Arhim. Scriban, «Lumina Satelor» nr. 41 / 7 oct. 1934, p. 3
Amară ajunge viaţa oamenilor când ei se înstrăinează de Dumnezeu! Pot avea bogăţie, pot avea veselii şi petreceri, degeaba! Alături de dânşii rămân suferinţe necăutate, boli netămăduite, vieţi secerate.
Când oamenii sunt cuprinşi de setea de a trai cât mai lacom fără să le lipsească vreo plăcere, ei nu se mai pot gândi la semenii lor. Îşi născocesc cât mai multe prilejuri pentru ei. Îşi botează întâlnirile lor cu numele cele mai alese, le încarcă de toate laudele, le înfăţişează ca pline de folos pentru omeni-re.
Pot fi acelea curate fleacuri, nerozii, copilării, dezmăţări; pot fi şi lucruri mai puţin vinovate, dar oricum, nu fapte care să merite atâta tămâiere şi poleire. Oamenii însă îşi fac treaba din împlinirea gusturilor lor şi le îndreptăţesc cu vorbe umflate şi nume alese.
Fiind plăcerea omului aiurea la dezmierdările vieţii, ca tânărul risipitor din Evanghelie, el nu-şi caută plăcerile înalte, netrecătoare, duhovniceşti, ci-şi macină zilele gândindu-se ce să mai găsească pentru cheltuirea vremii în desfătările sale.
Da, da, noi avem o groază de oameni mânaţi de boala petrecerilor. Nu mai văd nimic din cele duhovniceşti, ci umblă numai să se tăvălească în alte şi alte gusturi, care li s-au năzărit peste noapte.
Aceasta este vremea închinării hoitului. În loc de a se închina lui Dumnezeu, oamenii se închină către ei înşişi. De aceea viaţa şi este aşa de ticăloşită. Dacă omul se aşază pe el în locul lui Dumnezeu, nu se poate îndemna decât spre poftele Lui.
Ca să se suie mai sus, trebuie să vadă pe cineva care e mai sus ca el şi să se îndemne într-acolo. Când nu era străin de Dumnezeu, omul năzuia tot mai sus, pentru că în zarea gândirii lui Îl întâlnea pe Dumnezeu. Când însă el nu se vede decât pe el, încotro să se îndemne? Rămâne la el şi la cei de teapa lui. Cu aceia se întâlneşte, cu ei se îndestulează, cu ei se chibzuieşte pentru câte le mai pofteşte inima.
Ei! Dacă oamenii aceştia n-ar fi străini de Dumnezeu! Odată ar vedea altă faţă a vieţii. Odată ar vedea altceva de făcut. Odată ar descoperi plăceri ale sufletului negândit mai mari decât cele spre care poftesc acum şi în care huzuresc!
Pentru aceştia, ar fi atunci ceea ce Sf. Pavel a spus către corinteni: „Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul” (I Cor 2, 9).
O, oamenii ar fi pe deplin despăgubiţi de plăcerile de care s-ar lepăda şi ar simţi altele, mai curate şi mai înalte. Tot cel ce a făcut pasul acesta a gustat acestea şi-şi dă seamă cât de adevărate sunt aceste cuvinte.
Oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu nu se văd decât pe ei şi nu se iubesc decât pe ei singuri. Nici pe soţii lor de petreceri nu-i iubesc. Dovadă este că se bat şi se omoară. Se caută unul pe altul, [dar] fiecare pentru petrecerea lui, nu pentru iubirea unuia către altul.
Asta e singura pricină pentru care, în mijlocul nostru, dăinuiesc atâtea suferinţe. Dacă omul ar căuta către Dumnezeu, şi-ar găsi plăcerea în căutarea fratelui său nevoiaş. Ar fi atunci suferinţe mai puţine pe lume, viaţa ar fi mai dulce. Dragostea unuia către altul ar alina multe dureri. Altfel, în mijlocul celor mai mari plăceri sunt şi cele mai grele dureri.
În mahalalele Capitalei României, alături de locurile unde se fac petreceri, câtă suferinţă, sărăcie şi durere!
Dacă ar fi Dumnezeu în sufletele acestora, ar mai putea ei să se desfăteze, când lângă ei se desfăşoară ce se vede?
Asta este însă starea omenirii care L-a uitat pe Dumnezeu. Este omenirea care, oricât de multe are, mai rău suferă şi se pârjoleşte. Într-adevăr, neavând pe Dumnezeu, ea nu mai are iubire şi nici dragoste pentru aproapele.
Fără Dumnezeu, este lăcomie sălbatică, nouă cădere în păgânism. De aceea nu i se poate face mai mare bine acestei omeniri decât propovăduindu-i-L pe Dumnezeu.
Oastea Domnului îl întoarce pe om la o asemenea înţelegere a vieţii şi de aceea lucrarea ei este vrednică şi sănătoasă pentru ţară.