Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE
Pe la mijlocul lui februarie [1953], ancheta mea s-a terminat şi am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.
Eram foarte slăbit. Şi, în condiţiile acestea, boala de inimă, de care sufeream încă de pe front, începu să se agraveze… Palpitaţii, sufocări, ameţeli mă încercau tot mai des…
Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomot ciudat. Părea că cineva sforăie lângă mine încet, pâsâind printre buze… Sau că o pompă stricată, care lasă aer, se aude aici, undeva pe aproape…
– Ce să fie oare? mă întrebai
Deschid ochii, în celulă nimeni.
Ascult, de afară nu putea să se audă nimic, fiindcă zidurile erau groase…
Atunci, ce poate fi?
Ascult din nou… Şi dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu… Inima mea gâfâia pompând din greu la aerul care se scurgea pe lângă pompa ei stricată… Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.
Am avut atunci gândurile pe care le-am înşiruit toată noaptea, în strofele poeziei alcătuite atunci:
Solia vieţii mele-apuse
tot mai cu greu cărarea-şi suie,
cu bine-n Mâna Ta, Iisuse,
sfârşitul slujbei să şi-l puie!
Ascult cum inima-mi se curmă
în zbateri tot mai ostenite
ca fâlfâirile din urmă
a’ unei aripe rănite…
Simt c-am ajuns la o răscruce,
că mult trudita vieţii cale
coboară-n liniştea ce-aduce
sfârşitul zbuciumării sale.
Că fiecare fâlfâire
e-o liniştită-apropiere
de recea ţărnii înfrăţire,
de dulcea slavei înfiere.
Simt cum se smulge-ncet din mine
a firii frântă rădăcină
şi-n împăcarea care vine
întregul cer mi se-nsenină.
Uit zbuciumul şi-ndurerarea
din lupta-n urma mea rămasă
şi peste toate simt uitarea
cum albă, ca un văl se lasă.
Se şterge-ncet, încet din mine
pământul părăsit departe,
cu toată lupta lui fierbinte,
cu toate urile-i deşarte.
Nimic n-am contra nimănuie,
nici gând, nici dor de răzbunare,
în toată inima mea nu e
decât odihnă şi-mpăcare!
Numai un dor rămas fierbinte
spre voi, cei dragi, mă cheamă iară,
voi, fiii fericirii sfinte,
voi, neuitata mea comoară.
Şi chiar din Porţile Divine,
spre voi îmi mai întorc privirea,
căci şi-n pământ, şi-n cer, cu mine,
întreagă eu vă duc iubirea!
Starea sănătăţii parcă mi se înrăutăţea mereu… Inima mi se lupta cu „zbateri tot mai ostenite / ca fâlfâirile din urmă a’ unei aripe rănite“… În liniştea nopţilor de afară şi a singurătăţii din celulă, urmăream adeseori aceste zgomote ca nişte duioase luări de rămas-bun de la tot ce lăsam frumos în urma mea pe pământ…
Îmi retrăiam, dar în altfel decât în celelalte rânduri, moartea mea, pe care o aşteptam din clipă în clipă… Mi-o împrietenisem, mă obişnuisem cu ea şi o aşteptam ca pe o mântuitoare şi fericită salvare din singurătatea şi despărţirea amară în care fusesem aruncat aici. Mulţumesc lui Dumnezeu că, în sfârşit, a sosit vremea să fiu şi eu chemat Acasă, la odihnă, din toate flăcările şi valurile mele care, socoteam că mi-au fost de-ajuns.
Ştiam că dincolo de zidurile acestea lăsasem atâta iubire suferind, dar şi pentru aceasta, nu mai aveam o altă nădejde decât cea de după moarte. Îmi era dor să ne mai revedem numai acolo, Dincolo…
Îmi era aşa de dor de Părintele Iosif, de fratele Marini, de toţi fraţii şi surorile tinereţii şi avântului meu sfânt – care, în cea mai mare parte, plecaseră Dincolo înaintea mea… Voiam să merg şi eu la ei… Mulţi dintre cei de azi erau o altă generaţie. Aveam, desigur, în sufletul meu mii de legături cu fraţii de aici, dar de ceilalţi, din Cer, parcă eram legat altfel, mult mai puternic.
Din nou nu mai aveam nici un gând din urmă, nici o părere de rău, nici o dorinţă. Din nou eram mai mult Dincolo decât dincoace de viaţă…
În dimineaţa zilei de 2 martie 1953 avui două visuri ciudate pe care nu le mai putui uita…
Se făcea că eram noaptea undeva într-o încăpere înaltă şi goală… Cineva – nu ştiam cine – m-a chemat la un telefon şi, când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:
– Pe ziua de 2. Pe 2, 4, 2. Până pe 2.
Apoi tăcu.
Lângă mine părea că stă un suflet scump. Şi m-am trezit.
Pretutindeni era tăcere şi numai singurătatea nopţii îmi ţiuia în urechi. Trebuie să fie cam pe la vreo două-trei ceasuri noaptea, gândii eu.
După aceea m-am frământat nu ştiu cât timp ca să pot dezlega ceva din acele cifre şi numere – dar n-am putut dezlega nimic.
Ştiam de multă vreme că există trei feluri de visuri: unele vin de la Dumnezeu, altele vin de la diavolul, dar cele mai multe vin din frământările gândurilor şi stărilor noastre.
Cele care vin de la Dumnezeu nu sunt prea multe. Dar ele ne vin în împrejurări deosebite din viaţa noastră, fie ca înştiinţări, pentru a ne feri de vreo primejdie sau de vreo ispită care se apropie, fie ca mângâiere şi îmbărbătare în faţa vreunei dureri. Fie ca o lumină şi ca un ajutor în faţa unei răscruci din viaţă, spre a putea avea răbdarea şi nădejdea unei ieşiri fericite la capătul unui tunel întunecos prin care trecem. După cum este scris: Dumnezeu vorbeşte omului prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înştiinţări şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să-l abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie, ca să i păzească sufletul de la groapă şi viaţa de loviturile săbiei (Iov 33, 15-18).
Pe cât de mulţi dintre copiii Săi nu i-a înştiinţat astfel Dumnezeu!
Ştiam apoi că visurile care vin de la diavolul sunt aduse de cel rău cu gând nimicitor. Spre ispitire, spre înspăimântare sau spre deznădejde şi încurcătură.
Iar visurile care vin din imaginaţia noastră frământată zilnic de gânduri, de dorinţe şi de griji sunt un rod al acestor frământări şi nu spun nimic.
Frământându-mi mintea să pot descoperi ceva din acest vis, care era totuşi cu totul deosebit, se vede că am adormit din nou…
Fiindcă dintr-o dată mi se păru iarăşi că intră în camera mea un ofiţer care ţinea în mână patru suluri de hârtie. Se aşeză la o masă în faţa mea şi, din cele patru suluri, alese unul şi mi-l întinse.
Mă uitai la el şi îmi păru că era un decret de premiere pentru opera mea literară… Era cu patru pagini. Pe prima pagină scria cifra 2, apoi numele meu scris mare.
Pe a doua pagină era fotografia mea, între mai multe alte fotografii.
Pe pagina a treia, îmi arătă un loc sub mai multe rânduri scrise şi îmi spuse:
– Semnează aici şi pune data de astăzi.
Am semnat în josul paginii, scriind mai întâi o localitate care începea cu litera C (mai departe n-am ştiut). Apoi am scris 2, 4, 2 şi data de 2. Iar el a scris la urmă pe ultima pagină 2.
Şi m-am trezit.
Acum într-adevăr nu mai înţelegeam nimic, dar tot sufletul îmi era încredinţat că era o înştiinţare pe care, e adevărat că eu nu o înţelegeam acum, dar va veni sigur vremea s-o aflu, să o înţeleg. Reţineam puternic numerele şi data care mi se spuseseră.
De două ori pe ziua de 2. Şi de două ori 2, 4, 2.
Doamne Iisuse, dă-mi lumina înţelegerii înştiinţării acesteia!
Dimineaţa, într-adevăr, intră în celula mea ofiţerul anchetator şi îmi spuse:
– Vino la cancelarie!
M-am dus. Avea pe masă un sul de patru dosare… Alese unul şi îmi spuse:
– O să plecaţi la muncă în colonii. Fă-ţi bagajul şi stai gata. Veţi pleca chiar de azi toţi patru. Semnează aici!
Era ziua de 2 martie 1953.
Am rămas uimit auzind de patru. Eu nu mai ştiam de altcineva dintre fraţi care să fie arestat decât de fratele Cornel. Nici de dânsul nu mai eram sigur că este acolo, fiindcă mă gândeam că îi vor fi dat drumul, deoarece nu prea avea de ce să-l ţină!
Dar îndată după masa de 12, m-au dus într-o altă celulă. Acolo ne-am întâlnit: eu, fratele Cornel, fratele Opriş, care locuia atunci pe aproape de Hunedoara şi încă un frate, Florea Ion, de la Hăpria de lângă Alba Iulia.
Acesta era un frate tânăr care se predase Domnului în urmă cu câţiva ani, când avusesem o adunare frumoasă a Oastei Domnului în biserica lor. Se mai hotărâseră la adunarea aceea un număr frumos de tineri şi tinere, iar Lucrarea Domnului din satul lor mergea minunat…
Prin nu ştiu ce împrejurări, cineva l-a dat şi pe el pe mâna Securităţii. Acum era şi el aici cu noi.
Ni s-a dat hrană rece pe o zi, iar seara ni s-au pus ochelari negri pe ochi, apoi am fost suiţi într-o maşină închisă cu care am fost duşi până la gara Simeria.
Acolo ni s-au luat ochelarii şi doi ofiţeri ne-au pus cătuşe la amândouă mâinile. După aceea am fost legaţi toţi patru unul de altul şi aşa am fost duşi lanţ prin gară, pe peronul plin de oameni, până am fost urcaţi în personalul de Bucureşti, unde aveam rezervat un compartiment de cl. a III-a.
Am fost aşezaţi toţi patru la rând pe o bancă, cu spatele înainte, iar cei doi ofiţeri care ne duceau stăteau în faţa noastră. Eu şi cu fratele Cornel eram la mijloc, legaţi de amândouă mâinile, dar fratele Opriş şi Florea erau la margine, legaţi de câte o mână, unul legat de mine, iar celălalt de Cornel. Ei, cei de la margine, erau mai fericiţi, avea fiecare câte o mână liberă.
Îmbrăcasem paltonul cel gros, iar aici în tren se făcuse nespus de cald… Râuri de sudoare îmi curgeau pe frunte, în ochi, pe faţă şi nu puteam să mi le şterg.
I-am rugat pe cei care ne duceau să ne dea voie ca să ne scoatem paltoanele… dar ei ne-au răspuns râzând batjocoritor:
– Până la destinaţie, aşa mergeţi! Dacă trăiţi, trăiţi, dacă muriţi, muriţi. Aţi înţeles? Şi să nu mai cereţi nimic!
Fraţii Cornel şi Opriş amândoi aveau mâinile mai subţiri… Ale mele erau mai ciolănoase. Cătuşele fuseseră alese potrivite pe mâinile lor, nu pe ale mele… Mă strângeau din ce în ce mai tare.
Răsuceam mâna, spre a mi-o dezmorţi, dar eu nu ştiam că aceste cătuşe erau în aşa fel făcute încât, dacă mişcai mână se strângeau singure tot mai mult. Îmi intraseră în carne… Mâinile mi se umflau şi mi se învineţeau. Începusem să nu mi le mai simt.
Le-am arătat celor ce ne păzeau, rugându-i să-mi lărgească puţin cătuşele… Dar ei, râzând, îmi ziseră:
– Până veţi ajunge la destinaţie, aşa mergi! Dacă trăieşti, trăieşti, dacă mori, mori… N-ai înţeles să nu mai cereţi nimic?
– Am înţeles! Şi nu i-am mai rugat nimic.
Ne frământam doar cu gândul că ai noştri nu vor mai şti unde suntem. Mâine vor merge la Deva să ne ducă medicamentele pe care le cerusem. Şi vor fi şi mai îngrijoraţi şi mai necăjiţi, negăsind nici o urmă de noi.
Tocmai când ne frământam cu aceste gânduri, intră în compartiment controlorul de bilete… O mare bucurie ne-a umplut feţele, privind spre el. Era fratele Blaj, unul dintre fraţii noştri din Simeria. Ne-a recunoscut îndată.
I-am făcut semn cum am putut ca să ştie că suntem duşi nu ştim unde, dar cel puţin să-i anunţe pe ai noştri.
El, văzându-ne, izbucni în lacrimi şi ieşi.