Traian-Dorz-003Era 2 iulie 1954.

După o zi şi o noapte de drum, ajungem la Dropia, cărând un geamantan de la gara Ciulniţa, pe jos, şase kilometri.
La Miliţie ni s-a pus pe buletin o ştampilă D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locuitorii satului.

Dropia era un sat nou, făcut numai de 3-4 ani, când au fost aduşi aici toţi cei refugiaţi şi deportaţi de pe la frontiera cu sârbii ori din alte părţi ale ţării, care fuseseră răvăşite de război sau de stările de după el.
Erau aici sârbi luaţi din Banat pe vremea neînţelegerilor cu Tito. Erau nemţi luaţi în urma necazului cu fascismul german. Erau basarabeni refugiaţi din războiul de acolo… Macedoneni refugiaţi din partea cedată Bulgariei… Români din toate părţile: din Bucovina, din Banat, din Ardeal, din Oltenia… În sat erau aşezaţi grupaţi cam în acest fel, pe uliţe.
Dropia ori Satul Nou, cum i se mai spunea, fusese aşezat în mijlocul câmpiei semănată cu grâu… Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici, a fost un lucru mare.
Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la pregătirea planurilor cu aşezarea acestor sate în toată câmpia asta a Bărăganului. Mai erau încă multe altele asemenea acestuia.
Până în noaptea când au fost luaţi şi aduşi aici, ei nici nu bănuiau nimic. În noaptea hotărâtă au fost treziţi din somn şi, în două ore, trebuia să-şi ia tot ce puteau şi să fie la gară, unde aştepta câte un vagon pentru două familii…
Atunci şi-au luat fiecare ce-au putut, au pus în car sau în căruţă şi – la gară.
Până dimineaţa erau îmbarcaţi cu toţii şi trenul şi pleca.
Când au ajuns aici, era grâu verde cât vedeai cu ochii… În mijlocul câmpiei erau deja croite drept străzile viitoare. În locurile unde va trebui construite casele, doar câte un ţăruş pe care scria numele celui ce va locui acolo…
În mijlocul câmpului era locul în care va fi centrul comunei, cu tot ce trebuia să aibă comuna. Primărie, şcoală, dispensar, miliţie, cooperativă, gospodărie colectivă, tot…
Iar de aici din centru, în toate cele patru direcţii, uliţe drepte până departe…

Acum erau peste tot colibe, toate la fel. Acoperite cu stuf sau cu coceni de porumb, o cameră, o tindă şi o cămară. Nici un gard nicăieri. Din loc în loc, la câte una, un mic acoperiş pe patru stâlpi pentru o vacă sau un cal. Cele mai multe căsuţe nu aveau nimic decât porumbul crescut până în casă, aproape cât ea.
Am fost trimis la moş Colenco, unul din refugiaţii basarabeni care n avea decât pe nevastă-sa, astfel că va mai putea găzdui o vreme pe un străin ca mine.
L-am găsit pe moş Colenco acasă. I-am spus cine sunt şi care este starea în care mă aflu.
Mai de milă, mai de silă – cum s-ar zice – moş Colenco m-a primit.
– O să doarmă în cameră, iar noi o să dormim în tindă, zise el babei lui. O săptămână-două, până îşi află un loc de muncă poate sta şi la noi.
– Este în comuna vecină un Gostat la care vei putea munci, îmi zise el. Acolo dă şi mâncare şi loc de dormit. Vei merge să vezi.
– Două zile am nevoie să mă odihnesc, am răspuns eu. Nu mai pot face nimic altceva.
– Bine, iată pat, masă, linişte – fă ce vrei. De mâncat vei mânca cu noi. N-avem noi cine ştie ce, dar n-o să murim de foame. Abia ne-am înjghebat şi noi ceea ce vezi aici. Când am venit aici, acum patru ani, era numai grâu verde şi un ţăruş în loc de casă.
Când ni s-a spus să ne luăm gândul că vom mai merge de aici vreodată, mulţi n-au crezut. Dar eu am crezut.
Cei care am crezut, am început îndată să ne punem pe muncă. Am cosit grâul şi am săpat un beci în care să ne adăpostim lucrurile. Deasupra intrării am pus căruţa acoperită cu grâu cosit, ca să ne fie un adăpost de soare sub cerul acesta care ardea ca un cuptor peste noi.
Apoi am început să facem chirpici. Era foarte greu, că n-aveam apă. Atunci m-am apucat să sap fântâna asta. Am săpat singur şi am scos pământul cu găleata pe cap…
Aici pământul e aşa că stă fântâna săpată fără zid…
Am ajuns la apă, căci nimerisem un loc, cum vezi, aici mai jos. Aşa mi-am făcut casa, iar Statul mi-a dat lemnul de acoperiş, uşile, geamurile. Cei care nu credeau că vor rămâne aici aşteptau din zi în zi să plece şi nu-şi făceau nimic.
După câteva zile şi-au săpat şi ei doar un beci. Apoi au aşternut grâul cosit şi stăteau acolo cu copiii. Vaca şi-o ţineau legată la car, aici, sub cerul liber, ziua şi noaptea…
Nu peste mult timp au venit nişte ploi… Şi aici, când sunt ploi, nu te mai poţi trage de noroaie. Beciurile li s-au umplut de apă. Şi n-au mai avut încotro decât să se pună şi ei pe muncă.
Aşa s-a făcut satul…
Eu am cerut de la Sfatul Popular loc să-mi semăn grâu şi porumb. Iar Sfatul mi-a dat. Aşa că, acum am un lan al meu de porumb, în afară de ăsta din grădină. Şi un lan l-am avut cu grâu. Săptămâna trecută l-am secerat. Astăzi mă duc să-l ar.
– Cum îl ari, moş Colenco?
– Să vezi cum ară, zice baba lui. Are un plug strâns de el nu ştiu cum şi de pe unde. A făcut un jug şi a învăţat vaca să tragă. De-o parte vaca, de-o parte el, iar eu ţin plugul de coarne. Să vezi cum arăm aşa. Se uită toţi oamenii după noi ca după nu ştiu ce.

Moş Colenco era fără cămaşă. Toată vara aşa umbla. Pielea îi era toată neagră, pălită de soare. Iar pe sub piele se vedeau pe braţele lui nişte vine încordate şi tari ca nişte frânghii…
Muncitor om era moş Colenco! L-am văzut arând aşa, alături de vaca lui.
Satul lui nu se mai mira de el, fiindcă îl cunoşteau cu toţii. Dar străinii se uitau ca după o minune…
Peste trei zile m-am dus la Gostatul vecin, cam la 4 km, să caut de lucru. Acolo am mai găsit încă pe vreo patru, veniţi şi ei ca mine aici. Doi preoţi, un profesor, un avocat. Ne-am cunoscut şi ne-am însoţit, ca nişte pui rămaşi de cloşcă.
Ni s-a dat de lucru la prăşit de porumb. Norma era câteva rânduri lungi cât vedeai cu ochii şi plata era 10 lei, din care 5 lei ni se reţineau pentru mâncarea la cantină. Vom putea dormi seara în dormitorul comun. Vom săpa aici, ce să facem. Dar e cald ca în cuptorul cel aprins.
M-am împrietenit cu cei doi preoţi, cu profesorul şi cu avocatul, fiind toţi străini aici. În afară de noi mai erau acolo la diferite munci mulţi dintre cei de prin satele vecine. Mai ales tineret. Erau şi mulţi ţigani…
Ziua am prăşit tot timpul, de dimineaţă şi până la amiază, ca să facem norma… Soarele era fierbinte, porumbul înalt, sculele proaste, noi neobişnuiţi.
De abia am putut mânca ceva de obosiţi. Ne ardea pielea roşie ca focul şi se făcuseră nişte băşici mari pe spate şi pe mâini… Stătusem prea mult dintr-o dată în soarele acesta dezbrăcaţi.
Noaptea însă în dormitor era un iad, nu alta. Tineretul acesta fără căpătâi nu dormea deloc toată noaptea. Fumau, cântau, se certau, înjurau, se băteau pentru femei şi vorbeau nişte cuvinte care îmi cădeau ca nişte ciocane pe creier. Să văd trecută noaptea asta şi mă duc nu ştiu unde, numai să nu mai stau aici.
Mi-am luat pătura şi am ieşit afară pe câmp, lângă o căpiţă de fân. Acolo am putut dormi ceva.

După două zile nici n-am mai putut sta… Am încercat pe la magazia de alimente, unde era gestionar un turc, Ibrahim, de prin Dobrogea. M-a primit la el ca să-l ajut. Am stat şi acolo trei zile, apoi am găsit – ceva mai departe, la o Bază Experimentală – de prăşit un hectar de morcovi pentru iepuri şi cobai de experienţă.
Am prăşit singur două săptămâni într-un loc frumos, înconjurat de salcâmi… Aici au venit ai mei la mine. Am stat liniştiţi împreună la umbra de salcâmi, pe iarba verde.
Pe urmă s-a înfiinţat lângă baza cu salcâmii un şantier de construcţii pentru lărgirea Bazei Experimentale.
Inginerul, un cunoscut de la Bucureşti, m-a angajat ca meşter zidar, fiindcă avea un detaşament de militari salahori, dar n-avea nici un meşter.
Astfel am devenit dintr-o dată zidar. Primele lucrări pe care le-am făcut au fost trei bazine mari săpate în pământ, pentru acumularea apei necesare la lucrări. Le-am zidit cu cărămidă, le-am tencuit bine cu ciment gros şi astfel am trăit bucuria primei mele opere de zidărie reuşită.
A fost apoi nevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei, de hornuri, de sobe de cărămizi prin dormitoare… Atunci am devenit constructor şi de astfel de lucrări. Dacă nu era un alt sobar mai bun, le-am făcut eu şi s-au folosit de ele, aşa cum le-am făcut eu, ani de zile.
Toamna, când au încetat lucrările afară, am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale al şantierului. În felul acesta am câştigat banii pe care îi trimeteam copiilor mei la şcoală şi familiei acasă.
Aşa a trecut anul 1954.
În anul următor, 1955, am lucrat dulgherie cu „bădiţa“ Dani, unul din cei veniţi aici tot cu D. O.
Făceam cofraje pentru scări, pentru fundaţii, pentru decantoarele de apă.
Aşa a trecut tot anul 1955.

Traian DORZ, Istoria unei  jertfe, vol. III