„Iisus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. «Iată Omul!» le-a zis Pilat.“
Pilat, ştim acum că era un nelegiuit tot atât de crud şi de făţarnic ca şi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Iisus.
Cu o faţă se arăta binevoitor cu Iisus, cu alta se arăta binevoitor cu iudeii; cu o faţă poruncea soldaţilor să-L chinuiască pe Iisus şi cu alta se bucura în ascuns, desfătân-du se în aceste privelişti vrednice de fiare.
Iată Pilat, omul păcatului; iată Pilat, omul-diavol.
Iată Pilat, omul care, pus în locul cel mai înalt, este în stare numai de josnicii. Pus în fruntea dreptăţii, este uluitor de nedrept. Pus să apere nevinovăţia împotriva crimei, se arată satanic de complice la crimă. Spunând mereu: „Nu găsesc nici o vină în El“, Pilat pune să-L bată pe Iisus.
Bătaia aceasta era cumplit de dureroasă.
Un bici cu două-trei corzi care la capăt aveau legate nişte greutăţi de plumb era instrumentul obişnuit de bătaie.
Patruzeci de lovituri fără una era porţia care se dădea obişnuit, cu acest bici, sau cu nuiele peste spatele gol al celui bătut, care stătea legat de mâini, aplecat peste un stâlp.
După fiecare lovitură, pielea crăpa şi de sub greutăţile de plumb sângele ţâşnea, stropind până departe.
De la a treia lovitură, plesnele biciului sau nuielele cădeau pe carnea vie cu o usturime nebănuită.
Chiar şi dacă ar fi lovit o mână milostivă, aceste lovituri ar fi fost îngrozitor de dureroase.
Cum însă îi cunoaştem pe cei care loveau, ne putem uşor închipui cât a suferit scumpul nostru Mântuitor…
O, cum trebuie să fi arătat trupul Său Sfânt după cele treizeci şi nouă de lovituri…
Haina de purpură va fi fost aleasă tocmai spre a ascunde trupul înroşit de sânge şi spatele brăzdat ca de fiarele unor pluguri.
Întocmai după cum se spusese în Psalmi: „Plugarii au arat pe spinarea mea; au tras brazde lungi pe ea“ (Ps. 129, 3).
O, ce „plugari“ sângeroşi şi ce „brazde“ însângerate!
„Iată Omul“ – le-a zis Pilat, fălindu-se cu isprava lui şi cu isprava slugilor lui.
Poate ideea cu cununa de spini să fi fost chiar a lui Pilat. Mintea redusă a soldaţilor lui plătiţi nu va fi fost în stare să scornească o aluzie atât de străvezie şi o batjocoră atât de dureroasă la nădejdea iudeilor de un împărat al lor.
Pilat voia prin aceasta să-L îngrozească nu numai pe Iisus, ci şi pe iudei, pe care, în inima lui, îi dispreţuia. Chiar dacă, pentru arginţii lor, îi slujea cu prefăcută autoritate.
Voia, dar n-a reuşit cu adevărat decât să se arate pe sine însuşi ce era. Se arăta pe sine însuşi că poate fi orice, dar că nu putea fi om.
Înfăţişarea lui Iisus, plin de sânge şi de vânătăi, cu o cunună de chinuri şi cu o haină de batjocură, nevinovat în faţa legii, nevinovat în faţa Templului,
nevinovat în faţa poporului, nevinovat în faţa lui Dumnezeu
– dar chinuit în faţa tuturor acestora, această înfăţişare slăvită a lui Iisus era pentru toţi chinuitorii Săi, prin măreţia ei, cea mai puternică acuză.
Tăcerea Lui dumnezeiască striga ca un tunet puternic, aruncând spre toţi cei din faţa Sa constatarea cea mai amară a decăderii: Iată omul fără Dumnezeu!
Iată până unde a putut să decadă şi să se îndiavolească cel ce fusese creat să fie om.
Iată ce s-a făcut şi ce s-a prefăcut din om.
Iată ce a fost în stare să gândească şi să facă omul faţă de Binefăcătorul său. Faţă de semenul său. Faţă de Dumnezeul său.
Dar iată şi Omul adevărat, Iisus.
Iată Omul Durerii (Isaia 53, 3).
Iată Omul Ispăşirii pentru a-l face pe om iarăşi om.
Iată Omul Jertfei.
Iată Omul Iubirii.
Iată Omul-Dumnezeu.
Priveşte la Iisus, suflete al meu, ca să vezi cât de mari erau păcatele tale şi cât preţ de jertfă I s-a cerut Lui spre a le răscumpăra.
Priveşte-L adânc, priveşte-L cutremurat, priveşte-L puternic, ca să ţi-L întipăreşti pe inimă aşa ca să nu-L mai poţi uita niciodată.
Pentru a nu mai putea să uiţi ce grozav lucru este a păcătui.
Şi ce preţ scump are mântuirea.
Iată Omul!
Iată omenirea!
Iată-ne pe noi toţi! Bătuţi în Iisus, dispreţuiţi în El, osândiţi în El pentru toate păcatele noastre.
După cum Hristos S-a identificat cu noi, să ne identificăm şi noi cu El.
După cum Hristos S-a transpus în noi, să ne transpunem şi noi în El.
Şi astfel, devenind una cu El prin părtăşia noastră la suferinţele Lui şi făcându-ne asemenea cu El în moartea Lui, să ajungem, prin toate, la slava Învierii Lui din morţi, după îndemnul Sfântului Apostol (Filip. 3, 10-11).
Şi la înfierea pe care o face Dumnezeu.
„Iată Omul“ – era marele adevăr că acolo singur Iisus era Om.
Toţi ceilalţi erau şi puteau fi numiţi orice, numai om, numai oameni nu arătau a fi nici unul, nici toţi.
Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne Iisuse,
Slavă Ţie!
Privim cutremuraţi la înfăţişarea Ta din această clipă a patimilor Tale şi ne închinăm Ţie.
Tu ai fost pe pământ Omul-Dumnezeu, Tu eşti acum în ceruri Dumnezeul-Om.
Aici ne-ai arătat cum trebuie să fim noi. Acolo ne vei arăta cum am fost. Şi cum vom fi.
Întipăreşte-ne pe veci în inimi priveliştea aceasta,
spre a ne îngrozi totdeauna de orice păcat prin care Te-am putea face să suferi din nou chinurile răscumpărării noastre.
Amin.
Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră