Iisuse Dulce, Urzitorul
eternei noastre mântuiri,
mă copleşeşte greutatea
slăvitei Tale fericiri.
Cu-atâta mare de lumină
şi zări cereşti de bucurii
umplut-ai inima zdrobită
de chinu-atâtor ani pustii!
Peste viaţa mea firavă
adus-ai munţi de haruri grei
şi-atâta fericită slavă,
de-o frânge greutatea ei…
Simt bucuria grea-ncercându-mi
prea slabul firii mele tort,
mă doare-atâta fericire
şi parcă nu mai pot s-o port…
– Ţi-am dus durerile nespuse,
putut-am duce-amarul tot,
dar bucuria azi, Iisuse,
şi slava parcă n-o mai pot.
E mult mai mult decât încape
în bietu-mi suflet obidit
şi, copleşit, suspin: Iisuse,
de cât am fost învrednicit!