Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Adostolul din duminica a XI-a după Rusalii
„Iată răspunsul meu de apărare împotriva celor care mă cercetează“ (I Cor. 9, 3).
Să mă apere nevinovăţia şi să mă păzească neprihănirea – se ruga omul cel după inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mi-ai trece prin cuptorul de foc rărunchii şi inima, numai nevinovăţie vei afla în mine… (Psalm 26).
Dacă m-ar încerca – zice omul răbdării – aş ieşi curat ca aurul, căci piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui, am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea (Iov 23, 10-12).
Cât despre mine – mărturiseşte Apostolul curat – puţin îmi pasă dacă sunt judecat de oricine; eu împotriva mea nu mai am nimic (I Cor. 4, 5).
Iată apărarea celor credincioşi. Nevinovăţia este singura lor apărare.
Nevinovăţia este singura armă de apărare a unui credincios adevărat.
Această armă a folosit-o pentru apărarea Sa şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi această armă au folosit-o toţi prigoniţii şi năpăstuiţii lui Dumnezeu, de la începutul lumii şi o vor folosi până la sfârşitul ei.
Oricine foloseşte o altfel de armă, când este înjosit, nedreptăţit, prigonit, asuprit, jefuit, nu urmează pilda lui Hristos.
În zadar au fost scrise cuvintele acestea în Evanghelie, oare: „Aţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui care vă face rău, ci oricui te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui care-ţi cere dă-i şi nu întoarce spatele celui care vrea să se împrumute de la tine… iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc (Matei 5, 38-44).
Acesta este singurul fel de apărare creştină. Singura armă de apărare a unui credincios adevărat în Hristos.
Acesta a fost felul de apărare al Sfântului Pavel faţă de fraţii nedrepţi care îl cercetau acum. Apărarea lui erau: nevinovăţia sa, credincioşia sa şi renunţarea sa.
Lucrase cu mâini nevinovate, nu luase salariu pentru munca sfântă. Nu primise mită pentru adevăr. Nu-şi ceruse drepturi pentru osteneală. Nu-şi luase plată pentru rugăciune. Nici despăgubire pentru suferinţă…
Lucrase cu cugetul curat, fără să pretindă răsplătiri pentru nedreptate, ori laude pentru cântări, ori plată pentru lacrimi.
Lucrase renunţând la drepturile sale, renunţând la mulţumirile lor, renunţând chiar şi la respectul ce i s-ar fi cuvenit pentru tot e a făcut printre ei şi pentru ei.
Cerea şi dorea numai un singur lucru: ca ei să vadă aceasta. Să vadă nevinovăţia cu care a umblat el în orice privinţă, spre a se încredinţa de frumuseţea Evangheliei care li s-a vestit lor, cum nu mai era o altă evanghelie nicăieri.
Cerea şi dorea ca ei să-i vadă credincioşia lui faţă de curăţia învăţăturii pe care le-o propovăduia, pentru ca şi ei să înveţe mai presus de toate câtă valoare are statornicia în credinţă. Întemeierea neclintită pe adevăr şi rămânerea pe totdeauna în dragostea înflăcărată şi frumoasă dintâi.
Cerea şi dorea ca ei să-i vadă renunţarea lui până şi la cele mai mici drepturi ale sale, în folosul Evangheliei. Renunţase până şi la lucrurile obişnuite şi strict necesare de care ceilalţi apostoli se foloseau fără nici un gând de îndoială.
Renunţase, renunţase – pentru ca, oricând, să poată sta în faţa oricui cu fruntea sus, fiindcă n-a căutat bunurile oamenilor, ci pe ei înşişi, sufletele lor, spre a-i mântui.
O, ce frumoasă apărare a avut acest frumos şi sfânt acuzat. Apărarea sa era frumoasă ca apărarea Domnului Iisus în faţa acuzatorilor Săi: liniştită, măreaţă, plină de demnitate şi de curăţie.
Dar, pe când acuzatorii Domnului erau străinii, vrăjmaşii, necredincioşii, cei din afara Lucrării lui Dumnezeu, iată, învinuitorii Sfântului Său Apostol erau fraţii. Erau ucenicii lui. Erau cei care mâncaseră din pâinea lui de sânge, de sudoare, de lacrimi. Erau cei dinlăuntrul, nu din afara Lucrării lui Dumnezeu.
Cât de dureroase sunt plângerile celui despre care este scris: Dacă îl va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?“, el va răspunde: „În casa celor care mă iubeau le-am primit“ (Zaharia 13, 6).
Dar cum vor răspunde, oare, ei, cei care i-au făcut lui aceste răni?
Nu erau destule cele ce i le făcuseră străinii?
Nu-l usturau destul loviturile iudeilor potrivnici, ale păgânilor sălbatici, ale călăilor lui Hristos?
Nu-l judecaseră destul potrivnicii Evangheliei?
Nu-l învinuiseră de-ajuns cei care nu-l cunoşteau, cei care n-aveau de unde să-l cunoască, cei cărora nu le făcuse nimic?
Acum mai trebuia să-l judece şi fraţii săi? Să-l învinuiască şi acei pe care el îi născuse prin Evanghelie, pe care atâţia ani de zile şi nopţi nu încetase să-i sfătuiască cu lacrimi, să-i caute cu dragoste, să-i iubească întocmai ca pe sufletul lui?…
O, ce cumplit de dureroasă este starea asta!
…Dar nu suspina, sfânt învinuit al lui Hristos! Şi nu-ţi pierde nici nădejdea iubirii tale, nici răbdarea bunătăţii tale, nici încrederea scumpă în fraţii lacrimilor tale. Aceasta este o ispită care a trecut peste ei. A fost o furtună rea care i-a îndoit pentru o clipă, dar ei iarăşi îşi vor reveni, fiindcă ei tot fraţii tăi au rămas, tot copiii Domnului sunt, tot lucrătorii şi luptătorii Lui vor fi.
Va trece iarăşi acest nor greu, şi soarele iubirii va lumina iarăşi peste voi şi printre voi. Dar începe tu să le vorbeşti frumos! Nu le mai aduce amine de ceasul acela amar niciodată!
De la cine să aştepţi tu mângâiere, dacă nu tot de la cei pe care i-ai întristat?
Tot ce le-ai scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi care i-a întristat peste măsură de mult, acum fă-i să uite… Şi vorbeşte-le iarăşi cu bucurie, ca să vadă ei dragostea cea nespus de mare pe care o ai faţă de ei. Şi ca Satan să n-aibă nici un câştig de la voi, căci nu suntem în necunoştinţă despre planurile lui.
Adu-ţi aminte de ceea ce le scriai când ai zis: „Şi, dacă aveţi vreo pricină să vă plângeţi unul de altul, iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat pe voi Dumnezeu în Hristos“ (Col. 3, 13).
Acum fă tu aşa!
Dumnezeu, iubirea şi timpul o să vă vindece toate ranele.