Traian Dorz
Iisuse, când am fost căzut
în mâini de sânge pline,
atâţia oameni au trecut,
şirag, pe lângă mine;
mulţi chiar cu jale mi-au vorbit
şi m-au privit cu jale,
dar, vai, nici unul n-a putut
din tină să mă scoale.
Nici unul nu s-a-nduioşat
să-mi şteargă plânsu-n gene,
Tu Singur Te-ai apropiat,
Milos Samaritene;
a mele răni adânci le-ai uns,
durerea să se-aline,
iar eu, la Pieptul Tău ascuns,
plângeam: „Rămâi cu mine…”
Căzut fusesem între spini
şi-n chinul cel mai mare,
spre cer, cu ochi de lacrimi plini,
cerşeam ajutorare;
din câţi atunci au auzit
a mele lungi suspine,
doar Tu, Iisus, Păstor Iubit,
Te-ai coborât la mine.
Pe braţe m-ai luat şi blând,
voios m-ai scos afară,
„Rămâi, am zis atunci plângând,
în viaţa mea amară,
căci eu sunt mielul rătăcit
prin lumea de păcate
şi Tu, Păstorul meu Iubit,
m-ai izbăvit de toate.”
Când toţi, cu ură-n ochi şi-n glas,
mă fugăreau întruna,
Tu Singur, Doamne, ai rămas
cu mine-ntotdeauna…
Rămâi pe veci, căci viaţa mea
legată e de Tine,
mă ia deplin în slujba Ta
şi fă ce vrei cu mine…