– după Fapte 2, 23 –
Doamne, ziua ce desparte Moartea şi Viaţa-n două,
Ziua Patimilor Tale iarăşi ne-ai adus-o nouă,
înaintea lui Caiafa iar eşti dus la judecată,
iarăşi Ţi se caută vină, martori mincinoşi îţi cată,
caută litera din lege care să-l îndreptăţească,
să Te judece la moarte şi puterea să-Ţi zdrobească,
caută crucea suferinţei să Ţi-o facă cât mai mare,
nimicirea mai deplină, chinurile mai amare,
duhul urii lui Caiafa iar Te scuipă cu ocară
şi-ar dori ca lumea-ntreagă răstignirea Ta s-o ceară.
Ar dori să-Ţi bată-n palme şi-n picioare mii de cuie,
şi pe mii de cruci să poată, nu pe una, să Te suie,
ar dori să-Ţi vadă râuri Sângele curgând la vale,
ca apoi, cu glas de miere şi cu suflet „plin de jale“,
„apărând credinţa dreaptă“, priceput să-nvinuiască,
Îţi va zice: „Răstignitul trebuia să ispăşească“.
*
Ai să urci din nou Calvarul, Te vor arde iarăşi spinii,
dar pe umerii Tăi astăzi, mii de cruci Îţi pun „creştinii“,
după Tine gloata umblă şi Te scuipă şi Te-njură,
îndreptând spre Tine pumnii şi privirile cu ură
şi eşti singur, nu-s cu Tine nici apostolii, nici Mama,
nimeni Faţa-nsângerată să Ţi-o şteargă cu marama,
nu-i nici Simon Cirineanul, nici femeile ce-ar plânge,
numai ochi aprinşi de ură şi călăi setoşi de sânge.
Sus, pe dealul Căpăţânii, numai Crucea Ta mai este,
astăzi, pe tâlhari, Iisuse, lumea nu-i mai răstigneşte,
nu-ţi mai plânge lângă Cruce ucenicul drag şi Muma,
nici Maria Magdalena… Singur, singur stai acuma.
Iuda nu se mai ucide, nici măcar un plâns nu-i vine,
toţi ai Tăi se tem să-i ştie cineva c-au fost cu Tine.
*
Iată însă, vin spre Cruce, Doamne, fiii Jertfei Tale,
cei născuţi în suferinţă şi crescuţi cu rod de jale,
botezaţi cu foc de Duhul, curăţiţi între prigoane
şi răscumpăraţi cu sânge curs din miile de rane.
Alungaţi de lume, Doamne, fără drept şi fără milă,
prigoniţi de toţi asemeni şi priviţi de toţi cu silă,
scoşi cu fapte de osândă şi cu nume de ocară,
gata şi din Sfânta-Ţi Casă să ajungă daţi afară.
Iată-i, vin sub Sfânta-Ţi Cruce, Scump Mântuitor, la Tine
oile îndurerate şi lovite, şi puţine,
care cred puternic însă în dreptate şi-nviere
şi se bizuiesc pe Marea şi Eterna Ta Putere.
…Pregătiţi de suferinţă, ridicăm spre Tine glasul,
nu de cruce şi de jertfă să ni se ferească pasul,
nici să ne scuteşti pe lume de prigoane şi de jale,
– ci să vină mai degrabă Slava Învierii Tale!
Să nu fie întristarea prea amară şi-ndelungă,
peste marginea puterii nici un chin să nu ne-ajungă,
vremea încercării grele, cât mai grabnic să sfârşească
să se-ntoarcă iar lumina şi-nvierea să sosească.
– Până-atunci ne dă, Iisuse, o credinţă răbdătoare,
să rămânem lângă Tine, tari prin orişice-ncercare
şi oricât va să-ntârzie, noi să credem c-o să vină,
din tristeţea ei, să trecem în eterna ei lumină.
Traian DORZ, din Cântări Luptătoare