Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI JERTFE»
În dimineaţa de 4 iunie [1950], veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:
– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu o dată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.
Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:
– Să ai grijă de el să nu fugă!
Apoi, arătând spre bace Flore, zise:
– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!
– Nu mai fuge el. Aşa-i, bace Flore, că nu mai fugi?
– Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mor decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit.
Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.
Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi, apropiindue-se de geamul deschis, îl aruncă în faţa porţii lui.
Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul, care se repeziră îndată la suman. Îl cunoscură şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.
Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute, că vin ai lui la el.
Aşa şi fu. Ajunse întâi feciorul cu o haină mai groasă şi cu o traistă de mâncare, apoi baba. Şi încă alţii. Ce bucurie era pe toţi câţi îl vedeau pe bace Flore, după atâta vreme şi după atâta necaz cât ştiuseră că îndurase el fugit.
În sfârşit, ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse într-o celulă întunecoasă, sub scări. Şi, trântind uşa după noi, ne zise cu o înjurătură:
– Staţi acolo, maglaviţi de voi!
Celula n-avea nici măcar o vizetă, ci numai sus de tot, un gemuleţ mic cât palma, plin de praf şi de păianjeni, prin care abia străbătea o zare slabă şi obosită de la un bec amărât de pe coridor.
Când ne-am mişcat picioarele, pe jos era apă multă, iar înăuntru, un miros greu de mucegai şi murdărie stătută.
Am pipăit în colţ un prici de lemn şi ne-am aşezat bâjbâind, ca să ridicăm picioarele din apă. Nimic nu puteam pune jos.
– Frate Traian, zise tovarăşul meu, bine am ajuns. Nădăjduiam de mai bine, şi iaca de ce am dat!
– Slăvit să fie Domnul şi pentru asta, bace Flore. Nu meritam mai bine! Dacă am fi meritat mai bine, mai bine era. Încă n-am ispăşit de tot ceea ce am păcătuit. Când vom ispăşi, nimeni nu ne va mai putea ţine aici nici o clipă. Noi nu suntem în mâna oamenilor, ci în mâna lui Dumnezeu. N-avem altă cale decât să răbdăm şi să ne rugăm ca să putem răbda până se va sfârşi.
Am stat acolo zece zile şi zece nopţi. Zilele mai treceau cum treceau, dar nopţile era un răpăit necontenit de cizme pe scările de la capul nostru, încât era cu neputinţă să dormi cât de cât. Câte o dată pe fiecare noapte, la ore diferite, făceau probabil exerciţii, că năvăleau în sus şi în jos pe scări de credeam că se vor prăbuşi peste noi. Doamne, şi ce mulţi erau… Alte dăţi rostogoleau ceva greu, ca nişte lăzi de fier, din scară în scară până jos.
Bietul bace Flore, care trecuse şi el prin destule necazuri de acestea mulţi ani pentru păcate de ale lui, avea nervii zdruncinaţi. Şi, câteodată, în zgomotele astea, i se năzărea că este război. Şi începea să tremure şi să se văicărească tare.
– E război, frate Traian, n-auzi cum fug? N-auzi cum huruie tancurile pe stradă?
– Nu-s tancuri alea, bace Flore, sunt camioane şi maşini pe stradă. Acum este dimineaţă, nu-i noapte!
– Dar n-auzi împuşcăturile alea?
– Nu-s împuşcături, bace Flore, e tramvaiul care izbeşte la încheieturile şinelor.
– Ba, eu îţi spun că-i război. Ăştia ne omoară aici!
– Linişteşte-te, baci Flore. Ai să vezi că peste câteva minute ne aduc ceaiul şi turtoiul…
De multe ori am păţit cu el aşa, uneori şi mai rău. Mă îngrijoram tare de sănătatea lui.
Aici cel puţin ne dădea mâncarea de trei ori pe zi, nu ca dincolo. Aşa bună rea, cum era ea. Dimineaţa, ceai cu turtoi sau cu o felioară de pâine. La amiază, puţină mâncare caldă, iar seara, tot cam aşa.
De multe ori nu se ajungeau linguri ca să ne dea şi nouă. Atunci mâncam cu gura direct din castron pe întuneric, fiindcă aici nu vedeam absolut nimic ce mâncăm. Putea fi orice în blidul pe care ni-l împingea grăbit gardianul de pe coridor. Câteodată cunoşteam ce mâncam, după gust. Câteodată nu puteam cunoaşte, că nu semăna a nimic.
A ajutat Dumnezeu că, după zece zile, am fost scoşi şi duşi la celula comună, unde era spaţiu mai larg, priciuri de-a lungul peretelui şi multă lumină. Pe un geam mare dinspre curte soarele bătea jumătate de zi direct pe noi. Era pe la mijlocul lui iunie 1950 şi era o căldură aici de curgeau sudorile de pe noi.
Nouă ni se părea că venisem din iad în rai. Toate hainele pe noi erau acolo ude zi şi noapte, de începuseră să putrezească.
Încălţămintea mucegăise şi noi căpătasem un miros aşa de puternic de mucegai încât, când ne-am văzut la lumină, ne părea nespus de bine că ne uscăm, căci parcă fusesem scoşi dintr-o peşteră înfundată.
Aici trecură mult mai uşor cele două săptămâni câte le-am stat.
Am găsit multe alte suflete necăjite cu care am stat frumos de vorbă despre Dumnezeu. De mulţi m-am apropiat sufleteşte atât de tare, încât am devenit ca nişte fraţi. O, dacă aş avea aici loc să înşir povestea vieţii măcar a unora dintre cei cu care m-am întâlnit prin aceste bârloage ale acelor ani neuitaţi! Dar câte cărţi oare mi-ar trebui ca să descriu atâtea mii de istorisiri câte le-am cunoscut şi le-am ascultat în cei şaptesprezece astfel de ani?…
După două săptămâni, furăm aleşi o parte din noi, suiţi într-o dubă cu trei laviţe şi duşi din nou la penitenciar.
De data asta am fost băgaţi în aripa din dreapta, pe coridorul de la etajul II, care avea şapte celule cu uşile din gratii, prin care vedeai tot ce este înăuntru.
Am fost băgaţi în celula 6, a doua de la intrare. În stânga noastră, prima era celula 7, în care erau femeile. Apoi, după noi, 5, 4, 3, 2 şi, în fund de tot, 1.
Repede am făcut cunoştinţă nu numai cu cei din celula noastră, ci şi cu cei¬lalţi, din toate celulele de pe coridor. Uşile fiind de gratii, puteam uşor vorbi unii cu alţii, de la un capăt al coridorului până la celălalt.
Gardianul, şeful de secţie, nu stătea pe coridor. După ce termina ce avea de făcut cu noi, pleca, încuind numai uşa de la intrarea coridorului. Astfel noi, după plecarea lui, puteam vorbi în voie unii cu alţii de la uşi la uşi.
Îndată ce sosea un nou transport, iar gardianul pleca de pe coridor, încuind uşa, cei din camera care îi primise pe noii locatari comunicau tuturor celorlalte camere numele noilor sosiţi.
Când noii mei tovarăşi din celulă anunţară şi numele meu, din toate celelalte celule îmi veniră salutări de pe la mulţi cunoscuţi, care îşi comunicară numele. Erau printre ei unii foşti gazetari de la Cluj, de la Blaj sau preoţi şi profesori de Teologie greco-catolici, pe care îi cunoscusem sau care mă cunoşteau după nume. Erau mulţi din ei închişi pentru credinţa lor, cu ocazia trecerii la ortodoxie a Bisericii Greco-catolice.
Am rămas înţeleşi că a doua zi, la ora plimbării în curte, să ne întâlnim, spre a discuta împreună.
După ce îmi aşezai bagajul acolo unde îmi spuseseră că mai este un loc liber, văzui venind din fundul camerei spre mine pe cineva care îmi zise:
– Am auzit că vă numiţi Dorz! Nu cumva sunteţi din Oastea Domnului?
– Ba da!
– Dumneavoastră aţi scris cărţi, reviste, cântări religioase?
– Da. Dar de ce mă întrebaţi?
– Cunoaşteţi cumva pe unul Pop Şandor sau Alexandru de pe la Cluj?
– Da, ce-i cu el? Am auzit că ar fi fost şi el arestat. Ştiţi ceva despre asta?
– Da! Prin zece februarie am fost eu adus aici la Oradea şi băgat în celulă. Era noaptea. Îndată s-a sculat de pe prici cineva care, tremurând, s-a aruncat spre mine, zicând: Tu eşti, frate Dorz? Sunt distrus! Mor! Nu mai pot. Ce să fac ca să scap de aici? Nu mai pot. Spune tot, cum m-ai trimis, cum mi-ai scris, cum mi-ai dat cărţile. Scapă-mă!… Scapă-mă!… Scapă-mă!
Şi se agăţase tremurând de mine.
– Stai, omule, i-am zis eu. Eu nu sunt cel care crezi dumneata. Linişteşte-te.
– Ba eşti fratele Dorz! Ştiu eu! Te cunosc eu. De ce nu vrei să recunoşti şi să mă scapi?
Am luptat mult cu el până s-a liniştit.
Apoi l-am întrebat despre cauza lui şi despre credinţa lui. Iar după aceea, i am zis:
– Păi bine, dacă dumneata ai o credinţă, de ce eşti aşa de deznădăjduit? De ce nu suferi pentru credinţa dumitale? De ce vrei să scapi cu orice preţ? Rabdă, dacă zici că eşti ostaşul Domnului. El cum a răbdat?
Dar n-am mai stat mult împreună. Pe el l-au scos din celulă. Apoi n-a mai venit înapoi. Şi nu mai ştiu ce a fost cu el.
– Nu aţi mai auzit nimic nici de la alţii despre el? Eu ştiam că au fost arestaţi o dată cu el încă trei.
– Da, mi-a spus că au mai fost cu el trei. Pe doi crede că i-au eliberat de la Baia Mare, iar pe unul mai tinerel l-au adus cu el aici.
N-am mai auzit nimic apoi. Cred că a scăpat, fiindcă era într-o astfel de stare, încât ar fi făcut tot ce i se cerea, numai să fie lăsat să meargă acasă.
– Va fi făcut „tot ce i s-a cerut“…