Universul spiritual cunoaşte o continuă creştere în care nu există limite. Acest lucru îl putem urmări şi observa fiecare şi prin noi înşine. Vedem că şi în noi cunoaşterea este într-o creştere continuă, spre ceea ce trebuie să fim…
Din momentul când ne-am întors la Dumnezeu şi am trăit revelaţia naşterii din nou, făptura noastră cea nouă cunoaşte mereu o creştere în toate privinţele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, căci altoiţi fiind în Hristos, fiecare ne căpătăm din El seva de creştere şi rodire, cum mlădiţa, din viţă, şi creanga, din trunchi.
Astăzi cunoaştem mai mult decât ieri, mâine vom cunoaşte mai mult decât astăzi. Adevărurile pe care înainte nu le cunoşteam, acum capătă pentru noi o cunoaştere fericită…
Am scris anul trecut o poezie, am făcut un desen, am lucrat la ceva, – când anul acesta mă întorc înapoi la ceea ce am creat, văd că ce mi se părea atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru mine, acum e depăşit. Şi descopăr atât de multe pe care le am de îndreptat.
Văd mereu lucrurile din ce în ce mai clar şi le conturez mereu adevărurile şi frumuseţile spre desăvârşire… Această lucrare o face în noi Duhul lui Dumnezeu, Care ne creşte mereu duhovniceşte spre tot mai înalt, spre tot mai frumos, adică spre Hristos.
Noi toţi pornim de la punctul zero în această creştere. Şi în măsura în care ne dăm fiecare toate silinţele, Harul ceresc ne îmbracă şi ajută cu tot mai multă putere, realizând astfel lucruri din ce în ce mai vrednice de El.
Orice suflet care se întoarce cu adevărat la Dumnezeu şi a făcut contactul fericit cu Hristos, alimentându-se din El printr-o sudură curată, sănătoasă şi trainică, va creşte continuu.
Spiritualiceşte, noi putem creşte în condiţia umană până la superlativul pe care îl poate atinge firea omenească. De acolo, există un punct de trecere în firea dumnezeiască.
Aşa frumos spune Sfântul Apostol Petru despre părtăşia la firea dumnezeiască: „… vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti după cum aţi fugit de stricăciunea care este în lume, prin pofte” (II Ptr 1, 4).
Cine a ajuns să depăşească stadiul cel mai înalt posibil al credincioşiei omeneşti, face saltul fericit spre dobândirea firii dumnezeieşti, adică starea pe care au avut-o oamenii mari ai lui Dumnezeu.
Acei oameni au ajuns să poată comunica nu numai cu natura inferioară sau cu natura medie, ci şi cu natura superioară. Oamenii mari ai lui Dumnezeu au putut vorbi cu animalele şi cu îngerii.
Avraam a găzduit îngeri, profeţii au vorbit cu animalele, psalmistul auzea şi înţelegea cum cerurile grăiesc, cum nopţile îşi vorbesc, cum apele şi munţii, şi stelele cântă. Aceşti oameni mari ai lui Dumnezeu ajunseseră părtaşi firii dumnezeieşti – şi puteau comunica cu întreaga Natură.
Comunicarea cu îngerii era un lucru obişnuit la oamenii lui Dumnezeu. Ce lucruri minunate se spun despre Avraam, despre Iacov, despre Moise, David, Ioan, Pavel, Petru – oamenii mari şi sfinţi!
Aceşti mari oameni ai lui Dumnezeu, pe măsura înaintării lor în părtăşia firii dumnezeieşti cu natura superioară, vor crea opere mereu mai înalte, mai inspirate, mai frumoase…
Spre aceasta să năzuim cu toate puterile noastre – şi Harul lui Dumnezeu care i-a ajutat pe ei ne poate ajuta şi pe noi!
O Sfinte Duh al Inspiraţiei Dumnezeieşti, Te rugăm, înflăcărează duhul nostru şi ajută-ne să înflăcărăm şi noi darul Tău sfânt cu care ne-ai înzestrat! Pentru ca din acest dar să putem dobândi lumina şi puterea comunicării divine, din care apoi să putem crea lucrări de cea mai înaltă slavă pentru Tine.
Fii în noi şi între noi Acela care să ne inspiri gândurile, să ne înflăcărezi mărturisirea, să ne săruţi lacrimile, să ne ajuţi în realizarea de creaţii tot mai vrednice de Tine şi de slava Numelui Tău Sfânt!
Să Te slăvim pe Tine nu numai cu cuvinte înaripate şi cu creaţii înalte, ci cu o viaţă nouă şi sfântă. Toţi să fim născuţi din nou şi ajunşi oameni cu o viaţă sfântă, părtaşi firii dumnezeieşti, fii ai Evangheliei înalte, curate şi vii.
Şi dacă până la acest ţel divin ni se vor mai cere şi nouă încă osteneli şi jertfe, – ajută-ne să nu deznădăjduim niciodată, ci să fim deplin încredinţaţi că îl vom ajunge… Tu nu începi o lucrare care să dea faliment, ci tot ce începi Tu – atât în mare, cât şi în mic – va avea sigur, până la urmă, izbândă!
Cu această încredere deplină să suferim, să luptăm, să trăim şi să murim, dacă va fi nevoie, chiar dacă nu vom ajunge în viaţa asta să vedem cu ochii trupeşti împlinirea deplină a scopului divin pentru care ne-am jertfit… În Ziua Învierii ne vei ridica şi pe noi, să vedem împlinirea deplină şi eternă a gândului pentru care am muncit şi ne-am sacrificat şi noi.
Fă, Doamne, din noi toţi nişte fermenţi sănătoşi care, puşi în frământătura poporului nostru, să dospim frumos spre învierea tuturor acestor fiinţe, până când cu toţii vom ajunge ca o pâine rumenă, gustoasă şi dulce pentru Tine, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru.
Amin.
Traian Dorz, Întâi să fim din seria Cugetări nemuritoare