Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985
Strângeţi firimiturile, vol III
[…] Nu de mult am fost la mănăstirea Curtea de Argeş. Am trăit acolo nişte momente atât de adânci, încât ori de câte ori îmi amintesc mi se umplu ochii de lacrimi şi inima de atât înţeles tainic pe care-l poartă dragostea lui Dumnezeu pentru dragostea noastră şi inima lui Hristos pentru inimile noastre. Am ascultat din zidurile mănăstirii lacrimile Anei şi cântecul plin de îndurerare şi de lacrimi al lui Manole: O, suflet din sufletul meu!
Ce necesară era jertfa ei pentru reuşita bisericii aceleia!
Dacă aţi mers vreodată sau dacă veţi merge vreodată la mănăstirea Curtea de Argeş şi veţi vedea împletiturile acelea măiestre şi toată dragostea, şi râvna, şi jertfa care s-au depus în fiecare trăsătură de condei sau sculptură de daltă, să vă gândiţi că toate acestea n-ar fi fost niciodată fără jertfa Anei, fără lacrimile şi fără suferinţa lui Manole.
Sunt lucruri frumoase în Biserica lui Hristos. Sunt lucruri minunate în tot ce a creat dragostea lui Dumnezeu şi râvna celor care L-au iubit pe Hristos. Poate că sunt… dar toate aceste lucruri minunate n-ar fi fost fără jertfă, fără lacrimi, fără iubirea care a fost în stare să le dea, fără iubirea care a trebuit să le ceară. Poate că legenda cu Ana zidită în zidurile mănăstirii Curtea de Argeş e-o legendă – cum e-o legendă, poate, şi povestea Mioriţei sau povestea Luceafărului. Dar în toate acestea e îngropată o taină adâncă, ce simbolizează şi ne arată nouă limpede dragostea lui Hristos faţă de Biserica Sa.
Am vrut [să ne oprim] mai ales asupra a trei aspecte din toată această lucrare minunată care, alcătuită din toate, se constituie în una singură. Jertfa Anei, jertfa Sfintei Fecioare, Maica Domnului, jertfa Bisericii. Toate acestea trei ne mărturisesc nouă despre acelaşi adevăr tainic şi sfânt. Şi, fiindcă avem un timp aşa de binecuvântat de Dumnezeu în ceasurile acestea în care nu ne mai grăbim nici unii (ajunge cât ne-am grăbit pentru lucrurile fireşti, pământeşti, trupeşti), să întârziem acum, un ceas, gândindu-ne, meditând şi petrecându-ne în lumina şi în taina dulce a adevărurilor mântuitoare. Şi, din tot ceea ce ni se spune, să întregim cea mai adâncă şi cea mai necesară condiţie pentru noi: condiţia mântuirii noastre pentru care s-a depus atâta jertfă şi pentru care încă se cere să se mai depună o jertfă.
Gândindu-mă la jertfa Anei pentru reuşita mănăstirii Curtea de Argeş, m am gândit la jertfa Maicii Domnului pentru reuşita mântuirii noastre. Mă gândesc mereu la jertfa Bisericii pentru reuşita mântuirii lumii, cum mă gândesc la jertfa Lucrării Oastei Domnului pentru reuşita mântuirii neamului nostru şi a Bisericii noastre. E o înlănţuire de legende, dar de adevăruri cereşti şi sfinte care pentru noi au o semnificaţie atât de adâncă şi atât de însemnată. Ce bine este dacă ne strângem acum gândurile noastre împrăştiate de pe oriunde ar fi şi să ni le adunăm aici, lângă vatra caldă a acestor adevăruri, şi să gândim câte dintre ele ne privesc direct şi pe noi şi anume ce mare parte din înţelesul acesta priveşte şi mântuirea noastră.
Am fost la Curtea de Argeş, am mai spus; m-a impresionat atât de adânc… şi de atunci găsesc mereu noi şi noi asemănări şi înţelesuri ale tainei jertfei şi iubirii în lucrarea mântuirii şi în crearea a tot ceea ce este frumos şi durabil pe lumea aceasta. Fără jertfa Anei şi fără jertfa lui Manole, eu cred că n-ar fi existat Curtea de Argeş. Dar el, care a ştiut cât de mult era pentru el inima pe care o iubea, cât de mult a făcut pentru el această inimă [care a fost] în stare să întâmpine şi să înfrunte toate intemperiile… Ştiţi întâmplarea cu Ana… Pentru cei care n-o ştiu, aş vrea s-o repet pe scurt. Fiindcă dacă vă veţi gândi mai adânc, cum m-am gândit şi eu, veţi vedea în întâmplarea aceasta ceva din istoria mântuirii noastre, ceva din jertfa dragostei lui Hristos pentru noi, ceva din jertfa Maicii Domnului pentru mântuirea lumii, ceva din jertfa Bisericii, a martirilor, a sfinţilor, a mucenicilor, de-a lungul sutelor şi sutelor de ani, până astăzi, pentru mântuirea lumii pe care Dumnezeu vrea s-o desăvârşească şi prin jertfa celor mai buni fii ai Săi din Biserica Sa, din partea cea mai vie şi mai curată a Bisericii, care sunt cei credincioşi.
Dacă cineva s-ar culca pe spate, cu faţa spre cer, pe lespezile mănăstirii Curtea de Argeş, şi ar avea picioarele la ieşire şi capul la altar, undeva în dreptul inimii, uitându-vă pe ziduri, veţi vedea o însemnare roşie… roşie… Se spune că este locul unde a fost zidită Ana. Ştiţi cine a fost Ana?
Manole a fost meşterul cel iscusit căruia domnitorul Neagoe Basarab de atunci i-a încredinţat zidirea acestei minunate, unice mănăstiri. Toată alcătuirea acesteia este ca o perlă minunată, ca un mărgăritar făcut dintr-o singură bucată. De oriunde ai privi-o, vezi atâta frumuseţe îngropată acolo, încât nu-ţi ajunge admiraţia, respectul, recunoştinţa, mulţumirea pentru mâna care a sculptat-o; pentru mintea care a conceput-o; pentru inima care a pus atâta pasiune, atâta dragoste, atâta răbdare acolo.
Ana, despre care se spune că este îngropată în zidul mănăstirii, era soţia acestui meşter iscusit. Dar el, voind să asculte dorinţa domnului şi stăpânului său, luptând să construiască una dintre cele mai frumoase – cea mai frumoasă – dintre mănăstirile zidite cândva, era urmărit de o nenorocire: tot ce zidea ziua se dărâma noaptea. Mândria lui, credinţa lui, râvna lui erau puse aşa de greu la încercare. Şi s-a rugat stăruitor: „Doamne, arată-mi ce trebuie să fac pentru ca lucrul acesta la care muncesc să reuşească?“.
Şi cineva i-a spus – un duh, un gând, o inspiraţie – că acolo trebuie să fie îngropată o jertfă. Cea mai curată, mai iubitoare, mai sfântă jertfă omenească. Şi împreună cu ceilalţi meşteri s-au hotărât: vom îngropa aici pe soţia aceluia dintre noi care va veni prima să aducă mâncare soţului ei care lucrează aici. În gândul lor, fiecare s-au rugat lui Dumnezeu să dea o furtună şi o ploaie. Fiecare se ruga să fie împiedicată soţia sa şi să nu vină ea; să vină soţia celuilalt. Dintre toate însă, soţia meşterului iscusit, care-l iubea cel mai mult, a grăbit şi a stăruit, prin furtună, prin vânt, prin ploaie, să vină şi să-şi vadă soţul, şi să-i arate dovada dragostei ei care nu-l caută numai când e timp frumos, care nu se duce să-l întâlnească numai atunci când e vreme bună. Că dragostea adevărată mai ales atunci se adevereşte, când trebuie să înfrunte primejdii de care alţii fug; piedici de la care alţii se întorc.
Ana a avut o astfel de dragoste. Manole a văzut-o şi a strigat către Dumnezeu să înteţească vântul şi ploaia, s-o oprească pe Ana lui, să nu vină. El ştia ce o aşteaptă… Poate că şi Ana ştia, presimţea ceva. Sufletele care iubesc umblă mai mult prin presimţiri. Când iubeşti pe cineva, presimţi apropierea unui necaz care-l aşteaptă. Şi atunci te rogi mai fierbinte. (Eu cunosc atât de multe cazuri în care presimţirea a venit mai repede. Şi Biblia arată că atunci când Pilat avea de a face cu judecarea Mântuitorului, nevastă-sa, care-l iubea, a presimţit tot răul care îl aştepta. Şi i-a trimis vorbă: „Soţul meu iubit, ai grijă, să n-ai de-a face cu acest Om sfânt al lui Dumnezeu, pentru că presimt că o mare nenorocire ne aşteaptă pe toţi, dacă tu n-ai grijă de asta”. Pilat n-a ţinut seama; s-a împotrivit şi Cuvântului lui Dumnezeu, şi dreptăţii, şi înştiinţării presimţirii nevestei care-l iubea. Şi a plătit după aceea scump, el şi toţi urmaşii lui până în veci. Că întâmplările care spun despre vrăjmaşii lui Iisus, despre ce s-a întâmplat cu ei după moartea şi după înălţarea Domnului Iisus, spun şi despre Pilat că, începând încă din ziua aceea, peste sufletul lui a năvălit un duh rău şi în vedeniile lui de zi şi noapte nu era altceva decât faţa însângerată a Sfântului lui Dumnezeu pe care el a pus să-L bată. Îşi vedea mâinile permanent umplute de sânge. Şi, cum căutase cândva să-şi spele într-un lighean, în faţa mulţimii, mâinile, zicând că-i nevinovat de sângele acela, aşa a alergat după aceea, zi şi noapte, de la un izvor la altul, de la o fântână la alta, să-şi spele mâinile care-i erau năclăite de Sângele lui Hristos, pe care el l-a vărsat. Dar nici un izvor din lume n-a mai putut să-i spele mâinile de sânge. Şi a alergat nebun până şi-a pierdut viaţa, căzând într-o prăpastie, dorind să-şi mai spele mâinile de sângele care nu se mai spăla. Pentru că nici o mână care se întinează, care se pătează cu sânge nevinovat, vărsat pe nedrept, nu se va mai putea spăla niciodată, cu nici o apă şi cu nici un elixir din lume, nici pe pământ, nici sub pământ. Şi în viaţa aceasta, şi în viaţa cealaltă, mâinile acestea pătate cu sângele celor nevinovaţi, cu lacrimile celor nevinovaţi, cu sudoarea celor nevinovaţi, cu jertfa celor nevinovaţi, nu se vor mai putea spăla niciodată. Pentru că dacă nu le spală Sângele lui Hristos, când omul vine cu pocăinţă şi cu lacrimi, şi cu dorinţă sinceră de îndreptare, nu le mai spală niciodată nimic).
Manole s-a rugat, s-a rugat… S-a rugat fierbinte, s-a rugat deznădăjduit. Dar Dumnezeu avea în vedere altceva pentru el. Ştia că, dacă-ţi pretinde Dumnezeu o pierdere în lumea aceasta, te va despăgubi chiar şi pe pământ cu o răsplată nespus mai mare, iar în viaţa veşnică, cu o răsplată eternă.
Mântuitorul a răspuns odată unor ucenici ai Săi care I-au zis: „Doamne, iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat”. Şi Domnul Iisus i-a răspuns Sfântului Petru: „Adevărat, adevărat îţi spun, Simone, fiul lui Iona, că nu este nimeni care să fi lăsat pentru Mine casă sau pământ, avuţie sau soţie, sau copii, sau tată, sau mamă, să nu primească în veacul acesta de o sută de ori mai mult, iar în veacul viitor viaţă veşnică”.
Aşa-i va fi spus lui Manole atunci: „Manole, nu fi tu întristat!… Dumnezeu îţi cere acuma o jertfă. Ţi-o cere pe Ana, pe care şi aşa ai s-o pierzi odată…”. Pentru că nici o iubire de pe pământ nu este eternă. Tot ce primim pe pământ, pe pământ şi lăsăm. Dar ceea ce dăm pentru Dumnezeu aici pe pământ ne păstrăm pentru viaţa veşnică. „Manole, dă-ţi pe Ana! Zideşte-o acolo! Pentru că răsplata ta şi pe pământ va fi veşnică”. Sunt peste cinci sute de ani de când Manole şi-a zidit dragostea lui, inima lui în lucrarea pe care o făcea. Şi de cinci sute de ani, nenumărate inimi, nenumăraţi ochi, nenumărate suflete au trecut pe acolo. Şi, înţelegând preţul jertfei în orice lucrare durabilă şi valoroasă, s-au inspirat de acolo să nu-şi plângă prea mult jertfa pe care le o cere Dumnezeu la temelia unei lucrări care trebuie să dureze şi care trebuie să aibă o valoare veşnică.
Dacă Manole nu şi-ar fi îngropat-o pe Ana, dacă ar fi ţinut la această aparenţă trecătoare, nu s-ar fi zidit mănăstirea aceasta. Sau, dacă s-ar fi zidit cumva, cândva, de către cineva, n-ar fi putut ieşi niciodată aşa cum a ieşit. Pentru că nici o lucrare din lume nu poate să iasă aşa de frumos ca aceea pe care o face jertfa. Patru condiţii se cer neapărat la o lucrare care trebuie să aibă şi durată, şi valoare: să munceşti cel mai mult, să te rogi cel mai mult, să iubeşti cel mai mult şi să suferi şi să plângi cel mai mult. Dacă Manole n-ar fi suferit şi n-ar fi plâns atât de mult, n-ar fi ieşit aşa o bijuterie de frumuseţe mănăstirea aceasta. Dacă n-aţi văzut-o, faceţi tot ce puteţi face să vă duceţi. Îngenuncheaţi acolo, în partea stângă a mănăstirii; şi uitaţi-vă acolo, cam unde este inima mănăstirii Curtea de Argeş. Şi veţi vedea acolo zidită inima Anei făcută nemuritoare de dragostea şi de jertfa pentru Hristos şi pentru soţul ei.
Gândind la Ana şi la durata, la valoarea, şi la frumuseţea muncii rezultate din jertfa ei, m-am gândit la Sfânta Fecioară, Maica Domnului. Ce jertfă i s-a cerut ei! Noi privim mereu spre Jertfa Domnului Iisus. Şi aşa trebuie să facem, pentru că Jertfa Lui ne-a răscumpărat de toate păcatele noastre şi prin Sângele Lui avem mântuirea sufletului. Dar priviţi mai adânc! Lângă Jertfa lui Iisus este jertfa unei Mame. Pentru că niciodată jertfa unui fiu nu poate fi despărţită de jertfa mamei lui. Însă se vorbeşte aşa de puţin despre jertfa mamei. Dar în faţa lui Dumnezeu, jertfa aceasta, la nivelul ei, n-a fost mai mică decât Jertfa Lui, la nivelul Său. Fără jertfa Maicii Domnului, fără acceptarea acestei jertfe, n-ar fi putut avea loc în felul în care a avut şi în care are loc mântuirea noastră, mântuirea lumii întregi. Undeva în zidurile mântuirii lumii e îngropată şi jertfa Maicii Domnului. Când priviţi la Iisus cel Răstignit, cuprindeţi în această privire dulce şi sfântă, recunoscătoare, smerită şi ascultătoare şi pe Maica Domnului.
Când priviţi la alcătuirea minunată a zidurilor mănăstirii Curtea de Argeş, nu vedeţi numai măiestria lui Manole; vedeţi şi partea Anei. Dumnezeu nu le-a despărţit şi nu le va mai despărţi niciodată pe una de cealaltă. Oamenii o pot despărţi pe Sfânta Fecioară, Maica Domnului, de Jertfa Fiului său. Sunt unii care pot să treacă nepăsători pe lângă numele ei şi pe lângă jertfa ei. Sunt unii care, mai mult, pot îndrăzni să vorbească necuviincios despre acest vas sfânt pe care Dumnezeu l-a cuprins în planul Său veşnic, având un rol atât de minunat în mântuirea noastră. Dar Dumnezeu n-o va despărţi niciodată pe ea de Fiul său. Aşa de frumos L-a însoţit ea în toate drumurile ei! Din clipa când a venit ea cu cel care-i ţinea loc de soţ (nu pentru Dumnezeu, ci pentru oameni), din clipa când a venit ea să aducă mica jertfă săracă, cei doi porumbei, pentru tăierea Lui împrejur, pentru închinarea Lui în Templu înaintea Domnului, când dreptul Simeon, luminat de sus, a primit înştiinţarea şi, după profeţia minunată, a vorbit nişte lucruri nespus de mari şi de cutremurătoare despre Fiul acesta – Care este Fiul lui Dumnezeu, Care va fi mare, Care va fi pricina multor înălţări şi căderi – el a vorbit şi despre preţul pe care va trebui să-l dea ea pentru înălţarea lui Hristos şi pentru reuşita misiunii Lui: „Iar prin inima ta va trebui să treacă sabie, pentru ca să se descopere gândurile multor inimi”. N-a putut despărţi niciodată Duhul lui Dumnezeu, nici Cuvântul lui Dumnezeu, nici oamenii lui Dumnezeu numele Maicii Sfinte de Numele Fiului ei Sfânt; jertfa ei de jertfa Lui. Şi oricine are de la Dumnezeu lumina adevărată asupra importanţei descoperirilor lui Dumnezeu aşa va gândi.
În toată Biblia, fie în Vechiul, fie în Noul Testament, de după aceea, nici un verset al Domnului nu vorbeşte ceva care ar putea fi socotit ca o umbră peste numele şi peste lucrarea, şi însemnătatea, şi sfinţenia, şi importanţa Maicii Domnului.
La toţi apostolii Domnului, vreun verset din Evanghelie le-a găsit vreun cusur şi vreun lucru pe care l-a mustrat la ei Dumnezeu. Şi la apostolul iubirii a găsit o slăbiciune pe care a mustrat-o. Când Iacov şi Ioan, cei doi apostoli iubiţi, au venit la Domnul, cerându-I să pogoare foc din cer peste sufletele samaritenilor pentru că nu-i primiseră, Domnul i-a privit cu mustrare şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. Iar când mama lor a venit să-I ceară, cu imprudenţă şi cu grabă, ca unul dintre fiii ei să stea de-a stânga şi unul de-a dreapta Fiului lui Dumnezeu când va veni în Împărăţia Sa, la fel, Mântuitorul le-a spus un cuvânt mustrător.
Sfântului Apostol Petru i-a spus adeseori cuvinte destul de grele. Odată, când Mântuitorul spusese: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Eu, Fiul Omului, voi fi dat în mâinile neamurilor şi Mă vor prigoni, Mă vor bate, Mă vor chinui, Mă vot răstigni”, Sfântul Petru I-a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne, să nu Ţi se întâmple aşa ceva”. Şi Mântuitorul i-a spus un cuvânt foarte greu: „Înapoia Mea, satano! Gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu”.
Apoi celorlalţi ucenici şi celorlalţi ascultători, câte alte cuvinte mustrătoare le-a spus…
Dar cercetaţi şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament! Despre Maica Domnului nu se va găsi nici măcar o aluzie, un cuvânt mustrător sau ceva care să umbrească frumuseţea ei, curăţia ei, sfinţenia ei, smerenia ei, ascultarea ei, care au avut atât de mare preţ în faţa lui Dumnezeu cum n-au mai avut preţ nici ale unei alte fiinţe de pe pământ. Pentru că de aceea a fost aleasă ea şi de aceea n-a ales pe alta.
De aceea am zis că, împreună cu Jertfa Domnului Iisus, să nu uităm niciodată nici jertfa ei, care a fost atât de mare, de-aşa mare importanţă în lucrarea lui Dumnezeu şi fără de care mântuirea noastră nu s-ar fi produs în felul în care s-a produs. Dumnezeu, desigur, putea să mântuiască lumea şi în alt fel. Dar El, Care cunoaşte toate lucrurile, Care are înţelepciunea şi iubirea cea mai desăvârşită, n-a găsit un alt mijloc mai potrivit decât acesta; n-a găsit altă fiinţă mai potrivită decât aceasta.
Iată de ce noi trebuie să cuprindem lângă Jertfa dulce şi scumpă, şi veşnică a Mântuitorului nostru şi jertfa Mamei Lui. Noi o preţuim pe Maica Domnului însă într-un chip înalt… sublim… adânc. Nu! Preţuirea noastră nu este uşuratică, ieftină, superstiţioasă, habotnică, aşa ca a acelora care acuma o vorbesc de bine, după aceea îndată pot să o vorbească de rău şi să rostească [referitor] la numele ei cele mai urâte cuvinte şi expresii. Noi o preţuim în felul acela înalt în care ne-a învăţat Sfânta Scriptură şi Cuvântul lui Dumnezeu, şi Duhul Sfânt să preţuim astfel de vase de care Dumnezeu S-a folosit atât de minunat în opera Sa de mântuire în care suntem cuprinşi şi noi; şi care n-ar fi putut avea loc fără jertfa ei.
Dar mă duc mai departe… Şi eu văd în jertfa Anei pentru reuşita bisericii minunate care este Curtea de Argeş jertfa Bisericii văzute a lui Hristos pentru mântuirea lumii acesteia. Domnul vrea să mântuiască această lume, că de aceea Şi-a dat viaţa pentru mântuirea tuturor oamenilor. Aşa s-a scris cuvântul cel mai de aur din Sfânta Evanghelie după Ioan: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… (toată lumea: lumea trecută, lumea prezentă, lumea viitoare, lumea de dedesubt, lumea de la mijloc, lumea de deasupra, lumea vinovată, lumea mai puţin vinovată şi lumea cea dreaptă), încât Şi-a dat pe singurul Său Fiu”, pentru ca să mântuiască desăvârşit şi deplin toată această lume, în toate fazele ei: şi în ceea ce este conştient, şi în ceea ce este subconştient, şi în ceea ce este inconştient. Aşa cum e fiinţa omului, aşa e şi fiinţa omenirii. Şi Dumnezeu L-a dat pe Hristos ca jertfă pentru curăţirea întregii noastre fiinţe: şi-a conştientului, şi-a subconştientului, şi-a inconştientului nostru (mai ales a inconştientului, care este partea cea mai adâncă şi cea mai grea, şi cea mai greu de mântuit a omului, pentru că din inconştient ies reflexele, instinctele, visele, adică acele lucruri şi fapte pe care nu le poate ascunde şi falsifica conştientul şi nici măcar subconştientul). De aceea spune Mântuitorul: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine”. Sinele acesta este partea cea mai adâncă a omului, de care, dacă omul nu se leapădă, ca să-l înnoiască Hristos până acolo în străfundul inimii şi al fiinţei, de unde ies acele lucruri pe care omul nu şi le poate stăpâni decât când i le stăpâneşte Hristos, dacă cineva nu se întoarce la Dumnezeu atât de adânc, întoarcerea lui nu-i adevărată; întoarcerea lui este o minciună. La cea dintâi ispită se leapădă, la cea dintâi încercare cade, la cea dintâi greutate se pierde. Dar cel în care Dumnezeu a făcut lucrarea de înnoire în toate părţile, până în cea mai adâncă parte a fiinţei sale, curăţindu-i şi inconştientul lui, acela nu se mai poate lepăda niciodată, pentru că la temelia, adică în adâncul fiinţei lui S-a aşezat Hristos, [El] a pus puterea Lui şi l-a transformat total. Acest om este un om credincios nu numai când este văzut de cineva şi când conştientul lui îl avertizează că-i observat. Acel om e credincios nu numai când sunt în joc interesele lui mai puţin importante; acest om este credincios şi când este ameninţat de primejdia morţii şi a nenorocirii celei mai mari. Pentru el, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Pentru el nu există altă soluţie şi altă alternativă la Hristos decât moartea. Nu există altceva care să-l poată clinti şi să contrabalanseze în viaţa lui, şi să cântărească mai mult decât Hristos. Nici banii, nici gloria, nici slava lumii, nici avuţia, nici viaţa, nici moartea nu cântăresc pentru un astfel de om cât Hristos. Pentru că adâncul lui, inconştientul lui, adică cea mai adâncă parte şi temelia vieţii lui este curăţită şi stăpânită de Hristos. Astfel de oameni doreşte Dumnezeu.
Ei, astfel de oameni, curăţiţi şi sfinţiţi, în stare să suporte martiriul, mucenicia, jertfa, suferinţele, n-au fost mulţi niciodată în Biserica lui Dumnezeu. Dar când a fost vorba de preţul cel mare pentru mântuirea lumii, pe astfel de oameni, pe lângă Fiul Său cel preaiubit, i-a sacrificat Dumnezeu. Pentru mântuirea noastră a tuturor a murit nu numai Fiul lui Dumnezeu cel mai sfânt, ci şi fiii lui Dumnezeu cei mai sfinţi, de-a lungul istoriei omenirii, de-a lungul istoriei Bisericii, mai ales. Începând cu Sfântul Ştefan şi până la cel din urmă sfânt care va mai muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru împlinirea planului său de mântuire a omenirii, toţi aceştia alcătuiesc preţul cel mare al lui Dumnezeu adăugat la Jertfa Fiului Său pentru mântuirea omenirii acesteia. În acest preţ au fost implicaţi şi cuprinşi atât de mulţi martiri şi sfinţi! Ei s-au unit cu Hristos. Identificându-se total cu misiunea Lui, s-au identificat şi cu jertfa Lui. Aşa cum s-a identificat Ana cu jertfa lui Manole. Şi jertfa Anei cu jertfa lui Manole au reuşit să realizeze o operă nemuritoare, de care oricând te apropii să te cutremuri de puterea, de preţul, de jertfa care s-a cerut acolo pentru ca aceasta să dureze.
Mântuirea lumii se va face. Cu siguranţă se va face! Oricât de mult ar lupta satana şi păcatul, şi moartea să împiedice această lucrare de mântuire a omenirii, n-o vor putea împiedica, fiindcă Dumnezeu a rânduit jertfa cea mai mare şi sfântă cu putinţă de imaginat tocmai pentru ca mântuirea lumii să nu dea faliment şi să nu se piardă.
Nu descurajaţi, acum sau altă dată, când se pare că păcatul pătrunde prea adânc şi va zădărnici lucrarea mântuirii începută de Dumnezeu şi plătită prin preţul Sângelui Fiului Său! Nu!… Voi, toţi cei care aţi crezut, care credeţi şi veţi crede, până la sfârşitul veacului, în puterea lui Dumnezeu, în adevărul făgăduinţelor Lui şi în reuşita lucrărilor Sale, nu vă îndoiţi! Gândul lui Dumnezeu va izbuti. Lumea va fi mântuită. Vor fi mântuiţi toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi care rămân lângă El. Indiferent cu ce preţ plătesc rămânerea aceasta a lor, ei vor fi mântuiţi. Chiar dacă se vor pierde 99 la sută dacă se leapădă şi pierd încrederea în Dumnezeu – că numai atunci cădem, când ne pierdem încrederea în Dumnezeu. Dar cei care au încrederea aceasta nu vor cădea niciodată. Dumnezeu va satisface dorinţa, credinţa, speranţa celor care au muncit împreună cu El pentru realizarea mântuirii lumii. Din dragoste pentru ei şi din preţuire pentru sacrificiul lor, Dumnezeu va mântui lumea aceasta, omenirea aceasta, prin lucrarea puterii Sale.
Diavolul a căutat de-a lungul vieţii Mântuitorului să zădărnicească lucrarea de mântuire făcută prin El, dar de fiecare dată înţelepciunea lui Dumnezeu a întors lucrurile în aşa fel, încât, după toate eforturile, după cea mai mare parte din eforturi puse de diavolul pentru reuşita unui lucru şi pentru nimicirea unui adevăr, în momentul în care satana a crezut că a reuşit, atunci lucrarea lui Dumnezeu a răsturnat total planurile lui şi a făcut adevărul să iasă mai frumos. Iată cât de minunat s-a văzut acest lucru la moartea Mântuitorului, la răstignirea Lui! De la început, satana a căutat să pună la cale tot felul de curse, ca să nimicească şi viaţa trupească, şi misiunea lui Hristos. Cu Irod, care a fost în stare să L urască pe Dumnezeu în aşa fel, încât să sacrifice paisprezece mii de copilaşi, şi cu toţi cei care L-au urmărit de-a lungul vieţii Sale, satana a căutat să nimicească şi Persoana, şi misiunea lui Hristos. Şi când, pe Golgota, în sfârşit, a răsuflat uşurat diavolul că a reuşit să-l unească pe Irod şi pe Pilat cu Caiafa, cu Ana şi cu ceilalţi şi pe poporul evreu cu poporul roman, şi pe păgâni cu cei care ziceau că sunt poporul lui Dumnezeu, să-i unească pentru nimicirea lui Hristos, şi a reuşit să-L osândească la moarte şi să-L răstignească, tocmai atunci când jubila puterea diavolului că a nimicit lucrarea de mântuire, atunci s-a întâmplat cea mai mare minune prin care am fost noi mântuiţi: Învierea Mântuitorului, biruinţa Lui asupra puterii diavolului.
Aşa va fi la sfârşitul lumii sau undeva pe parcursul spre acest sfârşit, când satana şi păcatul îşi vor închipui că au nimicit lucrarea lui Dumnezeu şi că au folosit toată puterea pentru nimicirea acestui Cuvânt şi acestei lucrări, tocmai atunci, printr-o lucrare uriaşă a minunii lui Dumnezeu, se va petrece minunea biruinţei lui Hristos şi a izbăvirii lucrării Sale. Pentru că este scris: „Se va arăta cel nelegiuit care se va da drept Dumnezeu şi va pretinde închinare de Dumnezeu. Şi va face semne şi minuni; dar arătarea lui Hristos îl va nimici şi venirea lui Hristos îl va prăpădi cu suflarea gurii Sale”. Nu va fi nevoie decât de suflarea gurii lui Hristos, decât de o lucrare grabnică a Duhului Sfânt, până când tot ceea ce s-a creat rău Dumnezeu va întoarce spre bine. Furtuna se va preface dintr-o dată cel mai strălucit senin. Şi peste sufletele oamenilor, în locul unui duh puternic de împotrivire şi de neascultare, şi de necredinţă va veni un duh de pocăinţă şi se vor întoarce oamenii la Dumnezeu, cum spune profeţia, cu dragostea şi cu lacrimile cu care-şi plânge cineva pe unicul născut. Şi va fi tot pământul plin de cunoştinţa lui Dumnezeu cum e plin fundul mării de apele ce-l acopăr; şi nu va fi nevoie nimănui să înveţe pe fratele său: „Cunoaşte pe Domnul!“, „că toţi Mă vor cunoaşte“ – spune Domnul. Fiindcă este scris: „Cum a fost înălţat şarpele, aşa trebuie să fie înălţat Hristos”. Cum a fost înălţată puterea răului, a păcatului, a neascultării, a stricăciunii, aşa va fi înălţată, dintr-o dată, puterea lui Hristos. Şi aceasta va fi definitivă, totală, fericită, frumoasă şi eternă pentru fiecare dintre cei care au aşteptat-o şi au dat o jertfă pentru grăbirea venirii ei.
Deci lângă Jertfa lui Hristos pentru mântuirea lumii e şi jertfa Bisericii.
Şi, mergând mai departe, eu văd în jertfa Anei de la Curtea de Argeş jertfa Oastei Domnului, de la începutul ei şi până astăzi, şi până la sfârşit, pentru mântuirea neamului nostru şi a Bisericii noastre. Pentru că aşa cum Ana şi Manole a trebuit să se jertfească pentru izbândirea acestei minunate opere care este un mărgăritar, o piatră scumpă pentru patria noastră, aşa este necesară jertfa acestei Lucrări rânduite de Dumnezeu pentru mântuirea neamului nostru şi a Bisericii: ridicarea calitativ-duhovnicească şi evanghelică a vieţii Bisericii noastre.
Poate vi se pare că acum acest ideal, acest obiectiv poate fi îndepărtat. Dar priviţi în jurul dumneavoastră: aici sunt mii de suflete. E o minune asta. Pentru că acum câţiva ani – nu mulţi ani – eram doar câţiva care nici nu mai eram priviţi ca oameni măcar sau măcar ca ostaşi ai Domnului, sau ca membri ai Bisericii noastre. Eram alungaţi din loc în loc cu cele mai dispreţuitoare calificative şi în cel mai răzbunător fel. Însă noi am dorit ca atitudinea noastră faţă de fraţii noştri, faţă de mai-marii noştri, faţă de conducătorii noştri să nu depindă de atitudinea lor faţă de noi. Am zis: chiar dacă am fi prigoniţi şi alungaţi, şi dispreţuiţi până la sfârşitul zilelor noastre, noi trebuie să avem faţă de aceste valori veşnice ale neamului nostru – care sunt patria noastră şi Biserica noastră, şi credinţa noastră – o atitudine dictată de Cuvântul lui Dumnezeu şi de conştiinţa apartenenţei noastre pentru totdeauna la aceste valori. Nu interesează cum se poartă lumea faţă de noi; interesează cum ne purtăm noi faţă de lume. Nu interesează cum se poartă alţii faţă de noi (dacă se poartă cu nedreptate, cu dispreţ, cu ocară, cu orice… asta-i priveşte pe ei). Pe noi ne interesează cum ne comportăm noi faţă de alţii. Pe Domnul Iisus nu L-a interesat atât de mult cum s-a comportat lumea faţă de El. L-a interesat însă, în cel mai mare grad, cum S-a comportat El faţă de lume. El i-a iubit pe ai Săi şi i-a iubit până la capăt. A iubit poporul său până la capăt, indiferent unde a fost şi cum a fost capătul acesta pus de acest popor. A iubit oamenii, a iubit sufletele, a iubit tot ce era încredinţat Lui de Dumnezeu Tatăl, pentru că a avut o conştiinţă a răspunderii faţă de misiunea Sa şi faţă de Dumnezeu, Care L-a trimis.
Aşa trebuie să fim şi noi. Lumea nu ne înţelege. Lumea n-a înţeles niciodată pe binefăcătorii ei. E ciudat totdeauna cât de mici sunt contemporanii oamenilor mari. Noi îi condamnăm acum pe cei care i-au ucis pe profeţi, pe cei care L-au osândit pe Mântuitorul, pe cei care i-au alungat pe cei mai mari şi mai scumpi binefăcători ai omenirii; îi condamnăm acum şi, de multe ori, gândim că, dacă am fi fost noi în locul lor, n-am fi făcut aşa. Poate că n-am fi făcut chiar aşa… Însă adevărul ăsta este: cei care trăiesc în acelaşi timp cu marii oameni ai lui Dumnezeu, cu profeţii lui Dumnezeu, cu trimişii lui Dumnezeu, cu mesagerii lui Dumnezeu sunt totdeauna nespus mai mici şi mai înapoi decât ei. Oamenii lui Dumnezeu vestesc adevăruri pe care gloata, cei care sunt împreună cu ei le vor afla numai după zeci sau poate că sute de ani.
Cei de pe vremea celor care luptau odată pentru trezirea conştiinţei noastre naţionale i-au înţeles [pe aceştia] aşa de puţin… I-au urmat aşa de puţin… Şi, când a trebuit să-i apere cu pieptul lor şi cu viaţa lor, i-au părăsit. Bălcescu a trebuit să moară departe de patria lui… Avram Iancu a trebuit să moară nebun… Horia, Cloşca şi Crişan au trebuit să moară pe roată… Tudor Vladimirescu a trebuit să moară ucis mişeleşte… Oamenii mari sunt aşa de puţin înţeleşi de contemporanii lor… Îi însoţesc până undeva şi după aceea obosesc, se înfricoşează şi îi lasă singuri. Majoritatea celor care îi sprijinesc şi îi aplaudă câtă vreme le merge bine, îndată ce ajung la condiţia unui risc şi la răscrucea unei pagube, se ascund şi-l lasă pe omul lui Dumnezeu singur.
Eram copil când m-am întors la Dumnezeu; aveam abia 15 ani când am intrat în Oastea Domnului. Asta era în 1930 – sunt acuma trecuţi peste jumătate de secol de ani de-atunci… La vârsta aceea, după doi, trei ani, Părintele Iosif, marele om şi profet al lui Dumnezeu trimis poporului nostru, dar neînţeles la vremea lui, lupta din răsputeri singur. Şi s-a înconjurat cu noi, sufletele cele mai simple, dar care am dorit să fim devotaţi cauzei lui Dumnezeu indiferent cu ce preţ. Am rămas lângă el. Când am mers acolo, era înconjurat de foarte, foarte, foarte multe talente şi nume lăudate, oameni cu trecut şi cu pretenţii. Când a venit însă furtuna celei dintâi ameninţări, toţi aceşti oameni s-au întors înapoi. Numai „Ana”, „Ana” cea gata de jertfă s-a unit cu Manole şi şi-a dat de bunăvoie jertfa ei pentru reuşita cauzei lui Hristos. Câtorva suflete devotate la început, Dumnezeu ne-a ajutat să rămânem hotărâţi, statornici, credincioşi, răspunzând cu pâine la pietre, cu dragoste la ură, cu statornicie la prigonire. Iar astăzi, Dumnezeu, uitaţi-vă: sute de mii de suflete s-au alăturat ideii răspândite de acest om al lui Dumnezeu care la vremea lui n-a fost înţeles, a fost prigonit şi alungat, dar pe care viitorul, din ce în ce mai strălucit, îl va adeveri ca pe un mare profet şi un mare om al lui Dumnezeu. Poate că şi noi suntem încă prea aproape de el. Când eşti prea aproape de munte, nu vezi înălţimea lui. Când eşti prea aproape de o pădure sau de un pom, nu vezi înălţimea lor. Poate va trebui să mai treacă vreo câţiva ani sau câteva decenii, sau secole şi – aşa cum vedem astăzi mărimea Sfântului Ioan Gură de Aur, care, la vremea lui, a fost batjocorit şi alungat – urmaşii noştri cândva vor vedea adevărata înălţime a acestui mare om al lui Dumnezeu care a venit şi a adus acest mesaj pe care iată cum îl adevereşte Dumnezeu că-i din partea Lui: adăugând la el tot mai multe suflete devotate, curate şi credincioase.
Poate că va mai trebui pătimiri şi suferinţe şi din partea acestei Lucrări şi a elementelor devotate ei, pentru mântuirea neamului nostru şi pentru ridicarea calitativ-evanghelic superioară a vieţii Bisericii noastre. Dar acest ideal minunat, acest deziderat sfânt îl va împlini Dumnezeu. Că vom fi noi pe pământ sau sub pământ, nu contează; la Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi şi o zi, ca o mie de ani. Adevărul este că acest Cuvânt, acest plan al lui Dumnezeu care a stat la baza înfiinţării acestei Lucrări se va realiza. Lucrarea aceasta, Dumnezeu a trimis-o poporului nostru pentru salvarea lui din primejdia păcatelor care-l robesc: beţia, înjurătura, decăderea, corupţia… Toate celelalte păcate care rod fiinţa şi viaţa, şi viitorul unui neam, Dumnezeu le va stârpi prin lucrarea înnoitoare şi sfântă pe care o va face prin Lucrarea aceasta. Că de-aceea a venit să ne-o dea: ca răspuns rugăciunilor şi jertfelor înaintaşilor noştri. Înaintaşi sfinţi ca noi, atâtea jertfe, atâţia martiri şi mucenici câţi a avut istoria noastră, nici o altă istorie, a nici unui alt popor n-a avut. Nimeni n-a avut atâţia oameni binecuvântaţi [ca acei] care, în mijlocul poporului nostru, au ţinut aprinsă făclia credinţei până astăzi, îndreptând privirile copiilor şi ale urmaşilor lor spre Dumnezeu, cum a făcut Neagoe Basarab, cum a făcut Ştefan cel Mare, cum au făcut toţi ceilalţi părinţi ai noştri. Nici un alt popor n-a avut…
S-a vorbit aici aşa de frumos despre acei oameni sfinţi din poporul nostru care au adus în viaţa noastră, ca popor, Biblia… despre acel diacon Coresi. Acela a fost un sfânt care, de atâtea sute de ani, a muncit, a suferit şi a plâns, şi s-a jertfit – cu conştiinţa că toate celelalte popoare au, în limba lor, Cuvântul lui Dumnezeu – pentru ca să aducă el acest Sfânt Cuvânt şi în limba poporului nostru, pentru ca şi noi să învăţăm şi să aflăm din Cuvântul lui Dumnezeu taina mântuirii noastre.
Cei care au tipărit apoi în continuare Biblia, în parte sau în întregime, au mai fost: Şerban Cantacuzino, mitropolitul Andrei Şaguna, atâţia oameni mari ai lui Dumnezeu, până a venit Părintele Iosif, care a adus această largă răspândire, întregind lucrarea mântuitoare pe care precursorii lui, sfinţii înaintaşi ai săi au dorit s-o facă şi s-o vadă aşa cum o vedem şi noi acum.
S-a spus aici un cuvânt frumos: mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă ce vedeţi voi, să audă ce auziţi voi, şi n-au văzut, şi n-au auzit. Iată, o nuntă ca aceasta, o stare de vorbă într-o noapte ca aceasta, cuvântări ca acestea, tineri ca aceştia care să cânte astfel de cântări, să spună astfel de poezii, să rostească astfel de rugăciuni, în toată istoria poporului nostru până astăzi nu s-a pomenit. Şi Dumnezeu va face ca, în viitor, toţi copiii noştri să laude pe Dumnezeu; toţi tinerii noştri să aibă aşa nunţi minunate şi toţi bătrânii noştri să slăvească pe Dumnezeu, văzând că au întemeiat nu numai familii binecuvântate pentru neamul şi pentru patria noastră, ci familii binecuvântate pentru Împărăţia lui Dumnezeu, care se va grăbi şi mai mult când poporul nostru, în întregimea lui, şi Biserica noastră, în toată frumuseţea ei, vor slăvi cu adevărat şi viu, nu numai prin cuvinte, ci prin viaţă şi prin trăire, Numele cel sfânt şi Împărăţia cea minunată a lui Dumnezeu. […]