi lucra de dimineaţa până noaptea neobosit.
Pe părintele, de obicei, îl coboram sprijinit, când Titus, când Opriş, când Popovici, când eu; şi, întins pe canapeaua lui din redacţie, lucra împreună cu noi.
Lucra împreună cu noi, dar boala necruţătoare îi storcea, văzând cu ochii, toată vlaga şi viaţa din corpul său care ajunsese ca o umbră… Ciudat, ce tare slăbea din zi în zi!