b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Am citit cu plăcere ani la rând articolele postate pe site-ul http://saccsiv.wordpress.com, regăsindu-mă în împărtăşirea aceluiaşi mod de gândire cu privire la multe informaţii de acolo.
Dar iată, acum, cu durere, observ că, printre postările de cinste, apar şi informaţii nefondate, defăimătoare la adresa Oastei Domnului, fapt pentru care, din respect pentru administratorul site-ului respectiv, doresc să aduc câteva explicaţii.
Mă refer la acest link: saccsiv.wordpress.com-oastea-domnului-o-punte-spre-ecumenism.
De cele mai multe ori, ostaşii nu răspund, justificându-se, la astfel de acuze, pentru a nu provoca dispute şi polemici. Dar acum, pentru că un site unde mă regăseam deseori face greşeala de a ne învinui pe nedrept şi în necunoştinţă de cauză, voi încerca să elucidez fără patimă câteva aspecte.
Oastea Domnului nu este o sectă. Ci este o fiică a Bisericii. În sensul real al cuvintelor. Dacă în cadrul Oastei Domnului se strecoară şi oameni mai puţin crescuţi duhovniceşte şi cu manifestări lumeşti sau chiar sectare, de ce se cataloghează întreaga Oaste după aceştia? Eu personal nu cunosc nici un ostaş de la Haţeg, nu ştiu cum e adunarea Oastei de acolo. Din auzite, ştiu că adunările de acolo ţin de aripa „Simeria“, grup rupt de Oastea Domnului încă din anul 1993. E posibil deci să aveţi dreptate. Dar, în cunoştinţă de cauză, vă spun că Oastea nu e aşa cum ziceţi că aţi văzut acolo. Chiar dacă aceia îşi mai zic tot ostaşi.
Ce-ar însemna ca noi, ostaşi sau neostaşi, când vedem tendinţa ierarhilor Bisericii spre ecumenism, să o rupem cu Biserica Ortodoxă, pentru că este sectară? Ar părea hilar, nu? Şi foarte păgubos.
Deci Oastea Domului poate fi judecată după faptele nefericite ale unora mai puţin înduhovniciţi, dar Biserica Ortodoxă e bună, chiar dacă are închisorile pline de ortodocşi hoţi, beţivi, corupţi, criminali etc… Şi este bună, susţinem aceasta cu toţii. Am făcut numai o comparaţie, pentru absurditatea căreia îmi cer iertare.
O instituţie religioasă este cotată în funcţie de ideologia pe care o propagă, de programul pe care şi-l propune, nu după puterea membrilor ei de trăire şi de aplicare a regulilor şi principiilor acesteia. Sau după nivelul de duhovnicie al oamenilor. Omul e om, supus greşelii. Dar învăţătura Oastei Domnului, care nu este alta decât a Bisericii, nu poate fi etichetată după cât pot unii dintre membri ei să o împlinească. Fiecare însă poate aspira să trăiască mai frumos, să se sfinţească mai mult, după puterile şi talanţii încredinţaţi lui, nu judecându-i pe cei slabi, ci plângând şi rugându-se pentru ei ca pentru mădularele îmbolnăvite ale aceluiaşi trup – Biserica.
În comentariile acelui articol, apare materialul video cu predica preotului Aniţulesei din Suceava, pe care o ştiu încă de acum câţiva ani, dar care este atât de pătimaşă, de viscerală, iar interpretările şi dovezile atât de jalnice şi de o speţă deloc duhovnicească, de parcă am fi în vremea inchiziţiei, încât nu mi s-a părut niciodată necesar să-i răspund. Mă miră doar afinitatea către aşa ceva a fratelui „saccsiv’s“.
Acel „ceva“ care lipseşte şi pe care-l caută ostaşul adevărat, după cum comentează „smochinuscat“ (un nume prea grăitor ca să mai adaugi ceva) nu este nicidecum duhul sectar, ci este trăirea Evangheliei, pe care ostaşul n-o găseşte în mii de biserici din ţara asta, ci doar pe ici, pe colo (şi nimeni nu se ia de uscăturile din ortodoxie!!! Acelea nu deranjează!). Pentru unii, acel „ceva“ poate că chiar este duhul sectar… Nu neg. Că după Revoluţie, libertatea le-a permis multora să umble prin toate adunările. Dar Oastea Domnului cea adevărată, care urmează învăţăturile ei dintâi nu este sectară, ci luptă contra oricărei învăţături străine, alipită de acei puţini ierarhi şi preoţi care au rămas fideli tradiţionalismului ortodox. Chiar aş dori ca aceşti învinuitori ai Oastei, să-mi argumenteze greşelile dogmatice de pe www.comorinemuritoare.ro, un site pe care-l administrez cu drag împreună cu alţi câţiva buni ostaşi şi teologi deopotrivă, care pomovează valorile Oastei Domnului şi ale ortodoxiei.
Da, suntem ostaşi, încercând să trăim cu adevărat învăţătura Evangheliei şi a Sfinţilor Părinţi în Biserica noastră dragă, bună şi străbună, în numele căreia am dăinuit ca neam două milenii… Şi pe care nu o vom părăsi, chiar dacă însăşi conducerea ei este atât de clar ecumenistă şi nici chiar dacă ea însăşi ne va alunga. Pentru că ne-am născut ortodocşi şi aşa vom rămâne.
Şi ne dor toate aceste acuze, uneori drepte şi reale, dar spuse cu prea mare uşurinţă şi patimă, nu cu durere, ca pentru nişte mădulare care se îmbolnăvesc. Patima aceasta prea acută dovedeşte că Oastea Domnului, cu lupta ei împotriva tuturor păcatelor, stârneşte şi loveşte în niscai răni. Nu-l lasă pe om să stea nepăsător: acesta ori se trezeşte şi se mântuie, ori loveşte pe la spate.
Oastea Domnului chiar este a Domnului şi vreau să cred că nu cu bună ştiinţă cineva se luptă cu Cel a Căruia este această Oaste, aducându-i atât de multe injurii.
Hristos este capul Bisericii, chiar dacă atât de mulţi, cei mai mulţi dintre membrii ei, nici măcar nu-L cunosc pe El. Şi chiar dacă cei mai mulţi dintre ierarhii ei o duc azi pe drumuri ecumeniste. La fel şi Oastea – este a Domnului, chiar dacă printre ostaşi s-au strucrat, cu sau fără intenţii duşmane, atâţia străini după Revoluţie. Că înainte nu cutezau, din pricina prigoanelor şi a miilor de amenzi sau a anilor de închisoare cu care au plătit fraţii ostaşi apartenenţa lor la Oastea Domnului şi fidelitatea lor faţă de Evangheliue. Acum însă este uşor pentru oricine să vină şi să strice gardurile Viei Domnului. Nici Oastea Domnului, ca şi Biserica, nu-şi poate permite să oblige pe cineva să nu-i facă numele de ruşine… Ci nădăjduim că toţi se vor trezi până la urmă şi vor reveni pe drumul cel bun al mântuirii.
Un alt comentariu, cel al „Ralucăi“, zice că putem fi creştini mărturisitori fără să fim ostaşi. Dar nu are deloc dreptate. În primul rând, nimeni nu poate mărturisi despre Hristos dacă nu este ostaş al Lui, indiferent dacă face parte sau nu din Oastea Domnului. Da, toţi suntem ostaşi de la Botez. Doar că unii au dezertat. Apoi, ce înseamnă „creştin mărturisitor“? Acela care mărturiseşte cu vorba şi cu fapta despre Hristos. Şi asta încearcă ostaşii să facă: să mărturisească despre Iisus cel Răstignit cu faptele întâi şi apoi şi cu cuvântul, îndemnând şi pe alţii către Domnul. De ce atunci atâta împotrivire faţă de mărturisirile fraţilor? Cei care au pregătire teologică tălmăcesc dogmele şi Evangheliile duminicilor, dar cei simpli, fără pregătire teologică, nu se apucă să vorbească ce nu ştiu, ci mărturisesc cât de mult bine le-a facut lor Domnul, îndemnând la o viaţă curată şi frumoasă. Poate cineva să spună că mai bine e să iasă oamenii prin night-cluburi sau pe stadioane, în discoteci sau restaurante să clevetească sau să înjure, decât, fiecare după puterea lui, „să se îndemne unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune“? Tocmai aici mi se pare că cei impotrivitori Oastei fac cumva jocul diavolului, pentru că opresc pe oameni, să nu ajungă la Dumnezeu.
Când Domnul îl trimite pe îndăcitul vindecat din ţinutul gherghesenilor şi-i zice: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“, nu-l trimite să înveţe teologia, nici să o explice la oameni. Pentru aceasta are Dumnezeu aleşii Lui. Ci-i spune doar să mărturisească cu fapta şi cu vorba că L-a cunoscut pe Domnul. Să înţelegem că acei care se împotrivesc Oastei chiar nu spun niciodată nimănui despre Dumnezeu, decât numai dacă au terminat Teologia? Şi eu, care vă scriu, am terminat Facultatea de Teologie, dar nu exclud mărturia unor trăitori adevăraţi care, călăuziţi de Duhul Sfânt, fac uneori treabă mai bună decât mulţi teologi.
Un alt comentariu, cel al lui „un crestin ortodox“ zice: „Sunt preoţi care lucrează prin Oastea Domnului spre folosul Biserici şi sunt preoţi foarte cunoscuţi şi demni de toată încrederea (Pr. Vasile Mihoc, Pr. C-tin Necula şi mulţi alţii)“. Ei bine, nu-i aşa! Dacă n-aţi ştiut până acum, aflaţi acum că tocmai intervenţiile cel puţin ale acestora doi au dus Oastea spre ecumenism. Oastea Domnului nu este ecumenistă. Nu are nimic de-a face cu nici o altă denominaţiune creştină, pentru că ea este ortodoxă. Ci aceşti doi preoţi, mai ales, dar şi alţi câţiva, au târât Oastea Domului pe la întâlnirile World Vizion, pe la întâlnirile cu evreii mesianici şi cu ruşii albi, pe la programele anuale de rugăciune şi slujire ecumenică, fapt ce, pe bună dreptate, permite unora să numească Oastea Domnului drept punte spre ecumenism.
Oastea Domnului este însă dusă spre ecumenism de către unii preoţi; şi asta acum, după Revoluţie. Dar nu toată Oastea îi urmează şi nu toţi ostaşii sunt de acord cu ecumenismul. Şi nici nu putem pune pumnul în gură celor care, ecumenişti fiind, se auto-numesc ostaşi, deşi învăţătura Oastei nu a acceptat niciodată ecumenismul. Însuşi Părintele Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, declară foarte categoric: „Toată viaţa mea am stat de strajă ca să nu pătrundă duhuri străine în Oastea Domnului“.
Mi se pare cel puţin nedrept să învinuiască cineva Oastea că este ecumenistă sau că e o punte spre ecumenism, când tocmai unii slujitori ai Bisericii (nu Biserica), îi forţează Oastei paşii spre acolo.
Apoi, mi se pare cel puţin ironic faptul că, pentru a dovedi spusele din postarea respectivă, sunt alese patru link-uri în care ecumenist se arată a fi un înalt ierarh, nu un ostaş. Înaltul Serafim Joantă, ca şi ceilalţi doi preoţi enumeraţi mai sus, s-au strecurat prin adunările Oastei tot pentru a o ecumeniza, nu spre a-i face acesteia vreun bine sau vreo cinste. Noi nu ne mândrim cu astfel de contribuţii… Nu Oastea i-a făcut ecumenişti pe clericii menţionaţi, ci aceştia tot încearcă să ecumenizeze Oastea. Dar nădăjduim că Domnul nu le va îngădui aceasta.
Nu ne-am dezvinovăţit până acum din respect pentru Biserica Ortodoxă din care şi aceştia, şi noi facem parte şi din dorinţa de a împlini pe cât posibil fericirea care zice: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate“… Acum o fac pentru că îmi pare rău că tocmai un site pe care l-am îndrăgit foarte mult poate arunca aşa cu noroi, fără să fie interesaţi să cunoască adevărul…
Noi credem că Duhul Sfânt este călăuzitorul acestei Oşti; însuşi praznicul Oastei Domnului este la Pogorârea Duhului Sfânt şi mulţi dintre înaintaşii Oastei sunt sfinţi, unii chiar cu sfinte moaşte.
Se poate afla chiar şi de pe internet despre unele minuni care se săvârşesc în Mănăstirea de la Bănceni, din Ucraina, la moaştele unei cuvioase care toată viaţa ei a fost ostaşă.
Cu privire la cântarea de la Oastea Domnului, iarăşi nu înţeleg înverşunarea pătimaşă cu care se scrie în articolul despre care vorbim. A auzit cineva că în bisericile unde slujesc preoţi ostaşi a schimbat cineva cântarea liturgică cu cântări de la Oaste? Sau că a introdus cineva instrumente la Sf. Liturghie sau la Vecernie, sau la Ceasuri? Doamne, câtă nedreaptă înverşunare…
Creştinul de rând ascultă Sf. Liturghie fără instrument, că aşa şi trebuie. Dar când se termină slujba, are cumetrie sau nuntă la restaurant, unde ascultă muzică lumească, bea şi dansează pe astfel de muzică şi nu i se mai pare nimănui blasfemie. Ci strigă cât poate pe ostaş că e sectar dacă la cumetriile sau nunţile, sau la după-masa de duminică, nu stă la cleveteală, beţie şi înjurătură, ci tot în biserică şi tot cu Dumnezeu îşi petrece toate evenimentele vieţii sale. E mai buna cumetria la restaurant, cu muzică lumească, decât o cumetrie făcută în biserică, cântând pricesne cu sau fără instrument (că foarte multe dintre pricesne sunt cântări ale Oastei).
Nici noi nu suntem de acord cu instrumentele la sfintele slujbe. Aşa e tradiţia lăsată de Sf. Părinţi. Dar la petrecerile noastre, la cumetriile sau nunţile noastre, pe care noi le facem tot duhovniceşte şi tot în biserică, de ce credeţi că e mai bună muzica lăutărească sau nelipsitele manele decât nişte rugăciuni sau cântări de slavă adusă lui Dumnezeu cu sau fără instrument?
De ce aşa mare înverşunare că se foloseşte instrumentul? Şi Psalmistul David îşi cânta Psalmii săi la harfă şi la strune, şi la alăută.
Da, sunt de acord că unii tineri mai necrescuţi duhovniceşte sau influenţaţi de pe la aceste întâlniri ecumeniste spre care ne-au împins unii preoţi s-au obişnuit să folosească intrumentul mai tare şi mai ritmat decât e cazul, acoperind adeseori mesajul cântării. Însă nu acesta este specificul cântării de la Oaste. Cântarea Oastei este ca un susur doinit blând şi dulce, prin care sufletul îşi ostoieşte dorul său după cele veşnice sau durerea necazurilor sau căderilor sale pe drumul mântuirii. Sufletul care nu are dor după cele veşnice, sigur că nici nu iubeşte cântarea, nici nu simte nevoia ostoirii acestui dor. Ci simte nevoia să lovească în această formă de manifestare duhovnicească.
Dacă unii sectari ne împrunută cântările, nu înseamnă că avem lucruri în comun cu aceştia, aşa cum tendenţios insinuează preotul sucevean. Ba, mai mult decât spune acesta, nu numai sectarii au împrumutat cântări de la Oaste, ci chiar unii aşa-zişi „ostaşi“ au împrumutat din melodiile lor. Dacă cei care ne critică atât de aspru ar putea să ne dea şi o soluţie cum să scăpăm de astfel de situaţii, am fi recunoscători. Noi nu ştim cum se poate opri un sectar sau un simpatizant al acestora să posteze pe internet o cântare sectară şi să o intituleze ca fiind a Oastei… Ba chiar să o şi cânte pe la unele adunări ale Oastei în care i se permite aşa ceva.
Dar nu numai sectarii fură cântările Oastei, ci chiar unii puri ortodocşi schimonosesc şi textul şi melodia unor cântări ale Oastei, le înregistrează şi le transmit apoi pe la radiouri ortodoxe sau le comercializează, fără măcar a recunoaşte provenienţa lor. Nu mai vorbim de dreptul de autor…
Încă un comentariu cel puţin răutăcius este acela referitor la rugăciunea liberă, ce se practică la Oastea Domnului. Îl numesc răutăcios pentru că fiecare om, mai mult sau mai puţin trăitor al celor sfinte se roagă cu cuvintele proprii ori de câte ori e la ananghie. În Oastea Domnului, rugăciunea şi cântarea reprezintă două dintre „fântânile“ din care ea se adapă. Ostaşul adevărat este un om al rugăciunii. Dar sunt mulţi Părinţi şi duhovnici, şi scriitori care îndeamnă la o astfel de rugăciune: Sfântul Ioan Gură de Aur, Părintele Porfirie, Sfântul Serafin Rosse, Sfântul Grigorie Palama… Voi reda mai jos doar două mărturii concrete:
1. – Sfântul Teofan Zăvorâtul: „În biserică, roagă-te cu căldură sinceră, cu evlavie în faţa lui Dumnezeu, cu sentimente de căinţă, smerenie şi teamă plină de respect şi cu cerere sârguitoare, pentru nevoile tale duhovniceşti vitale… De-a lungul slujbei, inima se încinge ca focul pentru Dumnezeu…
Cum trebuie să se roage omul acasă?… Să te rogi ceva mai mult fără cartea de rugăciuni, spunându-i lui Dumnezeu cu propriile tale cuvinte nevoile tale… Între rugăciunile pe care le citeşti, introdu propriile tale rugăciuni, cu metanii şi închinăciuni, stând în genunchi. Roagă-te lui Dumnezeu, Maicii Domnului, îngerului tău păzitor, spunându-Le totul cu propriile tale cuvinte, tot ceea ce simţi că este de extremă împortanţă pentru tine. Să nu ţi se abată deloc gândul de la Dumnezeu, fie că eşti la rugăciune sau faci altceva.
După rugăciune, citeşte ceva la care să meditezi. Dar fiecare punct ce este citit trebuie simţit în mod conştient, dându-i îndelungă atenţie (Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, pag. 152-159).
2. – Învăţătura de credinţă ortodoxă: „Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni sau chiar scoasă din taina inimii sale“ (Credinţa ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 1996, pag.192).
Consider că cine se împotriveşte rugăciunii libere NU este ortodox, pentru că neagă învăţăturile de credinţă ortodoxe.
Noi nu vom învinui niciodată Biserică de ecumenism, pentru că nu Biserică este ecumenistă, ci unii de la conducerea ei, care încearcă să ducă şi Oastea pe acelaşi făgaş, ci vom lupta chiar cu preţul vieţii ca nici Oastea, nici Biserica noastră străbună să nu apuce pe acest drum periculos, datorită căruia atâţia Sfinţi Părinţi şi înaintaşi ai noştri au plătit cu sânge martiric.
Probabil că în curând, datorită acestor grave greşeli, Biserica Ortodoxă şi Oastea Domnului, ca fiică a ei, vor trebui să plătească preţ greu de prigoană pentru curăţire. Atunci, când va veni aceasta, se va vedea care sunt credincioşii adevăraţi. Cernerea va face alegerea, nu vreun site sau vreo pătimaşă înregistrare video. În ceruri, vom rămâne uimiţi când vom vedea câţi dintre cei umili, nepuşi în cinste, batjocoriţi şi prigoniţi vor fi mai mari decât mulţi dintre noi care zicem azi că suntem mari apărători ai ortodoxiei, când de fapt apărăm doar formele ei. Sfânta Tradiţie are partea ei statică, la care nimeni nu umblă, dar are şi partea ei dinamică, pe care, de-a lungul veacurilor, creştinii au adaptat-o nevoilor vremii. Să nu ne facem vinovaţi de a nu şti să deosebim cele două aspecte lăsate deopotrivă de sfinţi pentru noi o dată pentru totdeauna…
Dumnezeu să Se milostivească de noi toţi.
Vlad Gheorghiu