b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR Cuvântul I din «Omilii la parabola despre săracul Lazăr si bogatul nemilostiv»

Cuvânt rostit în Antiohia, a doua zi după Calende (1), împotriva beţivilor, si a celor ce merg la cârciumi, si fac dănţuiri în cetate; si ca dascălul nu trebuie sa lepede pe ucenicii sai, chiar daca deocamdată nu i se supun; si despre săracul Lazăr si bogat (2)

1. Praznic satanicesc fiind ziua de ieri, voi aţi făcut-o praznic duhovnicesc primind cu multă bunăvoinţă cuvintele cele de la mine şi petrecând aici cea mai mare parte din zi, îmbătându-vă cu beţie plină de întreagă înţelepciune şi dănţuind împreună cu Pavel. Deci, într-acest chip îndoit câştig s-a făcut vouă: pe de o parte aţi scăpat de dănţuirea fără de rânduială a celor beţi, pe de alta aţi săltat cu săltări duhovniceşti pline de bună rânduială, şi v-aţi împărtăşit nu de cupă din care curge vin curat (3), ci de una plină de învăţătură duhovnicească, şi v-aţi făcut fluier şi alăută Duhului Sfânt; şi în vreme ce alţii dănţuiau diavolului, voi, petrecând aici, v-aţi gătit ca organe şi vase duhovniceşti, aţi lăsat Duhul să scoată cântare din sufletele voastre şi să insufle harul Său în inimile voastre, drept care aţi şi răsunat cu viers atotmelodios, veselind nu numai oamenii, ci şi puterile de sus.

Hai, dar şi astăzi să ne întrarmăm limba împotriva beţiei şi să dăm de pământ cu viaţa cea moleşită şi dezmăţată: să certăm pe cei care petrec în ea – nu ca să-i ruşinăm, ci ca să îi scăpăm de ruşine; nu ca să-i facem de ocară, ci ca să-i îndreptăm; nu ca să-i facem de bâlci, ci ca să-i slobozim de bâlciul (4) cel ruşinos şi din mâinile diavolului să-i răpim; că cel îşi trece timpul în beţie şi dezmierdare şi ghiftuire se află chiar sub tirania diavolului.

Şi deie Dumnezeu să iasă ceva din cuvintele mele; iar dacă vor stărui într-aceleaşi chiar după îndemnul meu, nici aşa nu voi înceta a-i sfătui; că şi izvoarele curg chiar dacă nu ia nimeni apă, şi fântânile nu încetează a se umple chiar dacă nu sunt folosite, şi râurile curg chiar dacă nu se bea din ele, deci se cuvine şi celui ce vorbeşte a plini cele ce ţin de el chiar de nu ia aminte nimeni.

De altfel, nouă, cărora ni s-a încredinţat slujirea cuvântului, lege ne-a lăsat Iubitorul de oameni Dumnezeu ca niciodată să nu părăsim datoria noastră, nici să tăcem, fie că ne ascultă cineva, fie că e nepăsător. Iată, Ieremia, după ce i-a ameninţat mult pe iudei şi le-a spus dinainte grozăviile care aveau să vină , era batjocorit de cei ce-l auzeau, toată ziua era luat în râs, încât a vrut o dată să nu mai prorocească prorocia aceea, lăsându-se cuprins de omenească slăbiciune şi nemaisuferind batjocurile şi ocările.

Şi ascultă cum ne arată asta prin cele ce grăieşte: “Făcutu-m-am spre râs toată ziua… şi am zis: nu voi mai numi numele Domnului şi mai mult nu voi mai grăi întru numele Lui: şi s-a făcut în mine ca focul ce arde şi pârjoleşte în oasele mele; şi m-am părăsit din toate părţile, şi nu pot suferi” (20, 7, 9)5.

Iată ce vrea să spună: „Am vrut să mă las de prorocit, fiindcă nu mă ascultau iudeii; şi îndată ce am voit aceasta, a căzut ca un foc în sufletul meu lucrarea Duhului şi pârjolea toate cele dinlăuntrul meu, topindu-mi oasele şi mistuindu-mă aşa fel că nu puteam răbda văpaia aceea”. Iar dacă Ieremia, luat în râs şi batjocorit şi ocărât în toată ziua, a fost supus unei asemenea pedepse fiindcă a vrut să tacă, de ce iertare am fi vrednici noi dacă nepătimind încă lucruri ca acelea, ci pentru nepăsarea unora împuţinându-ne cu sufletul, am înceta să le mai dăm învăţătură, şi mai ales când sunt atâţia care iau aminte?

2. Vă spun acestea nu pentru a mă îmbărbăta ori a mă mângâia pe mine însumi (de altfel, am pus hotărâre tare în sufletul meu ca, până ce voi mai sufla şi Dumnezeu va socoti de cuviinţă să mă mai ţină în viaţa cea de acum, să plinesc slujirea aceasta şi să fac ceea ce mi s-a poruncit, fie că va lua cineva aminte, fie că nu); ci întrucât sunt unii care descurajează pe cei mulţi, care, neaducând nimica de folos în viaţa noastră, slăbesc şi râvna celorlalţi, fac măscări şi îşi bat joc şi zic: „încetează cu sfaturile, termină cu îndemnurile; nu vor să te asculte, mai lasă-i în pace”; întrucât, deci, sunt unii care spun acestea, am să lungesc cuvântul din dorinţa de a smulge din sufletul celor mulţi această rea şi neomenească părere, această cursă diavolească.

De altfel, şi ieri am văzut spunând cuvintele acestea pe mulţi, care, ce au văzut pe unii stând în cârciumă, râdeau şi îşi băteau joc zicând: „Tare s-au mai înduplecat să te asculte; chiar că n-a mai intrat în cârciumă nici unul; s-au cuminţit cu toţii”.

Ce spui tu, omule? Am făgăduit cumva să-i pescuim pe toţi într-o singură zi? Dacă şi numai zece se înduplecă, dacă şi numai cinci, dacă şi numai unul, oare aceasta nu ne este destulă mângâiere?

Ba îndrăznesc să spun lucru mai mare: să zicem că nimeni nu se lasă înduplecat de cuvintele noastre – măcar că e cu neputinţă a rămâne vreodată sterp cuvântul semănat în auzul atâtora – dar hai să presupunem asta. Ei bine, se cheamă că nici aşa nu am vorbit degeaba: fiindcă deşi au intrat în cârciumă, n-au mai intrat cu aceeaşi nesimţire, ci şi la masă îşi aminteau în multe rânduri de cuvintele mele, de pedeapsa, de certarea lui Dumnezeu; şi amintindu-şi se ruşinau, roşeau în gândul lor; nu îşi făceau năravul cu atâta îndrăzneală. Or, tocmai acesta este începutul mântuirii şi al prefacerii celei bune: a te ruşina, a osândi singur ceea ce faci.

Pe deasupra, mai dobândim de aici încă un câştig, şi nu mic. Care este acesta? Anume că şi cel cu întreagă înţelepciune se fac mai evlavioşi, încredinţându-se prin cele spuse că au fost sfătuiţi cât se poate de bine, nefiind mânaţi împreună cu gloata. Nu i-am ridicat din suferinţă pe cei bolnavi? Dar i-am făcut mai zdraveni pe cei sănătoşi. Cuvântul nu a scos pe nimeni din răutate? Dar mai bine i-a şlefuit pe cei ce duc viaţă îmbunătăţită. Hai să mai spun şi un al treilea folos pe lângă celelalte două. Nu am înduplecat pe cineva azi? Poate voi fi în stare mâine.

Dar dacă nici mâine? Atunci poimâine, sau poate în ziua următoare. Cel ce astăzi a auzit şi n-a primit, poate că mâine va fi ascultător şi va primi cuvântul; iar cel ce astăzi şi mâine a fost nepăsător, poate că după mai multe zile va lua aminte la cele spuse.

Doar şi pescarul, de multe ori, după ce toată ziua a scos năvodul gol, a prins seara, când se pregătea să plece, peştele care fugise de el toată ziua. Iar dacă pentru nereuşitele care se întâmplă întotdeauna am sta în nelucrare şi ne-am lăsa de toate, s-ar prăpădi întreaga noastră viaţă: şi nu numai cele duhovniceşti, ci şi cele lumeşti s-ar duce toate de râpă.

Doar şi plugarul, dacă s-ar lăsa de plugărit din pricina vremii proaste ce se întâmplă o dată şi de două ori şi de multe ori, degrabă ar muri de foame. Şi corăbierul, dacă ar fugi de mare din pricina furtunii care se întâmplă o dată şi de două ori şi de multe ori, neumblată ar rămâne pentru noi marea, şi viaţa noastră tot s-ar înrăutăţi din această pricină.

Şi dacă în fiecare îndeletnicire s-ar gândi aşa, toate ar pieri îndată şi ar rămâne pustiu pământul. Deci, ştiind cu toţi aceasta, chiar dacă nu reuşesc o dată, de două ori, de multe ori în treburile lor, iarăşi se apucă de ele cu aceeaşi râvnă.

3. Acestea toate ştiindu-le şi voi, iubiţilor, să nu grăim, vă rog, să nu spunem: „Ce atâtea cuvinte? Nici un folos nu este din cuvintele acestea”. Că şi plugarul, o dată şi de două ori şi de multe ori însămânţând aceeaşi brazdă fără a strânge roadă, iarăşi face acelaşi lucru – şi de multe ori îşi scoate într-un an paguba din cealaltă vreme. Şi negustorul, de multe ori trecând prin sfărâmare de corabie, nu lasă portul ci trage corabia la apă, năimeşte corăbieri şi, împrumutând bani, se apucă de aceleaşi lucruri, cu toate că viitorul nu este desluşit.

Şi oricine obişnuieşte să facă la fel ca plugarul şi negustorul. Apoi, dacă aceia au atâta râvnă pentru cele lumeşti, cu toate că sfârşitul lor nu este desluşit, noi să ne lăsăm păgubaşi îndată dacă nu suntem ascultaţi când cuvântăm? Şi ce iertare am avea pentru aceasta, ce dezvinovăţire? De altfel, pe ei n-are cine să-i mângâie în nereuşite. De pildă, atunci când marea înghite corabia negustorului, n-are cine să scoată din sărăcie pe cel ce a păţit sfărâmare de corabie; dacă îneacă o ploaie mare brazda, înăbuşind seminţele, de nevoie pleacă plugarul acasă cu mâinile goale; iar cu noi, cei care cuvântăm şi îndemnăm, nu stau lucrurile aşa.

Şi totuşi, chiar dacă arunci seminţele şi cel care aude nu primeşte, nici nu aduce roada ascultării, tu ai oricum răsplată de la Dumnezeu pentru că ai dat sfat, şi vei primi dacă eşti ascultat tot atât cât ai fi primit dacă n-ai fi fost: că ai făcut tot ce ţinea de tine. De faptul că cei ce ne aud nu se înduplecă nu suntem vinovaţi, ci numai dacă nu dăm sfat: că a îndemna este treaba noastră, iar a se îndupleca e a lor. Dacă, fără îndemnul nostru, ar făptui isprăvi (6) nenumărate, numai a lor este răsplata, iar noi n-avem nici un câştig, fiindcă nu i-am sfătuit la ele; tot aşa, dacă atunci când noi îi îndemnăm ei nu iau aminte, toată pedeapsa cade asupra lor, iar noi nu avem nici o vină, ba încă şi multă plată vom primi de la Dumnezeu: că ceea ce ţinea de noi am plinit. Ni s-a poruncit doar să dăm argintul schimbătorilor de bani (Matei 25, 27), adică să spunem şi să sfătuim. Spune, dar, şi îndeamnă pe fratele. „Păi nu a ascultat!” Dar tu ai oricum plată, numai să faci asta neîncetat, numai să nu te dai bătut vreodată, până ce vei îndupleca pe fratele, atâta timp cât vei trăi; să nu înceteze sfătuirea până când nu va asculta cel ce primeşte îndemnul. Diavolul pururea aleargă împotriva mântuirii noastre, fără a câştiga nimic, ba mai vârtos păgubindu-se foarte tare prin râvna sa; şi totuşi, atâta turbare are în el încât adeseori se apucă de lucruri cu neputinţă de înfăptuit şi năvăleşte nu doar asupra celor de care nu se îndoieşte că îi va împiedica şi doborî, ci şi asupra celor de la care ar fi de aşteptat să-i biruie meşteşugirile. De pildă, auzind că Iov e lăudat de Dumnezeu, Cela ce ştie toate lucrurile negrăite, a socotit că poate să îl biruie şi nu a şovăit vicleanul a face şi unelti totul ca să îi pună piedică; şi nu s-a dat bătut acel spurcat şi prea rău drac, măcar că Dumnezeu judecase ca fiind atât de mare fapta bună (7) a dreptului. Şi nu ne ruşinăm, nu roşim, spune-mi, dacă în vreme ce diavolul nu se deznădăjduieşte niciodată de pierzarea noastră, ci o aşteaptă totdeauna, noi ne vom deznădăjdui de mântuirea fraţilor?

Se cuvenea vrăjmaşului să se lase păgubaş de luptă încă dinainte de a-l ispiti pe drept, căci Însuşi Dumnezeu mărturisea fapta lui bună – dar nu s-a dat bătut ci, din multa sa turbare cea împotriva noastră, şi după ce a auzit mărturia lui Dumnezeu a nădăjduit să-l biruiască pe acel viteaz; iar noi n-avem aşa pricină de a cădea în deznădejde, şi cu toate astea ne dăm bătuţi. Diavolul, cu toate că îi stătea împotrivă Dumnezeu, nu s-a ferit a lupta cu noi iar tu, când Dumnezeu te îndeamnă şi te scoală în apărarea celor căzuţi, dai înapoi? Diavolul îl auzise pe Dumnezeu spunând de Iov că e „om drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ce se fereşte de tot lucrul rău” (1, 1) şi că nu mai este altul pe pământ asemenea lui – şi, în pofida unor atât de multe şi mari mărturii, a stăruit totuşi, zicând: „Poate că aducând asupra lui rele mari unul după altul, voi putea birui şi surpa acest mare turn”.

4. Deci, ce iertare vom avea, iubiţilor, ce dezvinovăţire, dacă dracul cel rău are atâta turbare asupra noastră, iar noi n-avem pentru mântuirea fraţilor noştri nici o câtime din râvna lui, cu toate că avem ca împreună luptător pe Dumnezeu? Drept aceea, când vezi pe fratele că este împietrit şi încrâncenat şi nu vrea să te asculte, spune-ţi în sinea ta: „Poate cu vremea vom putea să-l înduplecăm”. Aşa a poruncit şi Pavel, zicând: „Şi slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toţi, învăţător, suferitor, cu blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă, poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului” (II Timotei 2, 24-25). Nu îi vezi pe părinţi că de multe ori, când copiii le sunt pe moarte, stau alături de ei lăcrimând, jelind, sărutându-i, făcând tot ce stă în puterea lor până la ultima suflare a odraslei? Asta fă şi tu pentru fratele, mai ales că celor bolnavi lacrimile şi tânguirile nu pot nici să le alunge boala, nici să-i scape de moarte; în timp ce tu, prin răbdare şi stăruinţă, poţi de multe ori să scoţi din moarte şi să învii, prin tânguiri şi lacrimi, un suflet aflat în stare deznădăjduită. L-ai sfătuit şi nu s-a înduplecat? Lăcrimează şi atinge-l mereu cu vorba; suspină cu amar ca, ruşinându-se de purtarea ta de grijă, să se întoarcă spre mântuire.

Ce pot să fac eu singur? Că nici nu pot să fiu în toată ziua împreună cu fiecare din voi, nici nu sunt îndeajuns ca să vorbesc unei asemenea mulţimi eu singur; dar dacă aţi vrea voi să vă împărtăşiţi unii pe alţii de mântuire şi fiecare dintre voi să îşi ia grija unuia dintre fraţii nepăsători, degrabă ar înainta lucrarea zidirii voastre. Dar pentru ce vorbesc de cei ce se îndreaptă numai după sfaturi stăruitoare? Că nici în privinţa celor ce suferă fără putinţă de vindecare nu trebuie să ne dăm bătuţi şi să ne lenevim, chiar de am prevedea foarte limpede că, în pofida multei noastre osârdii şi sfaturilor noastre stăruitoare, cu nimic nu se vor folosi. Iar dacă vi se pare ciudat cuvântul acesta, hai să îl întăresc prin mărturia şi cuvintelor lui Hristos: fiindcă noi, oamenii, nu ştim ce ne aduce viitorul, drept care nici nu putem spune cu încredinţare despre ascultătorii noştri dacă se vor lăsa ori nu înduplecaţi de cuvintele noastre – în vreme ce Hristos, Care ştia desluşit dacă avea să fie ascultat sau ba, n-a încetat până în sfârşit a căuta să-l îndrepteze pe neascultător.

Deşi ştia că Iuda nu va părăsi planul trădării, n-a încetat a-l întoarce de la gândul trădării prin sfaturi, îndemnuri, faceri de bine, ameninţări şi învăţătură de tot felul, neîncetat strunindu-l prin cuvânt ca şi cu un frâu: iar aceasta a făcut-o spre a ne învăţa să plinim tot ce ţine de noi, chiar de am prevedea că fraţii nu se vor îndupleca, întrucât plata noastră nu atârnă de urmările sfătuirii. Şi uită-te cu câtă înţelepciune îl înfrânează mereu prin spusele Sale: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21); şi iarăşi: „Nu despre voi toţi grăiesc: Eu ştiu pe care i-am ales” (Ioan 13, 18); şi iarăşi: „Unul dintre voi este diavol”(Ioan 6, 70). Şi a plăcut înaintea Lui să-i ţină pe toţi în frământare, ca să nu îl dea de ruşine pe trădător şi mai neruşinat să-l facă mustrându-l la arătare; iar ca să te încredinţezi că cele zise băgaseră nelinişte şi teamă şi în ceilalţi ucenici, cu toate că nu aveau pe conştiinţă nimic rău, ascultă cum grăia fiecare din ei, tulburându-se: „Nu cumva eu sunt, Doamne?” (Matei 26, 22).

Însă nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte l-a povăţuit Hristos pe Iuda. Dat fiind că de multe ori şi în tot chipul îşi arătase iubirea de oameni, curăţind leproşi, scoţând demoni, tămăduind pe cei bolnavi, înviind morţi, întărind slăbănogi şi făcând bine tuturor însă pe nimeni nu pedepsise, ci mereu grăia: „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47) – ei bine, ca să nu creadă Iuda că Hristos ştie doar să reverse binefaceri, iar să pedepsească nu, Domnul îi arată şi latura aceasta cum că poate să certe şi să pedepsească pe cei păcătuiesc.

5, Şi uită-te cu câtă înţelepciune şi cuviinţă pe Iuda l-a povăţuit, iar dintre oameni pe nici unul n-a vrut să-l certe ori să îl pedepsească. De ce a făcut aşa? Ca să cunoască ucenicul puterea Lui pedepsitoare că dacă ar fi pedepsit pe cineva, ar fi părut că îşi calcă singur spusele: „N-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea”, şi iarăşi, de n-ar fi pedepsit pe nimeni, neîndreptat rămânea ucenicul, necunoscând prin fapte puterea Lui pedepsitoare. Deci, ce era de făcut? Ca ucenicul să se teamă şi să nu facă mai rău trecând cu vederea învăţătura primită, şi totodată să nu sufere nici unul dintre oameni, nici să nu rabde pedeapsă şi chin – de aceea îşi face Hristos arătată puterea pe smochin, zicând: „Să nu se mai facă roadă din tine” (Matei 21 , 19), şi l-a uscat îndată doar prin cuvântul Său. Astfel au rămas nevătămaţi toţi oamenii, şi totodată Şi-a arătat puterea Sa, pedeapsa fiind primită de către pom. Şi ucenicul de-ar fi luat aminte, mare folos ar fi dobândit pedeapsa aceasta; ci totuşi, nici aşa nu s-a îndreptat. Iar Hristos, dinainte ştiind şi aceasta, a mai săvârşit un lucru încă mai mare: că atunci când iudeii au năvălit asupra Lui întrarmându-şi mâinile împotrivă-le cu săbii şi ciomege, i-a orbit pe toţi – fiindcă asta arată cuvintele: “Pe cine căutaţi?” (Ioan 18, 4). Dat fiind că vânzătorul zicea mereu: „Ce îmi veţi da mie, şi eu Î/ voi da pe El vouă?” (Matei 26, 14), voind Domnul şi pe iudei a-i încredinţa, şi pe Iuda a-l învăţa că de voie merge la patimă şi totul este în mâna Lui, iar viclenia vânzătorului nu putea să-L biruie, grăieşte în vreme ce acesta stătea dimpreună cu toţi ceilalţi: Pe cine căutaţi? Astfel, Iuda nu-L recunoştea pe Acela pe Care voia să-L vândă, căci îl orbise Domnul; şi nu numai atât, ci pe toţi i-a aruncat la pământ prin cuvintele Sale. Şi după ce nici aşa nu s-au făcut mai blânzi, nici spurcatul acela n-a părăsit gândul trădării, ci a rămas nevindecat, nici aşa n-a contenit Hristos cu bunăvoinţa şi purtarea Sa de grijă – ci ia aminte cât de mişcător caută să atingă sufletul cel neruşinat, grăind cuvinte în stare să înmoaie chiar şi o inimă de piatră – fiindcă ce zice atunci când s-a pornit acela să-L sărute? „Iudo, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?” Nu ţi-e ruşine nici măcar să faci asta?” Asta a zis Hristos căutând să-l mişte şi amintindu-i de apropierea lor dintâi; totuşi, cu toate că Domnul a făcut şi a zis acestea, Iuda nu s-a făcut mai bun – şi nu din pricina neputinţei Sfătuitorului, ci dintr-a lenevirii lui. Iar Hristos, cu toate că ştia toate acestea dinainte, a făcut de la început şi până la sfârşit tot ce ţinea de El şi nu S-a lăsat păgubaş. Acestea toate ştiindu-le deci şi noi, iubiţilor, fără încetare şi totdeauna trebuie să-i aducem la rânduială şi să-i iubim pe fraţii noştri, chiar dacă sfatul nostru nu aduce nici un folos: că dacă Hristos, Care ştia cum se va sfârşi povestea, s-a îngrijit atât de cel ce cu nimic nu avea să se folosească de îndemnul Lui, de ce iertare am fi vrednici noi atunci când, fără măcar a şti deznodământul lucrurilor, ne vom arăta atât de leneşi faţă de mântuirea aproapelui, lăsându-l de izbelişte după ce-l sfătuim o dată sau de două ori! Şi la urma urmei, să ne gândim şi la noi înşine, că în fiecare zi ne vorbeşte Dumnezeu prin prooroci, prin apostoli, şi în fiecare zi ne arătăm neascultători – şi totuşi, El nu Se lasă păgubaş a vorbi şi a îndemna pururea pe cei nărăvaşi şi neascultători. Şi strigă Pavel, zicând: „În numele lui Hristos vă rugăm, ca şi cum Dumnezeu S-ar ruga prin noi împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (II Corinteni 5, 20); că dacă mă siliţi să spun şi un lucru de mirare, cel care sfătuieşte ştiind dinainte că se va îndupleca negreşit cel sfătuit nu e aşa vrednic de laudă precum cel ce de multe ori zicând şi sfătuind şi neavând izbândă nu se lasă păgubaş nici aşa. Că pe cel dintâi nădejdea de a-l îndupleca pe ascultător, chiar de ar fi cel mai leneş om, îl îmboldeşte să povăţuiască; dar cel ce fără încetare sfătuieşte şi nu e ascultat, şi totuşi nu se lasă păgubaş, dă dovadă de dragoste preafierbinte si cât se poate de adevărată, nefiind însufleţit de nici o nădejde, ci doar din dragostea către ascultător nepărăsind purtarea de grijă pentru fratele. Dar cred c-am dovedit îndeajuns că se cuvine să nu îi părăsim nicicând pe cei căzuţi, chiar de am şti că n-or să ne asculte; trebuie de acum să purcedem la certarea celor dezmăţaţi, că până ce ţine această sărbătoare şi diavolul lucrează bubele beţiei în sufletele celor ce se îmbată se cuvine să pun alifii pe aceste bube.

6. Ieri le-am astupat gura cu Pavel, care zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” ( Corinteni 10, 31); iar astăzi le vom arăta lor pe Stăpânul lui Pavel nu numai îndemnând şi sfătuind păzirea de plăceri, ci şi pedepsind şi chinuind pe cel ce şi-a dus viaţa în plăceri: că istoria bogatului şi a lui Lazăr şi a celor întâmplate amândorura nu altceva arată. Şi hai mai bine, pentru a face cu temeinicie acest lucru, să citim pilda chiar de la început. „Era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele luminat; şi era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea uşii lui plin de bube, şi poftea să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; ci şi câinii, venind, lingeau rănile lui”(Luca 16, 19-21). „Pentru ce grăia Stăpânul în pilde?”; „Pentru ce pe unele dintre pilde le tâlcuia, iar pe altele nu?”; „Ce înseamnă cuvântul pildă?” Ei bine, răspunsul la aceste întrebări şi la toate întrebările de acest fel îl vom lăsa pe altă dată, pentru a nu ne depărta de la ceea ce ne arde acum: deocamdată vă vom spune doar care dintre evanghelişti spune că a grăit Hristos pilda aceasta. Care, dar? Numai Luca, fiindcă se cuvine a şti şi aceasta: că dintre cele spuse de Hristos aflăm pe unele la toţi cei patru, iar pe altele la câte unul dintre ei. De ce? Ca să fim siliţi a-i citi pe toţi, şi ca să se vadă împreună-glăsuirea lor minunată. Că dacă toate spusele lui Hristos s-ar fi găsit la fiecare din ei, nu i-am fi citit pe toţi cu luare-aminte, îndeajuns fiind unul ca să ne înveţe totul; iar dacă fiecare ar fi istorisit altceva, nu s-ar fi arătat împreună-glăsuirea lor cea minunată. De aceea au multe de obşte [în comun], însă şi fiecare pe ale sale. Deci, iată ce ne învaţă Hristos însuşi în această pildă. Hristos ne zice că era un om bogat, trăind în răutate multă, care nu cunoştea nevoia, ci toate îi mergeau din plin – căci spusele: se veselea în toate zilele arată că nici un necaz neaşteptat nu i se întâmpla, nu avea temei de amărăciune, nici vreo neplăcere din cele ale acestei vieţi. Iar că trăia in răutate, aceasta e învederat şi din sfârşitul de care a avut parte, precum şi, mai înainte de sfârşitul lui, din dispreţul lui faţă de sărac. Că era nemilostiv nu doar către săracul de la poartă, aceasta se vede de la sine: căci dacă pe cel care zăcea necontenit la uşa lui, pe care îl avea mereu în faţa ochilor, pe care intrând şi ieşind o dată, de două şi de mai multe ori pe zi, n-avea cum să nu-l vadă (că nu zăcea la o răspântie, nici într-un loc ferit şi ascuns, ci acolo pe unde bogatul, intrând şi ieşind mereu, era silit să-l vadă chiar fără voia sa) – ei bine, dacă pe acesta nu l-a miluit, care zăcea în pătimire atât de grea şi trăia în atâta strâmtorare, sau mai bine zis se chinuia bolind toată viaţa lui de o boală foarte grea, către care dintre oamenii întâlniţi de dânsul s-ar fi plecat bogatul cu milostivire? Că şi dacă îl ocolea o zi, în cea de-a doua era firesc să fie mişcat cât de puţin; iar dacă şi-ntr-a doua îl trecea cu vederea, în cea de-a treia, sau în cea de-a patra, sau în următoarea, negreşit se cuvenea să se plece cu milostivire către dânsul, chiar de ar fi fost mai sălbatic decât fiarele. El, însă, n-a fost mişcat defel, ci s-a arătat mai nesimţit şi mai crud chiar şi decât judecătorul acela care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina (Luca 18, 2-5): căci pe acela, cât era de neomenos şi sălbatic, stăruinţa văduvei l-a înduplecat să îi facă aceleia pe plac şi l-a plecat spre cererea ei, iar pe bogat nimic nu a putut să-l plece spre ajutorarea săracului, măcar că cererea acestuia nu era deopotrivă cu a văduvei, ci mult mai lesnicioasă şi mai dreaptă – fiindcă văduva cerea ajutor împotriva vrăjmaşilor ei, iar Lazăr cerea să i se aline foamea şi să nu fie lăsat să piară; văduva îl bătea la cap pe judecător cu cererea ei, iar Lazăr se arăta bogatului de mai multe ori pe zi zăcând în tăcere. Or, asta e în stare să înmoaie chiar şi un cuget împietrit – că bătuţi fiind la cap, de multe ori ne şi mâniem, iar atunci când vedem pe cei care ne cer ajutorul stând în tăcere multă şi negrăind nimic, ci pururea necăpătând şi niciodată supărându-se, ci numai arătându-ni-se în tăcere: ei bine, de-am fi mai nesimţitori şi decât pietrele, ne înduplecăm, ruşinându-ne de covârşirea blândeţii lor. Pe lângă asta, mai era un temei de milostivire nu mai mic decât celelalte, şi anume că însăşi înfăţişarea săracului era vrednică de milă, suptă de foame şi de boala îndelungată. Şi totuşi, nimic nu l-a înmuiat pe nemilostivul acela.

7. Aşadar, primul păcat al bogatului este cruzimea şi neomenia lui cea neîntrecută: că nu-i acelaşi lucru când nu ajută nevoiaşilor un sărac şi când cel ce trăieşte în plăceri trece cu vederea pe alţii care sunt roşi de foame. Şi iarăşi, nu e acelaşi lucru a-l trece cu vederea pe sărac după ce l-ai văzut o dată sau de două ori, cu a-l vedea în fiecare zi şi nici având mereu priveliştea lui în faţa ochilor a nu se trezi în tine mila şi iubirea de oameni. Nu e totuna nici a nu-ţi ajuta pe aproapele atunci când eşti în necazuri şi supărări şi în tulburare sufletească, cu a-i lăsa pe alţii să moară de foame şi a-ţi împietri inima faţă de ei atunci când ai parte de atâta veselie şi necontenită bunăstare, nefăcându-te mai iubitor de oameni nici măcar din pricina bucuriei – doar ştiţi că şi omul cel mai sălbatic se îmblânzeşte şi se face mai de treabă atunci când îi merg toate cu spor.

Acel bogat, însă, nici propăşind nu devenea mai bun, ci rămânea ca o fiară, ba mai vârtos punea în umbră orice fiară prin cruzimea şi neomenia sa. Şi totuşi, cel care vieţuia în răutate şi neomenie se bucura de toată bunăstare, iar cel drept, care se îngrijea de fapta bună, trăia în restriştea cea mai de pe urmă. Iar că drept era Lazăr o arată şi sfârşitul lui, iar mai înainte de sfârşit – răbdarea pe care a vădit-o în sărăcie. Nu vi se pare că soarta lor îşi află pildă în viaţa de zi cu zi? Bogatul avea corabia plină de marfă şi plutea cu vânt prielnic; dar nu vă încântaţi, fiindcă se îndrepta spre sfărâmare, fiindcă bogatul nu a vrut să aşeze încărcătura cu băgare de seamă (8). Vrei să îţi mai arăt şi altă pricină a răutăţii lui? Se desfăta fără păs în fiecare zi; or, şi acesta e păcat dintre cele mai mari – şi nu numai acum, când ni se cere atâta filosofie, ci şi la început, în vremea Legământului [Testamentului] celui Vechi, când această filosofie (9) încă nu se arătase – că iată ce spune prorocul: „Vai celor ce vin întru zi rea, celor ce se apropie si se ating de sâmbete mincinoase” (Amos 6, 3). Dar ce înseamnă sâmbete mincinoase ?

Iudeii cred că sâmbăta li s-a dat ca să stea degeaba; însă nu asta este pricina, ci li s-a dat ca, desfăcându-se de cele lumeşti, să-şi pună toată râvna in cele duhovniceşti. Iar că sâmbăta e nu pentru nelucrare, ci pentru lucrare duhovnicească, înseşi faptele ne-o arată, iată, preotul de două ori mai mult lucra în acea zi: în fiecare din celelalte zile aducându-se jertfă obişnuită, sâmbăta avea poruncă să aducă îndoită jertfă. Păi, dacă sâmbăta ar fi fost pentru nelucrare, în primul rând preotului se cuvenea să nu lucreze. Deci, întrucât iudeii, slobozindu-se de grijile lumeşti, la cele lumeşti nu luau aminte întru întreagă înţelepciune şi blândeţe şi ascultarea dumnezeieştilor cuvinte, ci întocmai pe dos făceau, ghiftuindu-se, îmbătându-se, mâncând de le crăpau burţile, dezmierdându-se. De asta i-a osândit prorocul – că zicând: „Vai celor ce vin întru zi rea, şi adăugând: celor ce se ating de sâmbete mincinoase”, prin acest adaos a arătat că sâmbetele lor erau mincinoase. Aşadar, cum le făceau mincinoase? Lucrând răutatea, dezmierdându-se, îmbătându-se şi nenumărate alte lucruri ruşinoase şi grozave săvârşind. Şi ca să te încredinţezi că e adevărat ce spun, ascultă cele ce urmează – că prorocul o arată prin ce spune în continuare: „celor ce dorm în paturi de fildeş, şi se răsfaţă întru aşternuturile lor, şi celor ce mănâncă iezi din turme şi viţei sugători din mijlocul cirezilor, celor care beau vinul strecurat şi cu mirurile cele mai de frunte se ung” (6, 4-6). Ai primit sâmbăta, iudeule, ca să îţi slobozeşti sufletul de răutate, iar tu pe aceasta mai vârtos o lucrezi: că ce răsfăţ mai rău poate fi decât a dormi în paturi de fildeş? Celelalte păcate, cum ar fi beţia, lăcomia şi dezmăţul măcar aduc o mică plăcere: iar a dormi în paturi de fildeş ce plăcere aduce, sau ce mângâiere? Nu cumva frumuseţea patului ne face mai dulce şi mai plăcut somnul? Ba, mai mult ni-l îngreuiază şi ni-l chinuie, dacă avem minte: că dacă stai să te gândeşti că tu dormi în pat de fildeş, iar altul nu are nici pâine pe săturate, oare nu te va osândi conştiinţa şi nu se va scula să te osândească pentru lucrul acesta nefiresc? Iar dacă a dormi în paturi de fildeş este o vină, ce dezvinovăţire vom avea dacă acestea sunt, pe deasupra, şi îmbrăcate în argint? Vrei să vezi pat frumos? O să-ţi arăt eu acum, şi nu frumuseţea patului unui om de rând, nici a unui pat de oştean, ci a unui pat împărătesc. Că oricât ai fi de fălos, ştiu bine că n-o să pretinzi a avea pat mai frumos ca cel împărătesc – şi încă nu al orişicărui împărat, ci al celui dintâi şi mai împărat ca toţi împăraţii, care şi acum e cântat în toată lumea: îţi voi arăta patul fericitului David. Cum era acest pat? Nu era împodobit cu aur şi cu argint, ci cu lacrimi şi cu mărturisiri – şi asta o spune el însuşi, grăind precum urmează: „Spăla-voi întru toate nopţile patul meu, cu lacrămile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6) – că din toate părţile curgeau ca nişte mărgăritare, lacrimile.

8. Şi uită-mi-te ce suflet iubitor de Dumnezeu! După ce în timpul zilei îl răspândeau grijile cele multe pentru boieri, pentru căpetenii, pentru neamuri, pentru mulţimi, pentru ostaşi, pentru războaie, pentru pace, pentru treburile politiceşti, pentru casă, pentru cele de departe, pentru cele de aproape: ei bine, grija [stress-ul] pe care noi toţi ne-o stingem prin somn, el şi-o stingea prin mărturisire şi rugăciuni şi lacrimi. Şi n-a făcut asta o noapte, în următoarea odihnindu-se, nici două sau trei nopţi, între care să contenească, ci făcea asta în fiecare noapte – că zice: „Spăla-voi întru toate nopţile patul meu, cu 1acrimile mele aşternutul meu voi uda”, arătând îmbelşugarea lacrimilor şi curgerea lor neîncetată: că in vreme ce toţi se odihneau în linişte, el singur se întâlnea cu Dumnezeu, şi Ochiul cel neadormit căuta spre cel care plângea, se tânguia şi vestea necazurile sale. Astfel de aşternut să-ţi pregăteşti şi tu: că înconjurându-te cu podoabe de argint şi pizma oamenilor o vei deştepta, şi mânia cea de sus o vei «prinde; iar lacrimi ca cele ale lui David ştiu să stingă însuşi focul gheenei. Vrei să-ţi mai arăt şi alt aşternut? De al lui Iacov zic, ce se culca pe jos şi avea piatră sub capul lui: pentru aceea a şi văzut pe Piatra cea gândită şi scara minunată pe care urcau şi coborau îngerii (Facere 28). Astfel de aşternuturi să ne ticluim şi noi, ca să vedem astfel de vise. Iar de ne vom culca pe paturi de argint (10), nu doar că nu vom dobândi nici o plăcere, ci şi amărăciune vom suferi: fiindcă atunci când te gândeşti că pe frigul cel mai crunt, în miez de noapte, pe când tu dormi în pat săracul zace pe paie la uşa băilor, acoperit cu o rogojină, tremurând, muşcat de ger şi strâmtorat de foame. Chiar de ai fi mai împietrit decât oricine, ştiu bine că singur te vei osândi pentru că te desfeţi peste nevoie, iar pe acela nu-l laşi să se bucure nici de cele numaidecât trebuincioase. „Nimeni, ostaş fiind, spune Scriptura, nu se amestecă cu lucruri lumeşti” (Timotei 2, 4). Tu eşti ostaş duhovnicesc – iar ostaşul duhovnicesc nu doarme pe pat de fildeş, ci pe podele; nu se dă cu parfumuri, fiindcă asta e grija sodomiţilor (11) şi stricaţilor, a celor ce îşi duc viaţa pe scenă (12), cărora nu le pasă de sufletul lor. Tu însă nu a parfumuri, ci a faptă bună se cade să miroşi. Nimic nu e mai necurat ca sufletul, atunci când trupul are mireasmă ca aceasta: că semn al putorii şi necurăţiei dinlăuntru se face buna mireasmă a trupului şi hainelor. Că atunci când diavolul, înstăpânindu-se în suflet, îl strică şi îl umple de moleşeală, atunci şi trupul îl mânjeşte, prin parfumuri, de murdăria stricăciunii sale; şi precum cei ce tot timpul bolesc de guturai au hainele şi mâinile şi faţa murdare, neîncetat fiind mânjiţi de ceea ce le curge din nas, aşa şi sufletul mânjeşte trupul cu răutatea acestei viclene scurgeri. Că cine va socoti că se află vreo însuşire bună şi aleasă în cel parfumat şi gătit ca o femeie, sau mai bine zis ca o curvă, în cel ce a îmbrăţişat viaţa măscăricilor (13)? Să îţi miroasă sufletul a bună mireasmă duhovnicească, dacă vrei să «duci cât mai mult folos atât ţie cât şi celor dimpreună cu tine: că nu este nimic mai primejdios decât dezmierdarea. Ascultă ce spune despre dânsa Moisi „Îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a dat din copite (14) cel iubit” (Deuteronom 32, 15). N-a zis: „s-a lepădat, ci: „a dat din copite”, arătându-ne trufia şi neânfrânarea lui. Şi iarăşi, în altă parte: „Mâncând şi bând ia aminte la tine, ca să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău” (cf. Deuteronom 6, 11-12; 8, 10-11). Aşa duce, de obicei, desfătarea la uitare. Aşadar, şi tu, iubitule, când şezi la masă aminteşte-ţi că după ce mănânci se cade să te rogi: şi aşa umple-ţi cu măsură pântecele, ca nu cumva, îngreuindu-te, să nu poţi a pleca genunchii ca să te rogi lui Dumnezeu. Nu vedeţi dobitoacele de povară că după ce mănâncă pornesc la drum, şi cară, şi plinesc slujba lor? Iar tu, după masă, te faci de nici o treabă şi bun de nimic. Şi cum nu vei fi mai de ruşine şi decât măgarii? „De ce?” Fiindcă mai vârtos după masă trebuie să te trezeşti şi să priveghezi: că vremea de după masă e vreme a mulţumi Domnului – iar celui ce dă mulţumită i se cuvine a fi nu beat, ci trezvitor şi priveghetor. De la masă nu la somn, ci la rugăciune să mergem, ca să nu ne facem mai dobitoci decât dobitoacele (15).

9. Ştiu că mulţi vor defăima cele spuse pe temei că ele vor să aducă în viaţa lor un obicei nou şi ciudat, dar mai vârtos voi defăima eu obiceiul care vă stăpâneşte pe voi acum: fiindcă Hristos ne-a arătat încă mai limpede că după masă nu somn, nici împreunare trupească nu trebuie să urmeze, ci rugăciuni şi citire a Sfintelor Scripturi. Atunci când a hrănit mulţimile acelea multe în pustie, nu i-a trimis la culcare şi la somn, ci i-a chemat la ascultarea dumnezeieştilor cuvinte: că nu i-a ghiftuit să li se spargă burţile, nici nu i-a îmbătat, ci după ce le-a plinit trebuinţa i-a adus la hrana cea duhovnicească. Aşa să facem şi noi, şi să ne deprindem a mânca numai atât cât să trăim, nu până-ce ne crapă pântecele şi ne îngreuiem: că nu am fost făcuţi şi nu trăim ca să mâncăm şi ca să bem, ci mâncăm ca să trăim. Nu viaţa e pentru mâncare, ci mâncarea a fost făcută pentru viaţă dintru început – iar noi dăm totul pentru mâncare, ca şi cum pentru asta am fi venit în lume. Dar ca să înfierăm mai aspru desfătarea cea pământească şi să-i atingem bine pe cei ce vieţuiesc lesne în ea, să ne întoarcem la cele despre Lazăr: că mai adevărat şi limpede ne va fi sfatul şi îndemnul atunci când nu prin vorbe, ci prin fapte veţi vedea certaţi şi pedepsiţi pe robii îmbuibării.

Aşadar, bogatul în răutatea arătată petrecea, şi în fiecare zi se desfăta, şi se îmbrăca strălucit, mai amarnică pedeapsă atrăgând asupră-şi, mai mare loc gătindu-şi, fără de alinare făcându-şi osânda şi fără de iertare pedeapsa. Iar săracul zăcea la uşa lui şi nu se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu, nici nu hulea, nici nu se mânia; nu zicea către sine ceea ce zic mulţi: „Cum adică? Ăsta, trăind în răutate şi cruzime şi neomenie, are din toate mai mult decât îi trebuie şi nu pătimeşte vreo amărăciune, nici vreun alt necaz neaşteptat, de care sunt multe în viaţa oamenilor, ci are parte numai de plăcere: iar eu n-am nici ce să mănânc ca să trăiesc. Ăsta îşi cheltuie toţi banii cu paraziţi (16) şi cu lingăi şi în beţii, dar îi curg toate din belşug; iar eu zac aici ros de foame, fiind de poveste, de ruşine şi de râs tuturor privitorilor. Ce fel de Pronie este asta? E, oare, vreo dreptate care veghează asupra faptelor omeneşti?”. Dar Lazăr nu a zis, nici n-a gândit nimic dintre acestea. De unde vedem asta? Din faptul că a fost luat cu alai de îngeri şi dus în sânul lui Avraam: or, nu s-ar fi învrednicit de atâta cinste dacă era un hulitor. Ei bine, cei mai mulţi se minunează numai de sărăcia lui; eu însă pot socoti nouă chinuri pe care le-a răbdat – nu ca să fie pedepsit, ci ca mai strălucit să se facă, precum s-a şi făcut. Aşadar, cumplită e, cu adevărat, şi sărăcia – şi ştiu aceasta cei ce au încercat-o pe pielea lor – fiindcă nici un cuvânt nu poate arăta durerea pe care o suferă cei ce trăiesc în sărăcie şi nu ştiu să filosofeze. Iar în ce-l priveşte pe Lazăr nu numai sărăcia era cumplită, ci se adăuga la ea şi boala, ba şi aceasta covârşitoare. Şi uită-te cum ne arată Domnul că amândouă aceste nevoi ajunseseră la culme. Că sărăcia lui Lazăr bătea oricare altă sărăcie, aceasta o arată zicând că nici de fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului nu avea parte; iar că boala lui ajunsese la aceeaşi măsură ca sărăcia, măsură de care nu se mai putea trece, ne-o arată zicând că îi lingeau câinii bubele. Aşa de vlăguit era, încât nici câinii nu era în stare să-i alunge, ci zăcea ca un mort cu zile, văzându-i cum vin asupra lui, dar neputând să îi gonească: aşa slăbănogite îi erau mădularele, aşa vlăguit era de boală, aşa istovit era de ispită. Vezi cum atât sărăcia cât şi boala îi împresurau trupul; iar dacă fiecare din ele, luată în parte, este nesuferită şi grozavă, cum să nu fie ca diamantul cel ce le rabdă când sunt împreunate? Mulţi sunt bolnavi de multe ori, dar nu duc lipsă de mâncarea trebuincioasă; alţii trăiesc în sărăcia cea mai de pe urmă, dar se bucură de sănătate – aşa încât latura bună slujeşte drept mângâiere pentru cea rea. În privinţa lui Lazăr, însă, răul venea din amândouă părţile. Poate vei zice: „Mai ştiu pe cineva care e şi bolnav, şi sărac”. Da, dar nu este în atâta părăsire: că dacă nu poate căpăta ajutor nici de la sine însuşi, nici de la casnici, atunci poate, stând în drum, să capote milostenie de la trecătorii mişcaţi de starea lui. Iar lui Lazăr nenorocirile amintite i le îngreuna lipsa ajutătorilor, şi neajutorarea asta îi era mai mult otrăvită de faptul că zăcea la uşa bogatului: că de ar fi pătimit în loc pustiu, nelocuit şi acolo ar fi fost nebăgat în seamă, nu ar fi suferit atât, pustietatea înduplecându-l să rabde chiar de nevoie cele întâmplate lui. Dar a zăcea în mijlocul atâtor beţivi care se desfătau şi a nu primi nici cea mai mică îngrijire, aceasta mai mult îi amăra durerile şi îi ardea sufletul lui Lazăr: că ne stă în fire a ne durea mai mult nu atunci când n-are cine să ne ajute, ci atunci când are cine, dar nu vrea să ne dea mână de ajutor. De acest lucru pătimea atunci şi el, fiindcă nu era cine să îl îmbărbăteze cu vorba, nici cine să-l mângâie cu fapta, nici prieten, nici vecin, nici rudă, nici unul dintre cei ce îl vedeau: că stricată era toată casa bogatului.

10. Pe lângă acestea, îi mai sporea durerea vederea bunăstării altuia: nu că era pizmaş şi rău, ci fiindcă toţi, în chip firesc, ne vedem mai limpede nenorocirile în lumina propăşirii altora. Ba, în privinţa bogatului era un lucru în stare să-l îndurereze şi mai mult: că îşi simţea mai abitir necazurile nu doar punând faţă în faţă restriştea lui cu bunăstarea aceluia, ci şi socotind că bogatul propăşea în toate vieţuind cu cruzime şi neomenie, iar el pătimea cele mai de pe urmă grozăvii având faptă bună şi blândeţe: şi de aici avea de răbdat iarăşi descurajare nealinată. Că dacă era drept, dacă era blând, dacă avea viaţă vrednică de mirare [admiraţie] bogatul, dacă era plin de toată fapta bună, Lazăr nu s-ar fi întristat, însă de vreme ce vieţuia în răutate şi ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă şi dovedea atâta neomenie, având faţă de el simţăminte chiar vrăjmăşeşti şi ocolindu-l ca pe un bolovan, fără ruşine şi fără milă, şi totuşi trăia în atâta belşug – ei bine, gândeşte-te cât de firesc era ca el să potopească sufletul săracului cu valuri după valuri (17); gândeşte-te cum era firesc să se simtă Lazăr văzând paraziţi, lingăi, slugi urcând, coborând, ieşind, intrând, alergând, făcând zarvă, îmbătându-se, săltând şi săvârşind la arătare toate celelalte feluri de neruşinări. Că zăcea la uşă parcă anume ca să fie martor al bunăstării altuia, ducându-şi zilele numai atâta cât să îşi simtă nenorocirile, suferind sfărâmare de corabie în liman, chinuit lângă izvor de cea mai arzătoare sete.

Să mai spun şi un alt necaz? Nu avea înaintea ochilor un alt Lazăr: că noi, chiar de am pătimi nenorociri fără de număr, putem, privind la el, să primim destulă mângâiere şi să ne bucurăm de multă îmbărbătare, că multă mângâiere aduce necăjiţilor să afle părtaşi de necazuri fie în viaţă, fie în povestiri. Iar Lazăr nu avea de unde să vadă pe alt pătimitor asemenea cu el, ba mai vârtos nici nu avea cum să audă de cineva care să fi răbdat asemenea necazuri în vremurile strămoşilor lui, şi îndeajuns este acest lucru ca să întunece sufletul cuiva. Se mai poate adăuga şi altceva: că nu putea filosofa nimic despre Înviere, ci socotea că urmările celor de acum nu trec dincolo de această viaţă, fiindcă a trăit mai înainte de har. Iar dacă între noi, după atâta cunoştinţă de Dumnezeu, după alesele nădejdi ale învierii, după ce ştim de pedepsele rânduite dincolo celor care păcătuiesc şi de bunătăţile gătite celor drepţi, unii au atâta puţinătate de suflet şi bicisnicie încât nici prin aceste aşteptări nu se îndreaptă, ce ar fi trebuit să păţească cel lipsit şi de acest reazim? Că încă nu putea să filosofeze nimic de acest fel, întrucât nu venise încă vremea acestor învăţături. Şi mai era un lucru: era defăimat de oamenii lipsiţi de minte, că cei din gloată obişnuiesc ca atunci când văd pe cineva în foamete şi boală necurmată şi în relele cele mai de pe urmă [cele mai mari] să nu aibă părere bună despre el, ci să îi judece viaţa după necazul în care se află şi socot că o duce atât de prost din pricina răutăţii, negreşit, şi multe altele de acest fel vorbesc între ei. Vorbesc prosteşte, dar vorbesc totuşi: „Ăsta, dacă era prieten al lui Dumnezeu, n-ar fi îngăduit Dumnezeu să se necăjească în sărăcie şi în celelalte rele”. Aşa s-a întâmplat şi cu Iov, aşa s-a întâmplat şi cu Pavel. Lui Iov îi spuneau: „Au doar de multe ori ţi s-a grăit ţie în necaz? Dar greutatea cuvintelor tale cine o va suferi? Că de vreme ce tu pe mulţi ai învăţat, şi mâini slabe ai ajutat, şi pe cei neputincioşi i-ai îmbărbătat cu cuvântul, şi genunchii slabi i-ai întărit, iar acum a venit asupra ta durere şi s-a atins de tine şi te-ai tulburat, oare evlavia ta este în nebunie şi nădejdea ta în răutatea căii tale?” (Iov 4, 2). lată ce vrea să zică: „Dacă ai fi făcut vreun bine n-ai fi păţit ce ai păţit: e limpede, plăteşti pentru păcate şi fărădelegi” – şi asta îl rănea mai mult pe fericitul Iov. Şi despre Pavel spuneau la fel barbarii – că după ce au văzut năpârca atârnată de mâna lui, nu gândeau despre el nimic bun, ci socoteau că era vreunul dintre marii nelegiuiţi, ceea ce este limpede din cuvintele lor: „Pe acesta, chiar dacă a scăpat din mare, dreptatea lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască” (Fapte 28, 4). Şi pe noi un atare lucru (18) ne tulbură, de obicei, nu puţin – dar cu toate că valurile erau atât de mari şi veneau unul după altul, corabia lui Lazăr nu s-a scufundat, ci în mijlocul unui cuptor aprins el filosofa ca bucurându-se mereu de rouă.

11. Că n-a grăit în sine nimic din cele pe care obişnuieşte să le spună gloata: că „dacă bogatul, răposând, va fi pedepsit şi va plăti pentru cele săvârşite, o să fie unu la unu; iar dacă şi acolo va fi în aceeaşi cinste, o să fie doi la zero pentru el”. Ori vreţi să ziceţi că nu asta bârfiţi prin pieţe voi, cei mulţi, care aduceţi în biserică năravuri de la alergările de cai şi de la spectacolele lumeşti? Mă ruşinez să pomenesc aceste vorbe şi roşesc, dar e nevoie să o fac, ca să scăpaţi de râsul cel necuviincios şi de ruşinea şi vătămarea care vin din spuse ca acestea. Mulţi şi de multe ori le grăiesc râzând, dar şi aceasta ţine de meşteşugul cel rău al diavolului, adică a aduce în viaţa noastră, prin aşa-zise vorbe de duh, învăţături stricate. Că mulţi bârfesc acestea fără încetare la muncă, şi în piaţă, şi acasă: care lucru ţine de cea mai de pe urmă necredinţă şi nebunie, fiind cu adevărat vrednic de batjocură şi semn al unei minţi prunceşti. Că a spune: „dacă cei răi vor fi pedepsiţi după moarte” şi a nu fi foarte încredinţaţi că vor fi negreşit pedepsiţi, asta arată necredinţă şi îndoială; iar a socoti că, dacă se va întâmpla astfel (precum se va şi întâmpla), bogaţii s-au bucurat de aceeaşi plată ca şi drepţii – asta arată nebunia cea mai de pe urmă.

Iţi dai seama ce spui? „Dacă bogatul, răposând, va fi pedepsit dincolo, este unu la unu”. Dar ce temei are această spusă? Hai să ne gândim: câţi ani să zicem că s-a bucurat de avuţia sa? Vrei să zicem o sută? Din partea mea, să zicem şi două, şi trei sute, şi de două ori pe atât; dacă vrei, şi o mie, ceea ce e cu neputinţă, fiindcă Scriptura spune: „Zilele anilor noştri… optzeci de ani” (Psalmul 89, 10-11), dar hai să zicem şi o mie. Poţi oare, spune-mi, să arăţi în această lume vreo viaţă ce capăt nu are, nici sfârşit nu cunoaşte, precum viaţa pe care o duc drepţii în lumea cealaltă? Spune-mi, dacă cineva, în răstimpul a o sută de ani, ar fi văzut într-o singură noapte un vis frumos şi, multă desfătare având atunci în somn, în restul sutei de ani s-ar chinui, oare ai putea să zici că în privinţa lui este „unu la unu”, şi să pui în cumpănă singura noapte de vise plăcute cu veacul de osândă? Nicidecum. Aşa să cugeţi şi cu privire la viaţa viitoare: că ceea ce este un vis faţă de un veac, aceasta este viaţa de acum în faţa celei viitoare. De fapt, e puţin spus: mai bine zis, cât e o picătură mică faţă de nemărginirea mării, atâta e mia de ani faţă de slava şi desfătarea viitoare. Şi ce s-ar putea spune mai mult decât că viaţa de dincolo nu are sfârşit şi nu cunoaşte capăt, şi câtă-i depărtarea dintre vis şi adevăr, atâta este deosebirea dintre starea de aici şi cea de dincolo?

De altfel, şi înaintea muncilor de dincolo cei înrăutăţiţi, care trăiesc în păcate, sunt pedepsiţi încă de aici. Şi să nu-mi arăţi doar că cineva mănâncă bucate de multe feluri, că are haine de mătase, că îl însoţesc pretutindeni cete de robi şi că se fuduleşte prin piaţă – ci descoperă-mi conştiinţa lui, şi vei vedea înlăuntrul ei mare tulburare din pricina păcatelor, frică neîncetată, vifor, gâlceava. Vei vedea mintea suind ca la un tribunal pe tronul cel împărătesc al conştiinţei, aşezându-se ca un judecător, aducând de faţă, ca pe nişte călăi, gândurile, legând cugetul, chinuind-l pentru greşale şi strigând cu glas mare, fără să ştie cineva afară de Cel ce poate vedea tainele sufletelor. Astfel, curvarul, chiar dac-ar fi de o mie de ori bogat, chiar dacă n-ar avea nici un pârâş, nu încetează a se pârî pe sine în chip lăuntric; şi plăcerea lui e vremelnică, iar durerea neîncetată – din toate părţile frică şi cutremur, bănuială şi nelinişte. El se teme de uliţele dosnice, se teme până şi de umbre, se teme de slugile sale, de cei ce îl cunosc şl de cei ce nu îl cunosc, de cea pe care a nedreptăţit-o, de cel pe care l-a jignit. Oriunde ar merge, nu are conştiinţa ca pârâş amarnic, de sine însuşi fiind osândit şi neputând afla cât de puţină tihnă: că şi în pat, şi la masă, şi în oraş, şi acasă, şi ziua, şi noaptea, şi chiar în vis, i se nălucesc păcatele săvârşite şi duce viaţa lui Cain, „suspinând şi tremurând pe pământ” (Facere 4, 12), şi are pururea foc adunat înlăuntrul său, fără să ştie nimeni. Aşa pătimesc şi răpitorii, şi lacomii; aşa pătimesc şi beţivii şi, pe scurt, şi cei ce vieţuiesc în păcate: că nu poate fi mituit acel judeţ ci, chiar dacă nu urmăm calea faptei bune, ne întristăm totuşi pentru că n-o urmăm; şi chiar dacă urmăm calea răutăţii, o dată cu încetarea plăcerii păcatului simţim totuşi durerea lui. Să nu mai spunem aşadar despre răii ce sunt bogaţi aici şi drepţii ce se desfată dincolo, că e „unu-unu” sau „doi la zero”: că drepţilor şi cele de dincolo şi cele de aici le aduc multă plăcere, iar răii şi răpitorii şi dincolo şi aici sunt pedepsiţi: sunt pedepsiţi aici prin aşteptarea pedepsei de dincolo, şi prin numele rău pe care îl au între toţi, şi prin însăşi stricăciunea pricinuită sufletului lor de către păcat; iar după plecarea din această lume îndură chinuri nesuferite. Pe de cealaltă parte, drepţii, chiar de vor pătimi aici necazuri fără număr, se hrănesc cu nădejdile cele bune, având desfătare curată, neprimejduită, neschimbătoare; iar după aceea îi vor primi pe ei, ca şi pe Lazăr, nenumăratele bunătăţi cereşti. Şi nu îmi spune că Lazăr era bubos, ci mi te uită că avea înlăuntrul său un suflet mai de preţ ca aurul – mai bine zis nu numai sufletul, ci şi trupul, fiindcă îmbunătăţirea trupului nu stă în muşchi şi nici în sănătate, ci în răbdarea unor atât de mari şi multe chinuri. Că nu e cineva scârbos dacă are asemenea răni pe trup, ci dacă are bube fără număr pe suflet şi nu le îngrijeşte nicidecum – precum era bogatul, care pe dinăuntru era bubos cu totul. Precum câinii lingeau bubele lui Lazăr, aşa şi demonii lingeau păcatele bogatului; şi precum Lazăr trăia în foamete de hrană, aşa şi bogatul trăia în foamete de toată fapta bună.

12. Deci, ştiind toate acestea, să fim filosofi şi să nu zicem că „dacă îl iubea Dumnezeu pe cutare, nu l-ar fi lăsat să cadă în sărăcie”. Tocmai acesta este semnul celei mai mari iubiri: „Pe cine iubeşte Domnul ceartă; şi bate pe tot fiul pe carele primeşte” (Pilde 3, 12; Evrei 12, 6). Şi iarăşi: „Fiule, dacă te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispită, îndrepteaază-ţi inima ta şi rabdă” (Sirah 2, 1-2). Aşadar, să lepădăm de la noi, iubiţilor, aceste prejudecăţi nefolositoare şi aceste cuvinte deşănţate, fiindcă s-a zis: „Vorba nebunească şi glumele… să nu iasă din gura voastră” (Efeseni 5, 3; 4, 29). Deci, nici noi să nu grăim unele ca acestea, ci chiar, atunci când vom vedea pe alţii spunându-le, să le închidem gura, să ne oţărâm la ei cu străşnicie, să le oprim limba neruşinată. Spune-mi, de vezi vreo căpetenie de tâlhari că bântuie şleahurile, întinzând curse călătorilor, prădând ţarinile, îngropând aur şi argint în peşteri şi tainiţe, înţărcuind acolo turme multe,dobândind haine şi robi în număr mare din prădăciuni – ei bine, spune-mi, îl fericeşti pentru acea bogăţie sau îl plângi pentru dreptatea dumnezeiască ce îl aşteaptă in viitor? Deşi încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nu a fost aruncat în puşcărie, n-a fost pârât, nici osândit, ci se desfată, se îmbată, se bucură de belşug mult; ci totuşi noi să nu îl fericim pentru cele de faţă şi văzute, ci să îl plângem pentru cele viitoare şi aşteptate.

Aşa să cugeţi şi cu privire la bogaţii lacomi. Aceştia sunt nişte tâlhari de drumul mare, ce pradă bunurile trecătorilor, îngropând averile altora în cămările lor ca în nişte peşteri şi ascunzişuri tâlhăreşti.Deci, să nu-i fericim pentru cele de faţă, ci să îi plângem pentru cele ce au să vină, pentru Judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat, pentru întunericul cel mai dinafară care va să-i primească. Chiar dacă se întâmplă de multe ori ca tâlharii să scape mâinilor omeneşti, noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească şi pe noi, şi pe vrăjmaşii noştri, de viaţa şi bunăstarea blestemată a acelora, pe judecata lui Dumnezeu nimeni nu va scăpa, ci toţi câţi vieţuiesc în lăcomie şi răpiri vor primi, negreşit, de la Dânsul pedeapsa meritată, cea fără de moarte şi fără de sfârşit. Toate acestea socotindu-le în noi înşine, iubiţilor, nu pe cei ce vieţuiesc în bogăţie, ci pe cei ce trăiesc în fapta bună să-i fericim; nu pe cei aflaţi în sărăcie, ci pe cei stăpâniţi de răutate să-i plângem; nu la cele de faţă să căutăm, ci la cele viitoare să ne uităm; nu haina cea dinafară, ci conştiinţa fiecăruia să o cercetăm şi, fapta bună şi bucuria cea din isprăvile plăcute lui Dumnezeu urmărind, să râvnim lui Lazăr, atât bogaţii cât şi săracii. Că nu una, două sau trei lupte pentru fapta bună a răbdat, ci mai multe – vorbesc de sărăcie, de boală, de părăsire, de faptul că a răbdat toate necazurile într-o casă care putea să i le aline, că nu a fost învrednicit să audă nici un cuvânt de mângâiere, că vedea pe cel ce îl trecea cu vederea bucurându-se de atâta desfătare – şi nu doar că se bucura de desfătare, ci şi trăia în răutate fără a păţi nimic grozav; că nu avea nici de unde să vadă vreun alt Lazăr, că nu putea să filosofeze nimic cu privire la înviere, că pe lângă toate pătimirile oamenii îl ţineau de păcătos din pricina necazurilor sale, că nu o zi – două a suferit astfel, ci toată viaţa, că se vedea pe sine întru acestea, iar pe bogat – în cele dimpotrivă. Ce dezvinovăţire vom avea, dar, dacă Lazăr a răbdat cu atâta bărbăţie toate aceste grozăvii, iar noi nu vom răbda nici măcar jumătate din acestea? Că nu poţi, nu poţi arăta, nici numi pe altcineva care să fi pătimit atât de multe şi de mari nenorociri: că tocmai de aceea l-a şi dat ca pildă Hristos, ca în orice nenorocire vom cădea, văzând măsura cea covârşitoare a necazurilor lui Lazăr, să primim îndestulă îmbărbătare şi mângâiere din filosofia şi răbdarea acestuia. Că el stă, ca un dascăl de obşte al lumii, înaintea tuturor celor ce pătimesc vreo nenorocire, tuturor înfăţişându-se spre privelişte şi pe toţi întrecându-i prin covârşirea necazurilor sale. Pentru toate acestea mulţumind, dar, Iubitorului de oameni Dumnezeu, să tragem folos din istorisire, având în cuget pilda lui Lazăr şi în adunări, şi în casă, şi în piaţă, şi pretutindeni, şi cu toată scumpătatea însuşindu-ne bogăţia ei, ca şi prin necazurile vremii de acum să trecem fără întristare, şi de bunătăţile cele viitoare să avem parte: de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh este slava, cinstea, închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Editura Sophia, Bucureşti, 2002

__________________________________

1 Termenul de „Calende” definea în calendarul roman cea dintâi zi a lunii, denumirea fiind adoptată şi în Răsăritul grecofon. începutul lunii era sărbătorit în lumea păgână printr-o procesiune nocturnă de tip dionisiac, care nu putea decât să scandalizeze o conştiinţă creştină trează. Sfântul Ioan, în Cuvântul său la Calende, vorbeşte despre „privegherile diavoleşti şi glumele şi ocările şi dănţuirile cele de noapte şi spectacolul caraghios, care au robit mai abitir decât orice război cetatea noastră”, descriere tipică a unui astfel de cortegiu, la care, din păcate, luau parte numeroşi creştini uşuratici. Aceste procesiuni orgiastice au supravieţuit de-a lungul timpului în anumite „sărbători” populare, prelungindu-se până în zilele noastre în feluritele carnavaluri, cum ar fi brazilianul Carioca. Este interesant că termenul de πομπή se regăseşte şi în formula de lepădare de la Botez: „Mă lepăd de tine, Satana, şi de toate lucrurile tale, şi de toată trufia ta”, pe care, de altfel, Sfântul Ioan o recomandă a fi rostită de fiecare dată când trecem pragul casei. Ei bine, românescul „trufie” redă tocmai grecul πομπή – şi credem că este vorba aici de un întreg mod de viaţă, care îşi află un corespondent apropiat, de exemplu, în viaţa de noapte a campusurilor universitare.

2 Aceste cuvinte au fost rostite în Antiohia, în cursul anului 387.

3 Este de remarcat că în antichitatea greco-latină vinul se bea de obicei îndoit cu apă, consumarea vinului curat fiind socotită un obicei barbar (sciţii, inzii şi mai ales tracii fiind acuzaţi de aceasta – vezi Platon, Legile, ed. Burnet, p. 637, E2; Athenaios, Deipnosophistai, ed. Kaibel (Teubner) 10:29, 12:47) şi un semn de moralitate îndoielnică, cuvântul άκρατοπότης (băutor de vin curat, neamestecat) ajungând să fie sinonim cu „beţiv”. Desigur, aceasta era o normă deseori încălcată – însă vechea repulsie faţă de vinul curat a continuat să fie prezentă în scrierile moraliştilor (mai ales creştini).

4 Cu privire la înţelesul exact al cuvântului πομπή, vezi nota 1.

5 Citatele scripturistice sunt date după ediţia sinodală din 1914, operându-se anumite modificări acolo unde exegeza Sfântului Ioan o impunea.

6 În limbajul teologic tradiţional românesc, termenul „ispravă” este echivalentul grecescului κατόρθωμα, care a fost popularizat de filosofia stoică şi preluat de acolo în limbajul patristic. Ca definiţie a lui putem cita pe Arkesilaos (apud Sextus Empiricus, Împotriva gramaticienilor, ed. Mutschmann-Mau (Teubner), 7:154): „κατόρθωμα este lucrul săvârşit cu bun temei”; de asemenea şi definiţiile transmise de Arius Didymus în lucrarea Despre şcolile filosofice (ed. Mullach în FPG vol. 2, p. 73): „κατόρθωμα este săvârşirea a ceea ce se cuvine” şi „ceea ce este lucrat după îndreptarul virtuţii”.

7 În limbajul teologic tradiţional românesc, expresia „faptă bună” este echivalentul grecescului άρετή, în limbajul teologic contemporan „virtute”. O definiţie limpede a „faptei bune” sau „virtuţii” ne dă Sfântul Vasile cel Mare în Omilia îndemnătoare la sfântul botez (PG 31, 436): „Fapta bună (virtutea) este abaterea de la rău şi facerea binelui”; iar Sfântul Ioan Damaschin spune, în lucrarea Împotriva maniheilor (ed. Kotter, Patristische Texte und Studien, 39), că fapta bună (virtutea) este „a rămâne între hotarele propriei firi”; de asemenea şi Grigorie al Nyssei: .Adevărata faptă bună (virtute) este binele neamestecat cu răul” (Cele opt Cuvinte la Fericiri, PG 44, 1245). însă „fiinţa tuturor faptelor bune (virtuţilor) este”, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos” (Ambigua, PG91,1081).

8 Joc de cuvinte: εύλάβεια înseamnă atât „băgare de seamă” cât şi „evlavie”.

9 Este un loc comun patristic desemnarea învăţăturii şi a trăirii creştine drept „filosofie”. Sfinţii Părinţi afirmă deseori, vizând pasiunile filosofice ale mediului în care trăiau, că adevărata filosofie este creştinismul, care e mai presus de toate sistemele filosofice păgâne şi totodată desăvârşeşte şi împlineşte cele mai înalte năzuinţe ale acestora.

10 Pomenite şi în alte scrieri ale Sfântului Ioan (Omiliile la Psalmi, la Matei, la I Corinteni), de unde se vede că erau un accesoriu „la modă” pentru bogaţii vremii, dimpreună cu alte obiecte din argint – mese, sfeşnice, vase. În Omiliile la Coloseni vorbeşte cu indignare („mi-este ruşine, dar trebuie s-o spun”) de oalele de noapte din argint pe care le întrebuinţau doamnele din înalta societate!

11 Cuvântul ήταιρηκως denumeşte sodomiţii pasivi care îşi vindeau trupul în mod similar prostituatelor.

12 Citind cuvintele acestea trebuie să avem în vedere proasta reputaţie a oamenilor de teatru, viaţa scenică fiind pe atunci în cea mai mare parte degenerată la nivelul de farse şi comedii licenţioase, mulţi dintre actorii acestor piese practicând în paralel şi prostituţia.

13 Cuvântul όρχηστικος denumeşte dansatorii şi actorii de pantomimă.

15 Mai iraţionali/necuvântători decât animalele iraţionale/necuvântătoare.

16 „Parazit” (παράσιτος : „tovarăş de masă”) este în acest context profiorul care face parte din anturajul unui om bogat şi influent, dobândind de la acesta diferite favoruri prin linguşiri şi servicii oneroase şi fiindu-i tovarăş de petreceri nedespărţit.

17 Imaginea valurilor este asociată de obicei la greci cu furtuna şi încercările suferite de o corabie pe mare.

18 Adică părerea greşită a altora despre noi.