„IEŞI DELA MINE, DOAMNE, CĂ OM PĂCĂTOS SUNT EU”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru şi alţi trei apostolii (Lc 5, 1-11).
Am tâlcuit această evanghelie pe larg în şcoala de la Oastea Domnului.
Să arătăm învăţătura cu chemarea la apostolie a Ap. Petru.
„Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt eu” – a zis Simon Petru, căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înţeles este în această cădere! Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în „vânător de oameni”.
Simon Petru arată prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti: recunoaşterea şi simţirea stării noastre celei păcătoase…
Simţirea păcatului, simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii, cu cuvintele: „Doamne, om păcătos sunt”. Numai peste această recunoaştere se pogoară darul iertării şi mântuirii.
Carul mântuirii sufleteşti are multe roţi care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se mişte este: cunoaşterea, recunoaşterea păcatului, împreunată cu smerenia pentru păcat. A nu te smeri înseamnă a te pierde. Unii cad însăşi în greşeala de a se crede prea păcătoşi şi nu se pot mântui.
„Advocatus diavoli”. În vremile de demult, când vreun om mare era propus să fie ridicat la rangul de sfânt, la Roma era obiceiul să se ridice cineva contra acestei propuneri. Pentru asta, era instituit aşa-numitul „advocatus diavoli”, adică avocatul diavolului. Acest „avocat” se ridica contra celui propus de a fi trecut între sfinţi, atacându-l cu fel de fel de învinuiri.
Fireşte, partida cealaltă se apăra, enumerând virtuţile candidatului şi „avocatul diavolului” era totdeauna biruit.
Eu mă gândesc că diavolul face şi azi pe acest „avocat”, amăgindu-i pe oameni să se acuze ei înşişi că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi. Când îi zici păcătosului: „Vino la Domnul… Intră în Oastea Domnului” – îndată îţi răspunde (de parcă ar avea un avocat la spate): „Ah, cum aş veni, dar nu mă simt vrednic de aşa ceva… Eu păcătosul nu sunt pentru aşa ceva… Eu nu mă pot dezbăra de păcate… Ah, de-ai şti d-ta ce inimă de piatră am eu… Nu, nu, eu nu sunt pentru aşa ceva”…
Oare astfel de răspunsuri nu le dă „avocatul diavolului”?
Apostolul Petru este pus în faţa noastră ca o pildă de recunoaştere a păcatelor şi de smerenie pentru păcat. Însemnaţi-vă bine: smerenia pentru păcat este temelia puterii noastre de creştini. Smerenia pentru păcat ne îngenunchează mereu în faţa Domnului, în faţa Crucii Sale, iar din această îngenunchere se ridică creştinii cei vii şi biruitori. Aici este taina puterii noastre de creştini. Petru a căzut când s-a ridicat din această smerenie, lăudându-se că el e mai credincios decât ceilalţi apostoli, şi pe urmă s-a lăpădat de frica unei slujnice (Mt 26, 70). Suntem creştini biruitori numai până când cădeam mereu la picioarele Domnului, rugându-ne: „Doamne, om păcătos sunt… întăreşte mă Tu”.

Un mic răspuns. Astă vară m-am întâlnit cu un prietin care a început îndată cu laude la mine:
– Foaia dumitale face minuni… Cărţile d-tale fac minuni… Ţara întreagă te admiră pentru lucrarea ce o faci…
– Păi, dragul meu, i-am răspuns eu, să mă ierţi, dar lucrul acesta mi-l tot spune de multă vreme şi satana, apropiindu-se mereu de mine cu ispita trufiei. Mie nu mi se cuvine, dragul meu, absolut nici o laudă. Eu nu mă pot lăuda decât în slăbiciunile mele cele nesfârşite. Eu sunt un biet vas slab pe care Domnul îl tot cârpeşte şi îl tot grijeşte să nu se strice. Eu sunt un vas mic şi slab care îmi caut puterea căzând mereu la picioarele Crucii, zicând: „Doamne, eu sunt un om păcătos, eu sunt un vas slab şi plăpând. Tu singur eşti toată puterea mea… Lucrul meu nu este al meu, ci este al Tău, Doamne, este numai al Tău”.
„Toată noaptea ne-am ostenit în zadar.” Apostolii n-au putut prinde nimic până ce n-au aruncat mrejele în numele Domnului. Truda lor fusese o trudă zadarnică.
Aşa e şi o viaţă trăită fără Hristos: o viaţă cheltuită în zadar, o viaţă pierdută.
Tot aşa stă lucrul şi cu pescuirea cea sufletească. Numai aruncând mrejele în numele Domnului se pot pescui suflete din adâncul pierzării. Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Aruncaţi şi voi mrejele – în numele Domnului… să atragem suflete în Oastea Domnului cu ajutorul Lui, căci fără El nu putem face nimic (In 15, 4).
„Poţi face ceva?” Şi crezi că poţi face ceva pentru Oastea Domnului în satul acela? – întreabă odată un ostaş mai tânăr pe un altul mai bătrân.
„Domnul poate” – răspunse cel mai bătrân. Şi te rog, fratele meu, să nu mai foloseşti întrebarea „Poţi face ceva?”… Să nu mai foloseşti nici cuvântul „Eu pot”, căci noi fără El nu putem face nimic.
Din dicţionarul nostru, din vorbele noastre, noi, ostaşii Domnului, trebuie să scoatem cuvântul „pot”. În locul lui trebuie să rămână cuvintele: „Domnul poate”. Într-un singur înţeles trebuie să folosim cuvântul „pot”, în înţelesul ce ni-l arată Ap. Pavel: „Toate le pot în Hristos, Care mă ajută” (Flp 4, 13).

«Isus Biruitorul» nr. 40 / 27 sept. 1936, p. 4

Lasă un răspuns


*