b'LOGOS — Comori Nemuritoare

În anul 2002, în urma unei insistente propuneri, s-a înfiinţat la Sibiu Institutul Misionar «Preot Iosif Trifa», care avea ca scop formarea de formatori, formarea unor misionari din rândul fraţilor. Absolvenţii acestor cursuri, urmau să fie delegaţi prin adunările Oastei cu misiunea de a le transmite celorlalţi cunoştinţele acumulate, în acelaşi duh în care le-au fost predate.

Ideea nu era rea în sine. Tinerii ostaşi au nevoie de formare duhovnicească. S-au ridicat aşa, parcă de-odată, mulţi tineri cu entuziasm şi potenţial nebănuit, care trebuie formaţi şi canalizaţi sănătos, în specificul moştenit de la înaintaşi şi care să devină lucrători apţi să crească la rândul lor adunări ale Oastei.
Însă între duhul dintâi al Oastei Domnului şi duhul acestei acţiuni e o adâncă prăpastie. Iat-o!

Pe de o parte, duhul Oastei dintâi are crezul şi viziunea foarte bine definite de înaintaşi. Părintele Iosif a văzut în ţara şi în Biserica noastră lipsa unei vieţi duhovniceşti, ceea ce a determinat scopul profund duhovnicesc al Oastei:
„Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera». Eu mă tem de ziua când se va retrage Apa sfântă de pe «moară» şi «moara» Oastei va fi pusă la încercare, să umble cu «fonduri», cu «comisii», cu «comitete», cu «conferinţe» etc.
Noi n-am avut nimic decât Apă pe «moară».
Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai avea Apa Cerească pe «moara» ei.
Iar atunci Oastea şi-a sfârşit viaţa.
Când se va retrage Apa Vie de pe «moară»… când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt – Oastea îşi va fi pierdut viaţa. Atunci va rămâne şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni“ (Ce este Oastea Domnului, ediţia a VI-a pag. 217).

Fratele Traian Dorz, călăuzit de aceeaşi înţelegere, în cartea Împreună lucrători cu Dumnezeu, arată cum trebuie să fie un mărturisitor al lui Hristos: vrednic de încredere, plin de Duhul Sfânt, ispravnic al tainelor, vestitor al Evangheliei, lumină a lumii, apărător al Adevărului, mântuitor al ascultătorilor săi, om al rugăciunii, trimis al lui Hristos, luptător neînfricat, muncitor vrednic, frate statornic, păstor adevărat, rob conştiincios, învăţător şi model…

De asemenea, în cartea Hristos – Puterea apostoliei, vol. I, fratele Traian arată în mai multe locuri marea diferenţa dintre cele două feluri de a vorbi despre Hristos:
„O, ce mare deosebire este între un predicator, sau vorbitor al lui Hristos, şi un martor al Lui!
Predicatorul spune cu gura lui ce a făcut Hristos, dar martorul arată cu faptele sale cum a făcut Iisus.
Vorbitorul zice cu buzele sale – martorul împlineşte cu trăirea sa.
Căci predicatorul numai a auzit de la alţii despre Hristos, dar martorul L-a cunoscut personal pe Iisus; şi tot ce spune şi arată el a auzit şi a învăţat de la Iisus Însuşi.
De aceea, nu te opri la un predicator, ci mergi până vei afla un mărturisitor al lui Hristos! Numai acesta te va putea ajuta să ajungi cu adevărat la părtăşia cu El.“

„Ce bine este când bunul lucrător al Cuvântului este şi un bun lucrător al mâinilor, al lacrimilor, al genunchilor, al inimii. De fapt, numai atunci el este cu adevărat lucrătorul bun al Evangheliei, când este, mai întâi, bunul lucrător al celorlalte.
Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşte cu tăcerea.
Şi nu mai întâi cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii; şi nu mai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor; şi nu mai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor.
Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelie vie, adevărată, rodnică şi sfântă.
Şi propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos.“
Pe aceştia am fost crescuţi şi formaţi să-i recunoaştem ca fiind misionari autentici în Lucrarea Oastei. Spre un astfel de model de propovăduitor ne-a fost, „cu lacrimi, zi şi noapte“, îndreptată privirea (Fapte 20, 31).

Pe de altă parte, între orientarea dintâi a Oastei şi orientarea care i se imprimă prin acţiunile întreprinse astăzi, se creează o adâncă prăpastie, pentru că acestea se dezic de idealul dintâi al înaintaşilor.

Dacă Părintele Iosif a văzut o lipsă de trăire duhovnicească, ce a determinat apariţia Oastei cu scopul ei profund duhovnicesc, astăzi iniţiatorii Institutului amintit motivează necesitatea înfiinţării lui invocând o lipsă de cunoştinţe teoretice…
Dar acţiunea de aşa-zisă formare misionară pe care a desfăşurat-o Institutul înfiinţat la Sibiu lasă impresia că acesta a avut un alt scop, ascuns, acela de a-i forma în mod deformat pe fraţi, spre a se ajunge la diluarea, la dispariţia specificului imprimat Oastei Domnului de Părintele Iosif Trifa la întemeiere ei. Şi aceasta se deduce din rezultatul final, care este evident: (de)formarea şi propulsarea printre fraţi, mai ales la adunările mari, a acestor absolvenţi „misionari ai Oastei“ şi, implicit, dezorientarea în masă a ostaşilor. Se arată o altă ţintă, se propune o altă percepţie a valorilor Oastei, a soliei şi misiunii ei şi i se imprimă o altă viziune.

După astfel de misiuni, în rândurile fraţilor (şi în ţară, şi în afara ei) s-a ajuns la o amestecătură a ultra-formalismului cu orto-sectarismul şi ecumenismul: iată scopul „ascuns“ urmărit prin astfel de iniţiative, atât de vizibil mai ales din anul 2000.

Prin Moţiunea din 12 septembrie 1937, Părintele Iosif ne transmite:
„Noi credem potrivit ca în fruntea noastră să fie socotiţi de drept conducători numai aceia care, fie preoţi, fie laici, trăiesc viaţa ostăşiei Domnului. Prin aceasta nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoţi. Preotul este păstorul sufletesc al nostru ca şi al tuturor celorlalţi credincioşi din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului, ca mişcare religioasă, credem că este numai acela care se conformează vieţii duhovniceşti de la Oaste.“
Însă unii dintre formatorii din cadrul Institutului nu au avut nimic în comun cu Lucrarea Oastei, cu solia ei. Aceştia sunt cei care au adus acel alt duh, alt suflu şi care au imprimat cursanţilor o altă direcţie, o altă orientare decât cea a Oastei. Şi toate s-au petrecut cu acordul celor puşi să stea de strajă ca să nu pătrundă aceste duhuri străine în Lucrare.
S-a adeverit temerea Părintelui Iosif: „Oastea cu conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei… Iată o oaste ce nu mai e Oaste!“ (Ce este Oastea Domnului, ediţia VI, pag. 218).

Este cert că:
1. Diferenţa este izbitoare între crezul şi viziunea pe care le-au avut, referitor la această problemă, întemeietorul Oastei împreună cu fraţii de răspundere din Lucrare de până în 1989 şi crezul şi viziunea conducătorilor ei de astăzi. Unii spun într-un fel, ceilalţi în alt fel. Părintele Iosif a stat de strajă, să nu intre duhuri străine în Lucrare, fratele Traian ne-a îndemnat să nu spunem bun-venit celor care tulbură adunările frăţeşti, dar astăzi străinele încredinţări sunt fluturate sus ca stindarde ale biruinţei.

2. Părinţii noştri au fost gata să plătească şi chiar au plătit cu sângele vieţii încredinţările lor şi învăţătura pe care ne-au lăsat-o nouă ca moştenire, dovedind astfel că acestea sunt cele adevărate şi vrednice de urmat spre mântuire. Cei de astăzi ce preţ au plătit pentru străinele directive pe care le impun Oastei în numele ascultării frăţeşti?

3. Conducătorii actuali ai Oastei – şi toţi fraţii îndeobşte – au citit şi cunosc înştiinţările Părintelui Iosif cu privire la „Oastea ce nu mai este Oaste“, la „Oastea care şi-a sfârşit viaţa“. Părintele ne-a spus-o tuturor foarte clar! Şi totuşi, împotriva acestor directe avertismente, cei din frunte iniţiază sau dau curs liber tocmai acţiunilor care duc Lucrarea înspre acolo. Este evident că se acţionează în mod conştient şi voit. Cine are ochi de văzut să privească atitudinea aceasta prin lumina îndemnurilor Părintelui Iosif: „Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului (…) Să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Iisus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos“ (Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 371).

În mod natural, se impun întrebările:
Cine are interesul ca Oastea să ajungă aşa cum n-a dorit-o Părintele Iosif şi nici mulţimea de eroi jertfitori ai ei?
Cine stă în spatele iniţierii acestor cursuri ale Institutului?
Cine au fost formatorii din cadrul acestui Institut?
Cine urma să semneze diplomele lor?
Cine îi deleagă printre fraţi pe absolvenţii Institutului?
Cine sunt „formaţii“ misionari? Oare nu spune nimic faptul că unii dintre aceşti tineri provin din „zone bolnave“ ori sunt crescuţi în adunări cu rezerve sau ostile faţă de învăţătura Bisericii Ortodoxe? Aceştia nu numai că n-au avut nici un fel de reţinere, dar chiar au găsit compatibilitate în atmosfera acestui Institut şi s-au simţit atraşi să participe la cursurile lui, care n-au schimbat cu nimic vechile lor încredinţări, ci le-au amestecat cu noile informaţiile primite.

Pe la marile adunări au tot fost auziţi predicând unii dintre aceşti „misionari“… Către câte mii de tineri vor fi transmis sau vor mai transmite aceştia învăţătura lor amestecată? Căci oricât de fine mâncăruri ai amesteca într-un vas… să-şi imagineze fiecare ce iese. Iată de exemplu, astăzi, în predica unora se distinge o propoziţie frumoasă cu iz patristic, pe urmă altă propoziţie, despre „îngăduinţa frăţească“ faţă de cei din alte confesiuni, „că doar sunt fraţii noştri“, şi încă una, despre „minimul de confort asigurat“, că „nevoinţa este doar pentru schimnici“. Iar ascultătorii cu apetitul deja (de)format zic: „Ce frumos a vorbit fratele sau părintele cutare!“
Asta nu e Oastea Domnului!

Şi Părintele Iosif a simţit nevoia să-şi crească duhovniceşte urmaşii. În foile tipărite de el se găsesc multe articole grupate sub denumirea „În şcoala Duhului Sfânt“. Însă cine are inimă de simţit poate face diferenţa dintre roadele şcolilor biblice ale Părintelui Iosif şi efectele acestui Institut.

Oare chiar crede cineva că Oastea Domnului, rămasă fără străjeri, poate fi dusă încotro vrea oricine? Oastea Domnului are Străjerul ei divin, pe Duhul Sfânt. „Duhul Sfânt i-a croit hotarele ei, câmpul ei de lucru, specificul ei, calea pe care să o ţină, învăţătura pe care să o mărturisească, credinţa prin care să rodească şi slava la care să ducă…“ (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I, pag. 8).

Cine are îndrăzneala să nesocotească aceasta este într-o mare înşelare. Şi lucrarea pe care o face ignorând călăuzirea ei divină este ca o premergere sau înaintemergere apocaliptică.
Iar cine este pus să străjuiască Oastea şi n-o face, greu răspuns va da înaintea înaintaşilor ei şi a lui Dumnezeu. După cum a şi prevăzut Părintele Iosif pe patul său de moarte: „Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi – la conducătorii fraţilor – ce mare răspundere au şi ei în faţa acestei mari Lucrări duhovniceşti! (…)
Dar, dacă vreodată fraţii conducători ai Oastei se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci Domnul, se poate – drept pedeapsă – să le-o ia pe aceasta şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după încredinţări străine şi pe căi rătăcitoare…
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte pe Biserica noastră şi pe poporul nostru în urma acestei respingeri… Dar şi mai mult mă cutremur ce viitor poate să aştepte o Oaste care va respinge duhul Oastei dintâi.“ (Traian Dorz, Hristos – Mărturia mea, ediţia a II, pag. 134)

Lucrarea care se face azi de către aceşti misionari şi de către cei formaţi de ei nu este lucrarea de misiune a Oastei Domnului. Ci este o anti-misiune, o anti-lucrare, pentru că efectul acesteia este exact inversul misionarismului definit şi împlinit de înaintaşii noştri. Ea nu-i înduhovniceşte, ci doar îi şcoleşte religios pe cursanţi. Şi aduce impietate memoriei atâtor fraţi lucrători din tot trecutul Oastei, care fără nici un fel de institute, ci sub călăuzirea Duhului Sfânt, au mărturisit cu putere Cuvântul lui Dumnezeu şi au întors de pe drumul lumii atâtea mii de suflete din întreaga ţară. Însă drumul trasat de duhul ce călăuzeşte acţiunile acestui Institut (conjugate cu altele, din ultimii ani), nu duce la Iisus cel Răstignit şi nu-L are în vedere pe El. Ci, în final, duce la destabilizare, la secularizarea, ecumenizarea şi new-age-izarea Oastei Domnului, acţiune cu scop precis, introdusă prin unii conducători oficiali, fără împotrivirea celorlalţi din fruntea ei.
Ce altceva pot însemna toate manevrele prin care este târâtă Oastea Domnului în ultimii ani? Ce s-a vrut cu implicarea Oastei Domnului când în întrunirile World Vizion, când printre harismaticii de la Praga, când printre evreii mesianici pe la Sâmbăta de Sus? Sau cu introducerea printre fraţi când a Crucii Albastre, când a ruşilor albi?

A se urmări ca Asociaţia Oastei Domnului să devină o copie a acestor asociaţii străine, care nu au nimic în comun cu ea, sau a se crede că Lucrarea Oastei poate fi ecumenicizată este o mare eroare.
Dovada că Duhul Sfânt este conducătorul Oastei sunt tocmai aceste acţiuni eşuate. Cineva a crezut că-L poate înlocui pe Duhul Sfânt şi a încercat să manipuleze masele de fraţi „naivi“. Şi chiar dacă nu a fost nimeni atent şi veghetor, Duhul Sfânt le-a încurcat limbile celor ce voiau să transforme Oastea în Turnul Babel. Şi, deşi se vorbesc astăzi atât de multe limbi, deşi sunt azi atât de multe feluri de încredinţări în rândurile fronturilor, totuşi Oastea cea mică, profeţită de Părintele Iosif, stă încă sub oblăduirea divinului ei Călăuzitor.

Acţiunile acestui Institut, împreună cu celelalte amintite mai sus, îi vor duce pe făgaşul pe care şi l-au propus iniţiatorii lor doar pe cei care le vor urma ieşind de sub acoperământul Călăuzului Sfânt al Oastei. Însă frontul credincios duhului dintâi va duce Oastea, prin jertfă, la biruinţa şi la slava pentru care ea a fost întemeiată. Fiecare poate să aleagă!

„Toată taina unităţii, a biruinţei şi a roadelor Lucrării lui Hristos stă în faptul că ea s-a întemeiat numai pe El.
Ea nu s-a întemeiat şi nu trebuie să se întemeieze niciodată pe puterea oamenilor şi nici pe înţelepciunea lor. Nici pe numele unora dintre oameni, oricât de însemnaţi ar fi sau ar fi fost ei. Ci numai pe Numele şi Puterea lui Hristos.
Şi toată cauza slăbiciunilor Lucrării lui Dumnezeu, a dezbinărilor şi a nimicirii, stă şi va sta totdeauna în bizuirea şi întemeierea ei pe priceperea, pe numele sau pe autorizaţia unor oameni.
Sfântul Pavel ştia că, atâta vreme cât mersul Lucrării lui Hristos va fi încredinţat puternic de către fraţi şi surori cu rugăciune, cu post, cu credinţă, cu curăţie de inimă, cu smerenie şi cu ascultare necurmată în mâinile lui Hristos, tot atâta vreme Lucrarea Sa va propăşi, şi în număr, şi în roade, şi în putere.
Dar îndată ce îngâmfarea unor oameni se va ridica peste această credinţă şi vor începe să-şi ia ei locuri de conducători în această Lucrare, să îndrume ei, să organizeze ei, să dirijeze ei – atunci toată puterea şi toate roadele se pierd, fiindcă începe lupta de partide, dorinţa de întâietate, foamea după laude şi câştiguri omeneşti, spre paguba şi durerea lui Hristos.
Fraţii mei, lucrători ai Domnului, băgaţi de seamă la această ispită! Nu luaţi Lucrarea Domnului din mâinile Lui! Şi nu lăsaţi pe oamenii lăudăroşi şi încrezuţi, ambiţioşi şi neascultători ca s-o ia şi s-o ducă după ei, după rătăcirile lor, după interesele şi scopurile omeneşti.“ (Traian Dorz, Hristos – Puterea apostoliei, vol. I, pag. 360)

Iată că, după opt ani, la Sfatul Frăţesc din septembrie 2010, s-a propus ca o necesitate reluarea cursurilor şcolii acesteia de misionari, vehiculându-se ideea că Oastea Domnului trebuie să devină ortodoxă!
Adică ecumenistă, nu? Pentru că ortodoxă este de la înfiinţarea ei şi ortodoxă va rămâne până la sfârşit, indiferent cât de îngust-formalistă sau de larg-ecumenistă o vor unii.
Dacă duhul deformatei misiuni pe care au întreprins-o aceşti primi formatori şi primi cursanţi ai Institutului a dus Oastea Domnului, oficial, pe marginea aceasta de prăpastie, unde ar putea duce reluarea acestor cursuri? Ar duce la începutul unei mari lepădări, al cărui promotor este acţiunea aceasta care urmăreşte dizolvarea Oastei, asimilarea ei în rândul „credincioşilor“ de azi ai Bisericii, stingerea suflului nou, duhovnicesc, ceresc al ei.

Să ne amintim ce s-a ales de „Oastea“ cea cu statutele, cea care nu l-a urmat pe Părintele Iosif în surghiunul caterisirii sale. Drumul acelei „Oşti“ s-a înfundat imediat ce au venit prigoanele comuniste, perioadă în care toţi oficialii oportunişti şi-au lepădat numele de ostaş… Dar Oastea Domnului cea duhovnicească şi luptătoare a rămas până astăzi. Şi nu se va stinge până la a Doua Venire a Mântuitorului, pentru că, oricât de mică ar rămâne, ea face parte fiinţială din Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, adică cea Ortodoxă. Aceasta să o ştie şi prietenii, şi duşmanii Oastei, declaraţi sau nu.

Despre acestea ne încredinţează însuşi Părintele Iosif în cartea Spre Canaan: „Scumpii şi iubiţii mei fraţi ostaşi! Privegheaţi, vă zic vouă, şi iar privegheaţi, căci acum ori mâi târziu veţi auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă şi azi aşa, mai pe departe, dar vă vor chema mai lămurit, ca mâine, când eu voi fi în mormânt. Atunci se vor lua măsuri faţă de «exagerările» mele şi veţi fi chemaţi înapoi, că «prea v-aţi depărtat»! Mai curând ori mai târziu, poate va veni o vreme când vor fi două sau mai multe feluri de «oşti». «Oastea» va fi atunci a acelor care «nu se depărtează prea tare». Aceştia – din lume fiind – vor avea «pace» şi «linişte» în lume. Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, «turma cea mică», ce înaintează prin «pustie», prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe“ (Ediţia a II-a, pag. 39-40).

Ca să se poată reveni la duhul dintâi al Oastei, trebuie să-l cunoaştem, să-l redescoperim din literatura ei. Necunoaşterea învăţăturii dintâi duce la multă rătăcire. Şi nu e vina înaintaşilor că noi n-o ştim. Ei ne-au lăsat-o foarte clară. Dar nouă ni se pare că la alţii se referă, nu la noi.

„Cele mai multe rătăciri de la învăţătură şi de la credinţă vin de acolo că fraţii şi surorile noastre nu cunosc învăţătura cea dreaptă. Şi dacă nu cunosc ceea ce este bine, desigur că nu ştiu să se ferească nici de ceea ce este rău. Dacă nu ne cunoaştem învăţătura noastră, atunci nu vom şti nici care sunt învăţăturile străine. (…)
A sosit deci vremea ca fiecare frate şi soră în adunările de şcoală biblică să pună mâna pe aceste adevăruri şi să le cerceteze verset cu verset şi punct cu punct, pentru a se pătrunde de înţelesul cel mare din ele şi a se încredinţa că pentru noi, care am fost născuţi şi zidiţi în Oastea şi Biserica noastră, nu mai este un alt adevăr prin care să putem fi mântuiţi decât acesta. Altfel, degeaba am crezut (I Cor. 15, 1-2).“ (Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice, ediţia a II-a, pag. 136)

Să ne întoarcem la trăirea învăţăturii dintâi, la nodul de unde s-a frânt drumul curăţiei şi al sincerităţii, al lacrimilor şi al dragostei, al voluntariatului şi al jertfelniciei. Şi să lepădăm tot ce-i străin de Oaste, ce se îmbrăţişează azi prea uşor, pentru a nu zădărnici toată munca şi jertfa înaintaşilor şi pentru ca nici un urmaş să nu ne învinuiască de pierzarea lui.

Frate şi soră din Oastea Domnului care citiţi aceste rânduri! Din clipa legământului nostru, pe umerii fiecăruia dintre noi, în locul şi în măsura noastră, stă răspunderea faţă de întregul mers al Lucrării. „De aceea, răspunderea ce ne revine nouă acum este atât de mare pentru că Lucrarea aceasta care ne-a fost lăsată nouă, când am primit-o noi, era atât de curată şi de frumoasă în starea ei! Atât de mare şi de unită în numărul ei! Şi atât de bogată şi de plăcută în roadele ei duhovniceşti! Şi iată cum arată astăzi grădina şi via acestei Lucrări atât de plăcută atunci – dar atât de pustiită acum.“ (Traian Dorz, Istoria unei jertfei, vol. IV, pag. 37)

Să-L rugăm pe Domnul Iisus să ne deschidă bine ochii, ca să discernem bine lucrurile. E vremea să facem alegerea cea bună până nu e prea târziu. Să nu avem a răspunde în faţa lui Dumnezeu de orice anti-lucare ce se va face acum sau în viitor în cadrul şi în numele Lucrării Oastei Sale.
Slăvit să fie Domnul!