„Paştile iudeilor erau aproape; şi Iisus S-a suit la Ierusalim.“(Ioan 2, 13)
Sfântul evanghelist Ioan, scriind sub călăuzirea Duhului Sfânt, a descris suirea lui Iisus la Templul din Ierusalim înaintea tuturor celorlalte lucruri, îndată după începutul Evangheliei sale.
Acesta este un lucru adânc grăitor.
Înţelepciunea lui Dumnezeu vrea să ne înveţe şi prin aceasta că cea dintâi lucrare pe care trebuie să o facă Hristos, acolo unde urmează să fie vestită şi începută Evangelia Sa, este curăţirea.
Dumnezeu nu lucrează niciodată altfel! Acesta este felul Lui de lucru în toţi şi întotdeauna.
Aşa lucrează într-un suflet şi aşa lucrează într-un templu.
Aşa a lucrat de la început şi aşa va lucra până la sfârşit.
Dumnezeu nu poate intra undeva ca să stea şi să lucreze acolo până nu face mai întâi lumină şi curăţire.
El nu poate sta la un loc cu aluatul cel vechi, cu firea cea veche, nu poate locui într-o încăpere necurăţită, nu poate rămâne într-un cuget rău, într-o fire nespălată de fărădelegi (Evrei 10, 22).
El este ca focul: nu poate sta la un loc cu gunoaiele. Ori le arde, curăţind locul de ele, ori pleacă.
Ori face curăţenie şi locuieşte acolo, ori părăseşte locul care nu vrea să se curăţească.
Locul care iubeşte gunoaiele, care trăieşte în gunoaie şi care nu vrea să se despartă de gunoaie, nu poate fi niciodată locuit de Dumnezeu.
Domnul vrea să facă şi trebuie să facă totdeauna curăţirea oricăror zdrenţe vechi de pe fiul care vine acasă, îmbrăcân-du-l cu haina cea nouă.
El înlătură orice vechituri şi orice ruini, când începe o clă-dire nouă.
Această curăţire este chiar o parte din lucrarea Sa înno-itoare.
Cu aceasta începe – şi trebuie să înceapă – neapărat înnoirea.
Curăţind Templul de cele mai necurate afaceri, Domnul Iisus ne-a arătat că prima Lui lucrare de mântuire este curăţirea inimii noastre. Adică a locului sfânt care trebuie să fie numai al Lui, loc de lumină şi sfinţenie.
Căci acolo, tocmai acolo, hoţul de satana s-a strecurat tâlhăreşte, întinând şi pângărind ceea ce trebuie să fie numai al lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 16-17).
Pe satana, pentru că a stricat templul lui Dumnezeu, îl va strica şi pe el Dumnezeu.
Aşezându-se în templul acesta al Domnului, diavolul a întinat totul cu murdărie şi nelegiuiri. De aceea este neapărat nevoie de foc pentru curăţire şi sfinţire. Căci toate pornesc de acolo, din inimă. Acolo trebuie să ajungă Hristos iarăşi Stăpân şi Domn. Acolo e templul!
La Praznicul Paştilor se suiau la Ierusalim mii de pelerini ca să aducă Domnului jertfe şi să se închine în marele Templu al Marelui Iehovah.
Ierusalimul, fiind capitala religioasă şi naţională a noro-dului, sărbătoarea aceasta şi locul acesta aveau o îndoită însemnătate.
De aceea Mântuitorul a trebuit să Se suie la Ierusalim, spre a începe de acolo lucrarea Sa, fiindcă El a venit să cură-ţească şi să înnoiască nu numai sufletul, ci şi trupul.
Nu numai viaţa religioasă, ci şi cea laică, profană.
Prin lumina Sa şi prin Adevărul Său, Hristos ne-a adus soluţia cea mai fericită, nu numai în relaţiile dintre om şi Dumnezeu, ci şi în relaţiile dintre om şi om, dintre stat şi stat, dintre popor şi popor.
Sistemul lui Hristos, bazat pe iubire şi dreptate, pe libertate şi sfinţenie, ar fi adus cu adevărat fericirea şi îndestularea tuturor oa-menilor.
Ar fi adus libertatea tuturor popoarelor, făcând din toate naţiunile lumii o mare familie, fără graniţe, fără tirani şi fără exploatare.
Dar oamenii L-au respins pe Hristos şi l-au cerut pe Baraba.
De aceea acum nu se mai pot scăpa de barabe, de fiii şi urmaşii barabelor. Ei şi l-au ales! Şi ei şi-i aleg!
Domnul Iisus ştia ce este în Ierusalim la o astfel de sărbă-toare.
Ştia bine ce afaceri necinstite se fac mai ales atunci, tocmai în locul cel mai sfânt şi cu lucrurile cele mai sfinte.
Ştia în ce hal de stricăciune ajunsese Templul Domnului (Ier. 7, 11), Casa Tatălui Său (Isaia 56, 7; Luca 2, 49).
Şi pentru că ştia, nu mai putea sta nepăsător faţă de aceste nelegiuiri. Căci tocmai pentru curăţirea Casei Lui venise de la Tatăl!
Hristos nu putea sta nepăsător să vadă cum «prostimea» este înşelată, exploatată şi jefuită în numele cel sfânt al lui Dumnezeu.
Cum bieţii oameni naivi, bietele suflete ascultătoare şi cu frica lui Dumnezeu, se chinuiau, îndurând lipsuri, ei şi copiii lor, numai ca să adune ceva pentru a-I dărui Domnului, ca jertfă de bunăvoie şi cu dragă inimă (1 Cron. 29, 9).
Iar acolo, în Templu, oameni lacomi, desfrânaţi şi cămătari, introduşi de satana, fără ruşine şi fără frică, se sileau să strice Casa Domnului chiar dinlăuntrul ei.
Toate acestea nu le mai putea răbda şi suporta Domnul Dumnezeu. Nu mai putea îngădui să vadă buna-credinţă a celor neştiutori înşelată şi tâlhărită.
Nu mai putea răbda această urâciune a pustiirii care se aşezase în locul sfânt. Spurcând acest loc peste care era chemat Numele Domnului.
Dacă Fiul lui Dumnezeu a venit să facă lumină şi curăţie în toate compartimentele vieţii, desigur că în lucrurile credinţei şi mântuirii se cere aceasta în primul rând.
De aceea a început cu Ierusalimul, căci acolo era capul.
Şi tocmai cu Templul, căci acolo erau ochii.
Ochii dacă sunt curaţi, tot trupul este luminat (Mat. 6, 22).
Ierusalimul era capul tuturor necinstirilor lui Dumnezeu (Luca 23, 35-38), iar mulţi dintre slujitorii Templului erau ochiul rău (Mat. 6, 23), care ţinea tot trupul lui Israel în întuneric.
De la Ierusalim şi de la Templu, unde era cuibul acestor graşi pui de şerpi şi năpârci, care socoteau Casa lui Dumnezeu şi Calea Lui numai ca pe o vacă grasă şi lăptoasă, – de acolo trebuia să înceapă judecata!
La această vacă bună şi blândă, care era Templul, sugeau fără nici o muncă atunci douăzeci de mii de preoţi şi slujbaşi, mulţi dintre ei minţind pe Dumnezeu şi înşelând evlavia mulţimii neştiutoare. Batjocorind sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu cu viaţa şi faptele lor blestemate.
Pe cei răi Domnul i-a lovit şi i-a dat afară.
Împotriva acelor slujbaşi răi S-a ridicat Hristos şi împotriva lor Se va ridica totdeauna, oriunde Îl vor găsi ei pe El sau El pe ei.
Până când toate gunoaiele acestea vor fi aruncate din Casa Domnului pe vecii vecilor în focul de afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Adică în locul pe care ei singuri şi l-au ales (Mat. 25, 30).
Căci este scris: Judecata trebuie să înceapă de la Casa lui Dumnezeu (1 Petru 4, 17).
Hristos aşa a început.
Adevărul totdeauna aşa începe.
Fiindcă voia să cureţe lumea, trebuia să înceapă cu cen-trul ei.
Ca să cureţe Templul, trebuia început cu altarul.
Ca să cureţe sufletele, trebuia să înceapă cu izgonirea celor care le necinsteau.
Aşa va curăţi Hristos şi Biserica Sa cea sfântă.
Când vine Hristos, începe Praznicul Adevărului!
O Doamne Iisuse, Te rugăm curăţeşte Biserica Ta mereu şi alungă din ea tot ceea ce caută să Te alunge pe Tine. Curăţă şi inima noastră şi ochii noştri de tot ce ne îm-piedică să Te vedem şi să Te urmăm. Amin.
Traian Dorz, HRISTOS – SFINŢITORUL NOSTRU